Evadarea din periferie

Deși este de 10 ani membră a Uniunii Europene, România rămâne în periferia Europei. O va scoate cineva de acolo?

Deși este de 10 ani membră a Uniunii Europene, România rămâne în periferia Europei; nu este în Schengen, nici în zona Euro și este despărțită de nucleul dur european de state bântuite de tentația „democrațiilor iliberale”, a populismului naționalist și a unor manifestări xenofobe.

Deși tentația naționalismului a bântuit politica românească, mulți ani Bucureștiul a evitat căderea în discursul nativist și eurosceptic devenit dominant în Europa Centrală.

2017 a început cu cele mai mari proteste pe care le-am văzut de decenii. O inițiativă guvernamentală de modificare a legislației de drept penal a fost percepută ca un atac la eforturile de combatere a corupției. Sute de mii de oameni au ieșit în stradă chiar și în comunități mai mici. În capitale din toată lumea, diaspora a organizat proteste.

Presa internațională nu a acordat poate niciodată după 1989 atâta atenție unui fenomen social și politic românesc. Pe fondul unui sentiment de slăbiciune civică generalizată și a unui asalt conservator resimțit în tot occidentul, ieșirea în stradă a românilor a fost percepută ca o rezistență simbolică la populismul corupt și manipulator. Ideea unei societăți civic vie și capabilă să protesteze eficient e câștigătoare. Admirației pentru rezistență i se adaugă cea pentru creativitate. Proteste similare au apărut în capitale occidentale, dar și în Europa Centrală; se vorbește de o inspirație civică românească.

Până la urmă, protestele noastre nu sunt singulare; au fost și altele, din SUA până în Franța. Întrebarea este dacă a început un fenomen global de rezistență și, dacă e așa, în ce măsură este protestul nostru parte din el. Iar dacă e, ce evoluție poate avea?

Anul viitor, România celebrează centenarul. Merită însă amintit că anul care a precedat unirea nu o anunța. În 1917 nimic nu părea că poate să meargă mai rău. Capitala era ocupată, Regele, Guvernul și o parte din populație erau refugiați în Moldova. Sute de mii de oameni mureau de tifos, chiar de foame și de frig, în una dintre cele mai grele ierni din istorie. Elitele, cu excepții notabile, păreau mai puțin interesate de soarta poporului și mai preocupate de averile personale.

Nici restul Europei nu o ducea mai bine. Marele Război toca milioane de vieți în noroiul tranșeelor Franței și Belgiei. Imperiul Otoman se prăbușea, cel rus își trăgea și el ultima suflare. Cu toate acestea, un amestec de circumstanțe au oferit României, în doar câteva luni, șansa unei ieșiri din criză și a unei reinventări ca mare națiune. Ca și azi, ajutorul occidental și norocul istoriei au fost esențiale. Misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot a asistat efortul de reorganizare a armatei. Pe acest fond, soldații români, mulți dintre ei simpli țărani înrolați, au întors frontul la Mărăști, Mărășești și Oituz. În câteva luni, cu America în război, harta Europei s-a schimbat, iar în 1918
România modernă a intrat în istorie prin gestul colectiv de la Alba Iulia.

O să fie și 2017 un an al transformărilor pozitive? Circumstanțele nu sunt identice, dar gravitatea provocărilor nu trebuie subestimată. Cei 10 ani de UE au adus o scădere a sărăciei, o creștere economică notabilă, beneficii pentru o parte din populație. Dar România rămâne cea mai săracă țară din UE, una cu adânci clivaje economice și sociale.

Însăși Uniunea este într-o criză profundă. Recrudescența partidelor xenofobe, anti-imigrare, votul în favoarea Brexit, dar și victoria lui Trump în SUA indică o „insurgență populistă”. Pentru mulți, cauzele sunt un amestec identitar și cultural, pe un fond de criză de model economic. Într-o lume dominată de elite globale și cu o creștere a inegalităților, precariatul nu mai este excepția, ci regula.

Conflictul există și în România. Un model promovează un spațiu al libertăților și o economie descentralizată și competitivă, celălalt e un model statist, dominant identitar și tradiționalist. În mod artificial sunt create rupturi între eficiență și echitate, între tradiție și modernitate. Elitele sunt definite ca fiind „corupte”, salvarea vine adesea „din afară”, agentul răului e „străinul”. În lipsa imigranților și refugiaților, în România obiectul atacului populist sunt multinaționalele și capitalul străin. În cealaltă parte, săracul, bătrânul, cel aflat în nevoie sau fără educație este văzut exclusiv ca masă de manevră manipulabilă.

În România se vede acest lucru și în polarizarea conflictului politic. Precariatul urban educat din marile orașe se vede pus în opoziție cu sărăcia rurală, a micilor orașe și a vârstnicilor. Clivajul e cu atât mai adânc cu cât nu există mediator eficient între valorile și așteptările lor distincte și afirmate ca imperative și exclusive. Sărăcia a scăzut statistic după aderarea la UE. În realitate, însă, orașe mici și regiuni rurale sunt extrem de izolate și rămase în urmă. Beneficiile globalizării sunt reale, dar asta nu înseamnă că sunt evidente. Iar politicile de austeritate au avut efecte devastatoare. Pe acest fond se generează două nemulțumiri. Una vizează calitatea guvernanței, cealaltă vizează garanția redistribuirii. În urmă rămân drepturi civice, sentimentul identității, solidaritatea, ambițiile.

Ca acum 100 de ani, protestul în stradă este simbolic, dar ca să aibă semnificație e nevoie de un angajament care cere egal intelect și emoție într-un demers etic și practic.

Riscurile sunt evidente. În 10 ani, emigrația a redus populația României cu aproape o Transilvanie. Continuă exodul de forță de muncă și talent, care vulnerabilizează economia și comunitățile. La mai puțin de 200 de kilometri de coastele românești, Rusia anexează ilegal și ilegitim un teritoriu suveran. Noua administrație americană pune în discuție NATO. Alegerea pentru noi, ca și pentru ceilalți europeni, este între o lume nesigură, tranzacțională, cu norme și valori negociabile sau o societate deschisă și incluzivă.

Ieșirea din periferie cere asumarea unei direcții. Aceasta, însă, cere obiective clare de societate, care să includă toată România. Buna guvernare e la fel de importantă ca drepturile civile ale minorităților. Tradiția nu exclude progresul, inclusiv în materie de legislație privind familia. Iar scăderea sărăciei este compatibilă cu investiții și competitivitate.

Nici guvernul, nici multinaționalele nu vor scoate singure România din periferie. Tot așa cum nici Piața Victoriei nu va face acest lucru. Ca în 1917, ieșirea din periferia istoriei cere o luptă. România pare dispusă să o ducă.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Scrisori din București, 16 ianuarie 2012

Anca Iosif și Ana Maria Ciobanu, colaboratoare de nădejde la DoR au fost și aseară, 16 ianuarie, în Piața Universității…

Simţul curentului

Ce e curentul? De ce ne e frică de el? E o fobie întemeiată sau doar o născocire românească? Plus alte câteva întrebări (și încercări de răspunsuri).

Iarna vrajbei noastre

Vom reuși să trăim împreună într-o țară împărțită în două?