Eu și mistrețul

Pentru că m-am uitat prea mult la Discovery, National Geographic și Animal Planet, am omorât un animal și‑aproape c-am băgat un om în pușcărie.

Totul a-nceput cu soacră-mea. Pe la șapte seara, în noiembrie anul trecut, m-a chemat alarmată pentru că se auzeau zbieretele unui animal de pe drumul neasfaltat, care se termină la marginea pădurii. Locuim în comuna Bârnova, lângă Iași, acolo unde au fugit departe de oraș mii de alți ieșeni. Casa noastră este la 200 de metri de pădurea satului Păun din coasta Iașiului – și mai ajung la noi sunete scoase de sălbăticiuni, dar ca atunci n-a fost niciodată. Nu mi-a luat mult să mă urc în mașina parcată sub nucul bătrân pe care-l avem în curte; recunosc, îmi era frică de muream. Am apucat-o în stânga, spre pădure, cu faza lungă și farurile de ceață pornite, să nu ratez nici un purice de pe drum.

La vreo 200 de metri de casa noastră, în partea de jos a grădinii de legume a vecinului meu Aurel, trăgea de o răchită, cum îi spune pe-aici unui neam de salcie care-și trimite crengile spre cer – și o clătina strașnic – un ditamai porcul mistreț. Animalul era prins în capcană: un laț din oțel legat de copac îi stătea înfășurat în jurul mijlocului. Lațul era opera vecinului Aurel, un localnic înalt, cu puțină școală, despre care auzisem că mai mănâncă, din când în când, sarmale din mistreț. Mai mult ca sigur că lațul nu era acolo pentru a-i apăra grădina împrejmuită cu nuiele de câini sau sălbăticiuni; sub copac se vedeau bucăți din legume puse special să atragă porcul prin centrul capcanei.

Câinii noștri, care fugiseră după mașina mea, l-au mirosit de la distanță și când s-au prins ce e, au înțepenit respectuoși. Deloc încurajator. Cu câteva zile înainte, maidanezul crem, Grigore, mă scăpase de un porc peste care era să dau în pădure. Fusesem la cules de bureți cu câinii după mine. Coboram de pe un platou defrișat spre o zonă proaspăt împădurită și, când am vrut să pun piciorul spre o mică vale, Grigore a sărit de lângă mine, în jos. Am avut noroc, călcam pe ditamai mistrețul care, fiind sub mine, nu mă simțise. Porcul fugea și dădea rapid la o parte copacii tineri întâlniți în cale. I-am văzut spinarea de vreo două ori. M-am urcat pe un trunchi de copac tăiat, cu un bețișor în mână, de parcă aveam vreo șansă în fața lui. M-am retras spre casă, cu Grigore în urma mea.

Dar acum Grigore se făcea că nu mă cunoaște.

„N-ai avut ce face să pleci de-acasă după mistreți. Și acu’ ce faci?”, mi-am zis. E posibil chiar să fi spus asta cu glas tare, dar nu pot să jur. Înapoi nu mai puteam da. Nici înainte, că mi se părea mie că porcul abia așteaptă să rupă copacul ca pe-un bețișor.

Ce face un om ca toți oamenii când se confruntă cu o problemă care-l depășește? Sună la stat și cere ajutor. M-am întors acasă, cu mașina, se-nțelege, că nu-mi regăsisem curajul, și, înainte de a căuta numărul de la Pompieri – ăla direct, fără 112, m-am documentat pe internet. Surprinzător, am găsit știri despre pompieri români care au salvat animale, inclusiv porci mistreți, la o inundație la Bicaz. Dacă la Bicaz s-a întâmplat, la noi de ce n-ar fi posibil?

Am pus mâna pe telefon și am format numărul. Dezamăgire. Mi-a răspuns un tip care m-a îndrumat spre 112. Să sun acolo, că nu se negociază intervenții pe numărul direct al dispeceratului. Mă gândisem la o replică, ceva cu „cei mai deștepți cedează”, mă gândisem să le spun că ar putea să-i facă o favoare animalului, dar mi-a închis până să apuc să spun ceva. Am format, cu inima-ndoită, 112. O doamnă m-a ascultat răbdătoare și m-a pasat, firește, la Pompieri. La același tip de mai înainte, care se comporta de parcă nu discutasem unul cu celălalt niciodată. Cu ocazia noii și la fel de scurtei discuții, am aflat că sunt într-o mare eroare și că pompierii „nu salvează decât oameni”. I-am explicat că m-am documentat pe internet și-am văzut că și-au mai încălcat acest principiu, dar m-a lămurit repede că n-au cu ce și a considerat că nu mai avem ce să ne spunem.

M-am trezit iarăși în întuneric, în compania porcului mistreț ancorat zdravăn de copac, cu lațul de oțel care îi strângea abdomenul. Am admirat de departe sălbăticiunea despre care știam că mă poate rupe-n bucățele și mi s-a părut că este tristă. Am simțit-o cedând, terminată fizic și psihic de efortul de-a ieși din lațul în care o prinsese Aurel.

Nu știam ce să mai fac. Cum era și duminică seara, îmi părea imposibilă ideea că vreun ONG ar putea să mă ajute. Mai ales că, nu demult, luasem apărarea unui pui de mâță – aproape că l-am luat la palme pe nemernicul de 40 de ani care înșira șuturi în mogâldeață, în curtea unei grădinițe – iar ONG-istul cu care vorbisem de la Poliția Animalelor și al cărui număr de telefon îl aveam de pe internet, mi-a zis că ei nu se mai ocupă cu salvarea patrupedelor.

Când consideram orice speranță pierdută, mi-a sunat telefonul. Era un număr pe care nu-l aveam în telefon, iar când am răspuns, surpriza a fost mare. „De la Poliția Municipiului Iași, am înțeles că aveți o problemă cu un porc, trimitem acum pe cineva să vă ajute”, mi-a zis bărbatul.

Numai că bucuria mi-a fost de scurtă durată.

„Am vorbit cu pădurarul de la voi, o să vină cu vânătorul”, mi-a zis.

„Păi stai așa, de când a apărut un vânător în ecuație? La ce este folositor un vânător când tre’ să scoți porcul din laț?”, l-am întrebat.

„O să vă lămuriți cu ei”, mi-a răspuns și asta a fost tot.

Mi-am imaginat că vânătorul va veni cu o pușcă cu tranchilizante, cum văzusem că se face la televizor, în documentare.

N-au trecut 20 de minute și m-a sunat pădurarul. Ne-am întâlnit în mijlocul satului și mi-a dat vestea: porcul va fi executat de vânător.

Mi s-a părut incredibil că se ajunge la așa ceva, am protestat, am încercat să-l urnesc din hotărârea ce părea deja luată. Mi-a spus că astea sunt normele pentru că nu se știe ce s-a întâmplat cu porcul. Când l-am întrebat de ce nu cumpără o pușcă cu tranchilizante din taxele strânse de pe partidele de vânătoare, a ridicat din umeri. Nici polițiștii din comună, băieți de oraș de altfel, nu au avut vreun tremur de mână când au scris actele obligatorii fără de care nu se putea trage cu arma în localitate.

Povestea s-a prelungit vreo patru ore, iar eu începusem să sper că, totuși, se va termina cu bine pentru porc. Vecinul Aurel, amețit zdravăn de băutură, se clătina de pe un picior pe altul; nu părea marcat în vreun fel de faptul că este responsabil de soarta unui animal liber până acum câteva ore. A mai revenit puțin printre noi atunci când polițiștii l-au întrebat de ce a pus lațuri, dar nu a fost în stare să spună mai mult decât „Pai dacă toată lumea pune, eu de ce să nu pun?”. Nu m-am putut abține și-am scăpat și eu un „Taci, mă, că te-ngropi singur!”. De mila animalului i-am rugat chiar să țină cont de faptul că suntem adunați șapte oameni – eu, pădurarul, cei doi polițiști din comună, Aurel vecinul, vânătorul și un prieten de-al lui – la vreo 80-90 de kilograme fiecare și, dacă-i aruncăm o pătură în cap, nu-i chiar atât de greu să-l salvăm. Eu prindeam posturi străine în vreme ce ei visau, probabil, la o friptură.

Am dus aparatul de fotografiat la ochi atunci când vânătorul, altfel un tip simpatic, cu ochi încrucișați, a armat și s-a pregătit să tragă în mistreț. Am făcut asta din trei motive: să nu privesc totul direct, ci prin vizor, să nu uit ce-am făcut și să le spun și altora. Mă încurajam că măcar l-am scăpat de o moarte mai brutală, de topoarele țăranilor – deși, la naiba, tot moarte era.

Toate stabilizatoarele din lume nu m-ar fi putut ajuta atunci când mi-a zvâcnit mâna, odată cu detunătura. Știam că singurii de-acolo care au simțit durere am fost noi doi, eu și porcul, și am vrut, într-un gest egoist, s-o arăt altora.

Mă așteptam să-și dea sufletul repede; fusese deja ostenit de cât se luptase să scape din laț. Însă nu a murit până când, mi s-a părut mie, nu s-a uitat lung la mine. Și-acum îmi amintesc perfect c-am vrut să se termine mai repede și l-am încurajat din priviri să se ducă. La lumina lanternelor, văzut de aproape, animalul nici nu mi se mai părea chiar atât de mare și de fioros.

Polițiștii l-au pus pe vecinul Aurel să-l dezlege de copac; omul a folosit un topor să taie cablul de oțel – posibil să fi fost chiar toporul pe care urma să-l folosească să-i dea lovitura de grație, dacă nu i-aș fi auzit urletele. Patru oameni – Aurel, vânătorul, prietenul lui și pădurarul – l-au aruncat într-o Dacie prăpădită, carosată. Mi s-a spus că animalul ar urma să fie dus la analize și donat, apoi, unui azil de bătrâni din Iași, deși mi-e greu să cred că asta i-a fost soarta. Iar vecinul, Aurel, s-a ales cu o anchetă pentru braconaj, chiar dacă nici până în ziua de astăzi nu am aflat să fi pățit ceva. Dar, chiar dacă ar fi închis – greu de crezut – de el chiar nu-mi pare rău.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Cei care pleacă și cei care rămân

Ce am descoperit dincolo de violența mamei.

Du-te, vino

Ce faci când prietenii tăi pleacă din România și tu vrei să rămâi? Alex Tocilescu scrie despre emigrare și diferențe între lumi.

43 de staţii

Pentru un englez și fiul său, metroul bucureștean este un uriaș spațiu de joacă.