[EduDoR] La școala premiată de președinte

Școala din comuna Cilibia, județul Buzău a fost premiată de președintele Iohannis în noiembrie anul trecut pentru…

Toamna trecută, un președinte al României a decorat, pentru prima dată, două școli gimnaziale cu Ordinul Meritul pentru Învățământ în grad de Cavaler. Aceasta este povestea uneia dintre ele.

— Cristina vine să-și dea BAC-ul?, a întrebat-o directoarea Dana Guțeniuc pe Ionica Căldare, mama fetei, imediat ce s-a descălțat și s-a așezat pe patul îngust, lipit de perete, într-o zi prea udă și prea rece pentru un final de aprilie.

— Nu știu, cred, a răspuns femeia rușinată, ținându-și în brațe cel mai mic dintre copii, un băiat de doi ani și jumătate care o trage în continuu de tricou și cere să sugă.

Guțeniuc a aflat că fosta ei elevă, Cristina, 20 de ani, tocmai plecase în Germania să lucreze ca vânzătoare de înghețată. O știe bine și nu e prima dată când merge la ea acasă. Cu ajutorul directoarei și al profesorilor din școala Cilibia, Cristina nu numai că a reușit să termine gimnaziul, dar în 2015 a absolvit și Liceul Pedagogic din Buzău, la 19 km distanță. Mai are doar să-și dea proba de BAC la română, pe celelalte le-a luat anul trecut. Pentru gesturi ca acestea, care au dus la reducerea abandonului și a absenteismului școlar și pentru implicarea comunității locale, școala din comuna Cilibia a fost decorată de Președinte în noiembrie 2015.

În camera scundă e cald, căci în soba cu plită arde un foc strașnic, iar pe aragazul din hol tocmai ispraviseră o prăjeală și tuciul cu untură era încă fierbinte. Căldare cu doi dintre copii, cumnata și nepoata ei se uită la un televizor mic la emisiunea Noră pentru mama, pe Kanal D. Participă și un băiat din sat și femeile comentează fiecare replică a prezentatoarei.

Afară plouă fără încetare. Ulița – Strada nr. 2, conform plăcuței – e înecată în noroi și la fel curțile fără gard, de nu știi unde e stradă și unde e curte, unde se termină grădina unuia și începe a altuia. La un capăt e drumul național 2B, care leagă Buzău de Galați, iar la celălalat e drumul județean care străbate Cilibia. De la casa familiei Căldare până la școală sunt 100 de metri.

Mama Cristinei a făcut doar patru clase în Făurei, orașul natal, apoi s-a măritat și a venit după bărbat, să facă împreună cărămidă, ocupația principală a romilor de aici. Victor, soțul ei, are 12 clase, pe când ea recunoaște că nu i-a plăcut cartea. Dar vrea ca fiecare dintre cei șapte copii să aibă parte de ea. „Să te duci în lume și să știi carte, ce e pe lume ca cartea”, spune simplu Căldare, care nu iese în lume nici până la cel mai apropiat târg să-și vândă cărămida, fiindcă n-are căruță. Vinde direct la șosea, cui s-o opri din drum.

Cât timp a fost în liceu, profesorii au făcut chetă ca să îi plătească Cristinei naveta și rechizitele (ulterior au aflat că din banii de navetă mai trimitea acasă pentru mâncare) și o mai ajutau cu haine. Avuseseră și o discuție cu diriginta ei, care la început nu a vrut să o primească pentru că nu-și permitea uniforma. „Dar știe că sunt 10 în casă? Știe că le-a căzut acoperișul?”, își amintește disputa Guțeniuc, care, de șase ani de când e directoare la Cilibia, a avut de-a face numai cu copii cărora soarta le-a dat deja o lovitură și care trebuie să găsească în școală un sprijin. Așa a înțeles că îi poate ține în clasă doar dacă le află problemele și dacă îi aduce pe părinți de partea ei.

Șansa a venit de la includerea școlii în proiectul Hai la Școală!, al UNICEF, care a avut ca scop reducerea absenteismului și prevenirea abandonului școlar. Școala a fost propusă de Inspectoratul Școlar Buzău și selectată de UNICEF în 2011, în cel de-al doilea an al programului și, datorită rezultatelor, a rămas până la final, în 2015.

Înainte de începerea programului, UNICEF și Institutul de Științe ale Educației (IȘE) făcuseră o clasificare a județelor în funcție de rata abandonului școlar și ceruseră inspectoratelor să le indice primele patru-cinci școli cu această problemă. Au verificat în teren că situația raportată de școli era reală, apoi le-au inclus în program pe cele care aveau o rată dublă față de media națională, care în acel moment era de 2% și acum e 1.8%, spune Luminița Costache, expert în educație al UNICEF.

În 2010, anul în care Guțeniuc a preluat mandatul de director, 17 din 128 de elevi (adică 13.2%) abandonaseră. Rata abandonului școlar e un indicator de tip intrare-ieșire, stabilit de Institutul Național de Statistică și se referă la numărul de elevi care încep școala în septembrie, dar o părăsesc pe parcursul anului școlar.

La nivel european însă, se calculează rata de părăsire timpurie a școlii, care reprezintă ponderea tinerilor de 18-24 de ani care au terminat cel mult opt clase, în condițiile în care învățământul obligatoriu e de 10 clase. În 2015, conform Eurostat, rata de părăsire timpurie a școlii în România a fost de 18.9% (media europeană a fost 10.9%), iar ținta națională pentru 2020 este 11.3% (10% cea europeană).

La început și directoarea, și colegii ei au fost sceptici față de campania UNICEF: încă un proiect care îi învăța ce să facă și promitea rezultate, pe când la ei situația era gravă. 65% elevi romi, multe scandaluri și o clădire aproape în paragină. „Era dezastru, ne duceam doar la reclamații, iar școala arăta sub orice critică“, își amintește și Emilia Stana, coordonatorul proiectului Hai la Școală! în județul Buzău, care înainte fusese inspector 11 ani și cunoștea școala de peste 20. „Le spuneam profesorilor că o să aducem copiii la școală, că o să creștem gradul de promovabilitate, că o să le educăm spiritul civic. O profesoară s-a uitat la mine și a zis: «Credeți că putem să facem noi asta? În niciun caz. Nu se poate»”, își amintește Stana momentul lansării proiectului în școală.

După primul an, în 2012, la Cilibia au abandonat trei elevi din 104, iar după ultimul an, niciunul. Anul acesta, o singură fată va rămâne cu media neîncheiată pe semestrul al II-lea, pentru că s-a măritat și nu a mai venit la școală, dar va putea da corigențele la toamnă.

Mai mult, în 2010, mai puțin de jumătate din cei care terminau opt clase continuau studiile, acum toți vor să meargă mai departe, majoritatea la o școală profesională. Practic, la Cilibia termină acum clasa a VIII-a cei care la începutul proiectului începeau a V-a. Atunci nu deschideau gura, spune Stana, care e consilier psihopedagog și a lucrat cu ei săptămânal din 2011. „Acum vorbim despre prietenie, despre iubire și viața de familie, despre ce vor să se facă. Și toți vor altceva decât cărămidă.” Frizer, mecanic, polițist.

Elevii sunt spectatori la piesa de teatru Cenușăreasa.

La școala din Cilibia vin copii din toate cele cinci sate care formează comuna: Cilibia-sat, Gara-Cilibia, Movila-Oii, Poșta și Mânzu. Școala are în subordine și patru grădinițe – în total 200 de elevi. Dintre toate, Cilibia-sat este localitatea cu cea mai mare concentrație de populație romă.

Acum 50 de ani școala era o baracă din scânduri în care funcționa o singură sală de clasă. În 2010 era o școală „rece și îmbătrânită”, după cum o descrie Marian Oancea, profesorul de sport, în plin șantier de înlocuire a sobelor cu încălzire pe lemne, cu toalete afară, chiuvete pe coridor, săli friguroase cu ferestre orientate spre apus și clasicele panouri de afișaj cu geam, în care nimeni nu mai schimbase planșele de ani buni.

„Când am venit era ca în Vestul sălbatic; școala nu arăta a școală”, spune directoarea, o forță de femeie de 37 de ani care te privește drept în ochi. Guțeniuc e din Brăila, unde a terminat Liceul Pedagogic, iar apoi a făcut Facultatea de Litere, Istorie și Teologie la Galați. A lucrat cinci ani ca învățătoare, iar în 2008 s-a mutat în Buzău împreună cu soțul și a stat doi ani acasă să-și crească fetița. În 2010 a venit la Cilibia și a fost numită director, la doar 31 de ani. A acceptat pentru că se simțea pregătită: venea din Brăila, un județ pilot în programul de descentralizare a școlilor. Făcuse cursuri de achiziții publice, știa să scrie cereri de finanțare, fusese în consiliul de administrație al Școlii Gimnaziale „Spiru Haret” din Brăila, iar la clasă era obișnuită să lucreze cu flipchart și proiector.

„Când am venit la Cilibia nu aveam decât un telefon fix”, își amintește Guțeniuc. Ulterior a aflat că primăria plătea și abonament de internet pentru școală, dar internet nu fusese niciodată. Așa că a sunat la Romtelecom și a comandat un modem. A venit pe factura primăriei și primăria a plătit. „N-am întrebat pe nimeni, am făcut, pur și simplu. Luam teancurile de dosare cu achiziții, nu înțelegeam detaliile tehnice, dar vorbeam cu soțul meu, care e inginer în centrale termice. Trebuia să nu te lași păcălit de firma respectivă, pentru că tu semnai”, spune directoarea.

Acum, la intrare te întâmpină ghivece cu flori și fotografii cu diferiți oaspeți care au vizitat școala în ultimii ani: o delegație a Băncii Mondiale, președintele pe Europa de Sud Est al UNICEF, fostul ministru al Educației Remus Pricopie sau directorul Romgaz, unul dintre finanțatorii programului Hai la Școală!. Chiuvetele au dispărut de pe holuri, s-au construit toalete în interior și încă două săli de clasă, s-a pus gresie pe holuri, iar sălile au fost dotate cu pupitre individuale și table magnetice. Din tavan atârnă din loc în loc aranjamente colorate de origami, făcute de profesori. În curte sunt până și două tobogane.

Guțeniuc nu avea rude și nici prieteni în Buzău, așa că cei de la școală i-au devenit familie, iar asta s-a păstrat și acum. E o energie și o stare de bine pe care nu am întâlnit-o în nicio altă școală. „Doamna directoare ne ține împreună și toată lumea lucrează pentru toată lumea, nu fiecare pentru el”, spune Camelia Corbu, profesoară de română, care termină acum al șaselea an în învățământ și al doilea la Cilibia. Când a auzit că urma să predea într-o școală de romi, s-a speriat. Apoi când i-a cunoscut și-a dat seama că erau doar prejudecăți. „Aici mă regăsesc, am lucrat în echipă, copiii sunt atrași și de mine, și de materie și nu mă gândesc să plec.”

Nici Adrian Barbu, 25 de ani, nu vrea să plece, deși ar putea foarte bine să se concentreze pe celelalte lucruri din viața lui, fără să facă zilnic naveta de la Buzău. Barbu e actor, prezentator de conferințe, solist într-o trupă locală și masterand în management educațional. A absolvit Liceul de Arte din Buzău și Facultatea de Limbi Străine, iar la Cilibia predă engleză, pe care o îmbină cu arta.

În ziua umedă de aprilie, în săptămâna Școala Altfel, Barbu îi învăța pe copii să picteze pe pietre și să facă un papirus egiptean din făină cu apă și o matriță pe care le-o adusese el. Își contactase foștii profesori din liceu pentru niște lut, dar nici ei nu aveau, așa că a improvizat. Au făcut coca, au imprimat matrița, au lăsat-o să se usuce, apoi fiecare copil era liber să picteze. Despre mumii și piramide mai știau câte ceva, dar Barbu le povestea despre pisică, ca gardian al lumii de apoi la egipteni.

În aceeași zi, în alte săli mai aveau loc ateliere de modelaj, de lectură, de științe și o piesă de teatru de păpuși. Profesorii organizaseră activitățile în așa fel încât toți copiii să treacă pe la toate atelierele pe parcursul săptămânii. „Am înțeles că singură nu reușesc”, spune Guțeniuc. „Am încredere în colegii mei, pentru că eu am altă treabă și nu pot să fac tot. Ar însemna că ceva nu fac bine. Rolul meu e să propun, să decid, să antrenez școala.” Din același motiv și-a luat și numărul minim de ore pe care un director e obligat să le aibă: șase (predă istorie). Știe că mai multe n-ar fi avut timp să facă și n-ar fi fost corect nici față de copii, nici față de ea însăși.

Pietre pictate de elevi în săptămâna Școala Altfel.

În 2011, Cilibia a fost una din cele 103 școli din toată țara și una din cele patru din Buzău selectate în proiectul Hai la Școală!. În anul următor s-au mai adăugat în jur de o sută, pentru ca în 2013 să rămână 75 de școli în toată țara, iar la final 32. În total, 250 de școli au fost cuprinse în cei patru ani de program.

După fiecare an, fiecare școală era evaluată de UNICEF și de partenrii lor, care lucraseră și ei în școlile respective. Iar ca să se asigure că cifrele raportate de școli erau reale, echipa UNICEF și partenerii făceau vizite de monitorizare în teren și cereau cataloagele și raportările către inspectorat. Pe de altă parte însă, Șerban Iosifescu, președintele Agenției Române pentru Asigurarea Calității în Învățământul Preuniversitar (ARACIP) recunoaște că în acest moment nici ministerul Educației, și nici inspectoratele școlare nu au mijloace pentru a verifica dacă școlile raportează corect și integral numărul de absențe.

Cilibia a rămas pentru că numărul copiilor în risc de abandon scădea de la an la an, pentru că s-a schimbat atitudinea profesorilor față de actul didactic și pentru că toată comunitatea a colaborat, explică Stana. „Au fost interventții la nivelul școlii, al familiei, al comunității, care s-au potențat reciproc”, spune Costache.

Cu directorii de școli specialiștii IȘE au făcut cursuri de management și au lucrat la planul de dezvoltare instituțională (pe care fiecare școală trebuie să îl aibă), ca să se asigure că problema abandonului e luată în serios. Cu profesorii au făcut cursuri pe diferite arii curriculare: limbă și comunicare, științe, matematică, discipline socio-umane, dar și activități extracurriculare. Iar atunci când unii profesori spuneau: „E frumos ce ne învățați, dar eu nu pot să fac asta la clasă cu elevii mei”, trainerii mergeau și țineau lecții demonstrative.

O altă componentă cheie a proiectului a fost lucrul cu părinții, o categorie „care trebuie educată, antrenată și ținută aproape”, spune Stana. Au fost întâi sesiuni de consiliere menite să îmbunătățească comunicarea lor cu școala și apoi sesiuni de educație parentală (ținute de Guțeniuc), menite să îmbunătățească comunicarea lor cu copiii și să le recunoască acestora nevoile de dezvoltare. Cu o cafea și o prăjitură și discuții inițiale despre nevoile lor, despre ce și-ar fi dorit ei în viață și ce își doresc pentru copiii lor, fără superioritate și fără atmosfera de la ședințele cu părinții. Au urmat tot mai multe activități împreună, inclusiv o sesiune de făcut prăjituri, pe care apoi le-au vândut în sat. „Aș fi ipocrită să spun că toți părinții se implică”, spune Guțeniuc. Dar măcar nu se mai tem să vină la școală și înțeleg de ce trebuie să-și lase copiii la ore.

La fel de importantă a fost intervenția la nivelul comunității, spune Costache, pentru că de cele mai multe ori cauzele care duc la abandon sunt duble, de natură socială și educațională. Specialiștii UNICEF au încercat să activeze consiliile comunitare consultative, formate din preoți, profesori, polițiști, medici, mediatori sociali și sanitari, care trebuie să existe în fiecare primărie și au rol în protecția socială a copiilor. În Cilibia, acest grup a fost foarte activ din 2011 încoace și se întâlnește o dată pe lună.

„Sunt familii la care ajunge școala, la altele poliția și la altele preotul. Iar dacă unui copil îi trebuie pantofi ca să vină la școală, școala nu îi poate cumpăra, dar poate primăria are o soluție”, spune Guțeniuc. „Soluțiile n-au venit de la UNICEF sau de la Institutul de Științe ale Educației. Soluțiile singuri ni le-am găsit, ei ne-au învățat cum să procedăm. Nu poate cineva să-ți dea o rezolvare, atâta timp cât nu-ți cunoaște problema.”

Primarul a aderat la ideea proiectului din start, spre deosebire de alți primari ale căror școli au fost în program doi-trei ani și pe care Stana nu i-a văzut o dată la față. (Duminica trecută, a fost reales.)

Mai mult, și fără legătura cu proiectul UNICEF, primăria a construit anul trecut prin fondurile norvegiene EEA Grants un centru educațional integrat unde timp de patru ore pe zi 40 de copii își fac temele, primesc o masă caldă, au ședințe de consiliere și activități cu părinții și unde au loc și cursuri de alfabetizare pentru tineri. Finanțarea se va încheia la sfârșitul verii, dar primăria va menține centrul pe cheltuiala proprie.

***

Dacă cauți acum școala Cilibia pe Google vei citi că a fost inclusă pentru a treia oara în proiectul UNICEF sau că a fost decorată de Iohannis. Înainte, citeai „ajutoare în comuna Cilibia”, spune directoarea.

Decorarea de către Administrația Prezidențială a venit ca un șoc. „Am primit un telefon luni că vineri trebuie să ne prezentăm la Cotroceni.” Așa că și-a luat trei colegi profesori, doi părinți și 15 elevi (doi din fiecare clasă) și pe 17 noiembrie 2015 s-au întâlnit cu președintele Iohannis ca să primească Ordinul pentru Învățământ în grad de Cavaler pentru reducerea abandonului școlar și implicarea părinților și a comunității locale. Printre cei 15 era și Alex, un băiat din clasa a V-a pe care l-au readus la școală, după ce o rudă îl transferase la București, iar o doamnă din primărie l-a văzut cerșind pe străzi. L-au adus înapoi în sat și după o săptămână i-a murit bunica, cea care îl îngrijea. Acum îl crește un unchi. „Până anul asta nu l-am văzut o dată zâmbind”, spune Guțeniuc.

În aceeași zi a mai fost premiată și Școala nr. 1 din Horia, judetul Constanța, care ocupă primul loc în țară privind valoarea adăugată adusă de școlile din mediul rural, conform evaluării ARACIP. Cu alte cuvinte, „performează mai bine decât alte școli similare, depune efort mai mare și obține rezultate mai bune decât ar fi de așteptat, având în vedere contextul în care funcționează”, explică Iosifescu.

Președintele acordă acest Ordin în principal profesorilor și cercetătorilor cu merite in dezvoltarea învățământului și, în mod excepțional, unor instituții. Cilibia și Horia sunt primele școli gimnaziale decorate după ’90, iar inițiativa i-a aparținut Administrației Prezidențiale, care le-a și identificat.

„Eu o săptămână n-am putut să respir. E o șansă pe care o ai o dată în viață”, spune Guțeniuc, care apoi și-a auzit și critici de la o cunoștință: „Sunt atâtea școli bune în oraș, tocmai tu în văgăuna aia te-ai găsit să fii premiată de președinte.”

În văgăuna aia, Guțeniuc și colegii ei au reușit nu doar să reducă abandonul școlar, ci să schimbe și mentalitățile unor părinți care de generații nu știau altceva decât cărămidă, atât pentru ei, cât și pentru copiii lor. Acum se întâlnesc cu Stana pe stradă și o întreabă: „Noi când mai venim la școală?”.

În văgăuna aia, ceilalți șase frați ai Cristinei Căldare au la un capăt al uliței școala și la celălalt centrul educațional. Dacă fac drumul până la unul dintre ele, au ieșit din noroi și au dat de asfalt. Și Cristina s-a întors în țară și a promis că va da ultima probă la BAC.

3 comentarii

  • Iulian-Marian Lucaci ·

    Felicitări!Model de urmat pentru toți cei care vor să se implice!

  • Carmen Manda ·

    Cand aproape imi pierdusem speranta ca mai exista si asemenea oameni in Romania, iata ca vine un astfel de articol. Sunt mandra de ei, sunt un exemplu pentru noi toti!! Ei sunt eroii pe care ar trebui sa ii promovam si sa ii copiem. Mi-au dat lacrimile de bucurie, orice este posibil si in cele mai grele situatii daca vrei cu adevarat sa faci o diferenta in viata oamenilor care au nevoie de ajutor.
    Multe multumiri pentru dedicatia de care dau dovada!!!

  • Negoit ·

    Cinste lor,acestor profesori și învățători care au atâta tărie ca sa învingă orice senzație de teama, de grija ori neplăcere legata de lucrul într-o școală cu majoritatea elevilor de etnie roma. Dacă mai multi și mai multi oameni vor înțelege ca doar școala si în general instruirea copiilor romi vor „drege” situația lor și a noastră deopotriva, chiar putem spera. Oricum, chiar și pana la înmulțirea celor care vor înțelege asta cei care o fac deja merita toată considerația noastră. Ca o comparație ( desigur nedorita) vedeți cum se comporta cu copii acei…. dascăli din grădinițele ori școlile unde elevii sunt agresat, chinuiți șamd. Și buna ar mai fi o popularizare mult mai intensa a acestor exemple bune . Ce mult curaj ar da și altora…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
ColaboraDoR: Andreea Câmpeanu

Născută și crescută în Cluj, Andreea Câmpeanu a ajuns la 28 de ani să fie jurnalist în Antananarivo, capitala…

[Out] Ian își face planuri

Ian are 16 ani și se gândește de pe acum ce vrea să facă după liceu, mai ales că aici nu-i plac materiile și nici colegii, cărora nu vrea să le spună că e gay.

[Mobilizăm Excelența] Băieții cu remorca

Doi arhitecți pornesc să descopere orașul și să schimbe viața în capitală.