Eu nu sunt fricile mele

O tânără mamă își confruntă anxietățile.

Nu au căzut îngeri și nu s-au despicat ceruri când mi-am dat demisia. A fost o formalitate, un schimb scurt de mailuri cu un director pe care nici măcar nu am apucat să-l cunosc. După șase luni de concediu medical și încă doi ani de concediu de maternitate, mi-am dat seama că nu avea niciun sens să mă întorc să lucrez în recrutare și marketing. Tot ce aveam nevoie era acasă: soțul meu, Sergiu, și mai ales fiul nostru, Petru.

Când l-am văzut pentru prima dată pe Petru, am știut că tot ce îmi doresc e să rămân lângă el. Când mă joc cu el simt că aș putea exploda de bucurie. Respir mai mult aer. Îmi mușc mai mult buzele, ca să mă opresc din a mă repezi în fiecare minut să-l pup, să-l strâng în brațe, să-l miros. Petru a venit pe lume printr-un șoc pe care l-am văzut de-a dreptul cathartic pentru mine și Sergiu: un bebeluș prematur, provocat la supraviețuire pe cont propriu, sub privirile noastre neajutorate. Şi pe urmă, marea mirare și incredibilul extaz de a fi acasă, împreună. Nu fusese un om între noi și acum era. Trăiam atâta fericire încât nu am simțit când grijile care mă chinuiseră atâta timp s-au insinuat din nou în viața mea.

***

Toate grijile care îl priveau pe Petru au fost o vreme îndreptățite – voiam să fiu un părinte cât mai bun. Orice părinte le-ar fi avut, mi-am spus, oricât de stabil și echilibrat ar fi fost. Grijile, alerta, frica, le simțeam pe toate și nu mă gândeam că problema era, ca și altă dată, în interiorul meu și nu în afara mea.

E natural să îți faci griji că bebelușul neajutorat nu a mâncat destul? Dar să scrii febril cât și când a mâncat fiecare masă, fiecare strop de lapte? E naturală dorința mamei de a-și alăpta copilul. Dar vinovăția primei măsuri de lapte praf adăugat, pentru că al meu nu mai era suficient?

Treptat, am început și eu să îmi observ propriile exagerări. Câteodată, văzându-le, le puteam supune unui examen al rațiunii. „Dacă vreau ca Petru să fie bine, atunci eu trebuie să fiu bine ca să pot să mă ocup de el.” Ca în avion, îmi spuneam. Mama trebuie să-și pună ei masca cu oxigen, ca să nu pericliteze viața copilului.

Apoi am început din nou să pictez. Mergeam în fiecare miercuri seara la atelierul unde ținea cursuri o prietenă și mi-am amintit cât de fericită mă făcea. Când pictez, uit să mănânc. Uit de timp. Uit că stau cu câte o pensulă lungă atârnată șui între dinți. Ştiințific se numește „stare de flux”. Am, mi s-a spus, un talent special la pictură, culoarea „în sânge” și intuiția pentru soluții picturale care mă ajută să fac progrese uluitoare.

Când am început să vorbesc cu prietena mea pictoriță despre proiecte, despre potențialul unei expoziții, am început ușurel să bat în retragere. Parcă era mai simplu dacă eram acasă „cu băieții”. Era mai comod. Şi apoi, dacă stăteam acasă, nu simțeam strângerea aia în piept la plecare.

***

Acum câteva luni, Petru încă dormea în fiecare după-amiază. Uneori două, alteori trei ore. Iar eu . Înghețam pe un scaun. Obosită, dar paralizată de frica a ce va trebui să fac când se trezește, îmi recapitulam în cap ce urmează să primească la masă. Făceam cel puțin 10 drumuri la frigider ca să mă răzgândesc de tot atâtea ori. „Încă nu pun la încălzit”, îmi spuneam. „Poate mai doarme.” Până la urmă încălzeam mâncarea. Făceam cel puțin 10 drumuri la copilul care doarme ca să verific ce face. Mi-aș fi dorit să dorm și eu un pic, dar dacă se trezea înfometat și eu n-aveam nimic pregătit?

Ştiam de câțiva ani că starea mea de alertă, grijile, vinovăția se adunau sub o singură umbrelă: anxietate. Eram singurul copil de la bloc care plângea pentru că și-a murdărit șosetele, pentru că mă temeam de ce va zice mama. Prin adolescență mă stresa rău pupatul băieților cu care ieșeam, de teama că cineva va vedea, va ști, mă va recunoaște. Îmi amintesc și acum toate coșmarurile cu trenuri pierdute și mări care se întind pe plajă ca să mă înghită.

Am început să le clasific și să le pun eticheta anxietății după ce, cu ajutorul unei bune prietene, psiholog, am început să citesc articole de pe net, o carte de psihologie for dummies și documentația testelor de personalitate. Mi-am testat nivelul anxietății folosind o baterie de teste psihologice omologată pe România și am făcut scor maxim. De prin 2006 am început să citesc despre tehnici de relaxare și respirație abdominală. Nu funcționau la fel de amețitor ca țigările pe care le devoram, dar păreau a fi încă niște arme care să mă ajute.

Conform definiției, anxietatea e o stare permanentă de tensiune psihică, incapacitate sau rezerve în asumarea unui risc, stări însoțite de tremur și alte reacții fizice. Adică, mai pe șleau, nu e nevoie să existe fundament real al temerilor, pentru că un anxios va face o proiecție negativă a mai tuturor situațiilor cu care se confruntă.

Pe la început de noiembrie anul trecut, i-am spus lui Sergiu că nu mai pot trage după mine toată această greutate, mai ales de una singură. Nu mă puteam duce să pictez pentru că mă paraliza vinovăția de a nu petrece timpul cu oamenii pe care îi iubesc. Iar timpul petrecut cu oamenii pe care îi iubesc devenea și el apăsător.

***

Așa am ajuns la terapeut. Singurul în care aveam încredere era buna mea prietenă și pentru că nu funcționează o relație de terapie cu o prietenă, nici nu mă gândisem că aș putea primi ajutor în forma asta. Ideea de a merge la altcineva (admirat și recomandat de prietena mea) m-a lovit din senin, ca o soluție care îmi stătuse tot timpul sub nas. Într-o săptămână aveam deja prima întâlnire.

Când m-am așezat pe fotoliu, am început cu ceea ce repetasem de cel puțin o sută de ori de când am stabilit prima întâlnire (ca să nu uit, ca să nu creadă că sunt idioată, ca să nu pierd prea mult timp explicând problema, reacții tipice anxietății): am fost dintotdeauna o persoană anxioasă, i-am spus, dar acum simt că nu mai fac față. Fricile pe care le am sunt disfuncționale; mă împiedică să îmi duc viața normal. Am pus în enunțul ăsta, cu dibăcie, tot ce am citit din psihologie în anii de când știu să îmi identific problema.

I-am povestit că atunci când s-a născut Petru mă descurcam mai bine. Era mai mic și totuși îndrăzneam să plec de acasă să beau un ceai cu fetele. Acum poate că am obosit. Nu mai știam să îmi gestionez fricile, nici să aplic strategii să le previn. I le-am povestit pe rând: frica de a pleca de acasă și de a-l lăsa pe Petru fără mine (și vinovăția că am plecat), frica de a fi cu Petru, de a nu fi suficient de bună ca mamă, frica de a picta, de a nu confirma prezumția acestui talent deosebit.

Așteptam soluții. Îmi doream să-mi spună cum să fac să pot picta, să nu mă mai sperie propriul copil, să pot merge la o cafea în oraș. I-am spus și că știu că rațional sunt niște mărunțișuri. Că știu cât de frumoasă e viața pe care o duc eu.

Am vorbit o oră întreagă frământându-mi mâinile și holbându-mă la biblioteca unde reușeam să focalizez doar cele două volume negre ale unui tratat de psihologie. La final mi-a zis că am început prin a spune că sunt o persoană anxioasă. Şi că acolo e sursa relelor. Că, deși rațional știu că nu se justifică fricile mele, sufletul nu ascultă așa ușor de ce justifică rațiunea. Anxietatea este ca un monstru care se hrănește de fiecare dată când iau o decizie motivată de frică. Tu faci foarte bine, Oana, mi-a spus terapeutul. Ştii ce trebuie făcut și știi să fii o mamă bună. Nu ai de ce să te îndoiești. Dar de fiecare dată când te îndoiești, hrănești acest monstru. El crește și pare să se liniștească atunci când e hrănit, dar apoi cere mai mult. Trebuie să cedezi tot mai mult, mi-a spus. Așadar, vorbim de un cerc vicios: reacții și decizii care par să calmeze stările de frică, obișnuința de a urmări calmarea fricii, iar apoi tot mai multe griji și alte frici care se cer calmate.

Citisem despre anxietate, pusesem eticheta pe stările mele copleșitoare și uneori incredibil de greu de depășit. Şi cu toate astea, abia acum, în biroul terapeutului au început toate stările de grijă, frică, stres să se adune sub o singură etichetă. Aici era marea diferență în explicația terapeutului, față de ce reușisem să-mi explic singură: toate relele erau același lucru, nu în aceeași categorie. În cheia asta îmi pot traduce întreaga existență. Alegeri făcute de frică și apoi direcții tot mai greu de schimbat. Frica de consecințe imaginate și exacerbate, sau doar de a nu fi ceea ce se aștepta de la mine, fără a îndrăzni măcar să-mi imaginez consecința.

În ziua următoare, la culcarea copilului am hotărât, sub impulsul unui leneș abandon, că vreau să dorm lângă el. Am preluat controlul. Am dormit 10 minute și apoi, trează bec, m-am furișat afară. Aveam un pic palpitații și bolovanul de rigoare în stomac (din obișnuința de a mă simți insuficient pregătită și de la îndrăzneala de a fi făcut un gest numai pentru mine) dar parcă mă simțeam și un pic vitează: eu când vreau să dorm, dorm.

Notă: Acest text face parte din proiectul Dar dacă…, o serie de materiale jurnalistice despre tulburările de anxietate. Ca să citești alte povești sau s-o trimiți pe a ta, vizitează dardaca.tumblr.com.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Din spatele cortinei roz

Am trăit ani de zile ascunzându-mi identitatea sexuală, de teama intoleranței celor din jur. Apoi am evadat.

Putere de convingere

Am rugat creativii din publicitatea românească să adopte câte o cauză mai puțin vizibilă și să-i facă un print puternic.

Conflictul mocnit cu menajera

Scurtă radiografie a idealismului din Piață.