Federeii – viața după instituționalizare

Adulții care au copilărit în instituții cer recunoașterea oficială a abuzurilor pe care le-au trăit.

Daniel Rucăreanu încearcă să-și potolească tremurul mâinilor și se agață de microfon. Umerii aplecați i se zguduie sub puloverul gri în timp ce povestește că ultima oară când a fost pe scenă în fața unui public atât de numeros a fost în noiembrie 1989.

Pe atunci era clasa a V-a și locuia la Casa de Copii „9 mai” din Bușteni, într-o clădire care adăpostise un casino înainte de cel de-al doilea război mondial. Acum a urcat pe scena Casei de Cultură a Studenților din București pentru conferința „Povestea Mea” – o inițiativă a lui Vișinel Bălan, președintele asociației Desenăm Viitorul Tău – menită să-i inspire pe adolescenții și tinerii din sistemul de protecție a copilului.

În sală nu e liniște ca la o conferință obișnuită. În public sunt aproape 100 de copii și adolescenți din centre și apartamente de tip familial din București care au întrebări, pufnesc în râs sau izbucnesc în aplauze. Un actor moderează intervențiileși restabilește liniștea când gălăgia e prea mare.

Înaintea lui Rucăreanu, a vorbit Daniel Răzvan Iordan, un ofițer MAPN care a copilărit într-un centru din București cu gard înalt de trei metri și 12 colegi într-un dormitor. Iordan le-a spus copiilor că nu are de ce să le fie rușine că locuiesc într-un centru.

– Dar n-am părinți, a strigat o fetiță.

– Și?

– Mi-e rușine!

– E vina ta că n-ai părinți?

– Nu.

– Așa s-a nimerit. Centrul nu te definește. Chestia asta e doar o etapă. Eu nu am ascuns niciodată unde am crescut, iubita mea e martor.

– Nici eu, a sărit iar vocea fetiței.

Acum copiii privesc curioși la Rucăreanu, omulețul blând care pare că se strânge cu totul în puloverul gri. Au încercat să-i strige „Mai tareee” când mâinile îi tremurau într-atât încât îndepărta microfonul, dar emoțiile lui i-au făcut atenți. Lui Rucăreanu nu poate să-i fie ușor. A ascuns ani de zile unde a crescut pentru că i se părea indecent să-și expună rănile și să-și strige suferința ca un cerșetor. Astăzi e pe scenă pentru că s-a împăcat cu începutul vieții lui și pentru că vrea să le dea curaj copiilor să nu le mai fie rușine de originea lor. Să le spună că orfelinatul este una dintre cele mai dure și mai demne de respect experiențe de viață.

– Cum te-ai simțit când ai ieșit din centru? Întreabă o adolescentă așezată aproape de ieșirea din sală

– Am ieșit în 1992…

– Mamă când a ieșit ăsta! se aude o șoaptă din ultimul rând

– O să vă spun o poveste. Povestea lui Fram, ursul polar, scrisă de Cezar Petrescu. Fram a fost luat de mic de la Polul Nord și a crescut într-un circ. Circul era casa lui. Când a ajuns la maturitate și oamenii l-au dus înapoi la Polul Nord, nu s-a putut adapta.

În sală se așterne liniștea. Rucăreanu privește undeva în zare și apasă pe cuvinte:

– Când am ieșit din centru, m-am simțit ca Fram trimis la Polul Nord. Îmi pierdusem obișnuința de a fi normal printre oameni.

– Ce înseamnă un centru comunist? întreabă o fetiță

Rucăreanu privește în jos și caută cuvintele:

– Însingurare.

– Și acuma e la feeel! țipă iar vocea.

– Violență și izolare de societate.

Din sală, moderatorul conferinței îi propune să le spună copiilor ce face astăzi. Rucăreanu înșiră calm posturile de profesor de istorie, profesor de filosofie, bibliotecar la BCU. Când le spune ce face acum – expert în politici educaționale la secretariatul general al guvernului – copiii izbucnesc în aplauze.

– Cum ai putea ajuta tinerii din actualul sistem? întreabă moderatorul.

– Cum aș putea ajuta…

Nu avea de gând să le vorbească despre proiectul la care lucrează din aprilie, dar le dă totuși câteva detalii.

– Împreună cu Vișinel Bălan și Costel Cașcaval…

– Hahaha. Cașcaval, râd copiii.

– Suntem în proces de constituire a unei asociații a tinerilor care au trecut sau trec prin experiența instituționalizării.

Le vorbește despre nedreptățile împotriva copiilor din Marea Britanie, țară care a deportat copii în coloniile din Australia și Noua Zeelandă. Despre Norvegia care a construit case de copii pentru zecile de mii de nou născuți cu mame norvegiene și tați germani care procreaseră de dragul rasei ariene. După cel de-al doilea război mondial, multe mame și-au abandonat în orfelinate copiii arieni.

Le spune că guvernele celor două țări au recunoscut oficial nedreptățile comise și și-au cerut scuze tuturor copiilor afectați abia în anii 2000. Încheie cu mai puține emoții ca la început și coboară de pe scenă înapoi lângă soția care-l așteaptă în primul rând. Copiii aplaudă puternic și câțiva dintre ei îl numesc prietenește Fram. Ultimul vorbitor, Ionuț Nicolae, doctorand la Școala Doctorală de Studii Literare și Culturale Universitatea București, alege să vorbească din public, ca să fie mai aproape de copii. Prima întrebare țâșnește: „Colegii dumneavoastră știau că sunteți de la centru?”



Mai era o lună până când asociația despre care vorbea Daniel Rucăreanu să existe oficial și în fața legii, de-asta nu le-a spus copiilor toate detaliile. Pe 15 decembrie, după ce a ajuns la Judecătoria unde depusese actele pentru înființarea asociației, Rucăreanu a trimis SMS-uri și a dat telefoane către Vișinel Bălan și Costel Cașcaval. După o vară și o toamnă de planuri, Asociația Federeii exista oficial.

Cei trei și-au dorit să lucreze împreună pentru cauza copiilor și adulților cu experiența instituționalizării pentru că au considerat că nimeni nu le poate reprezenta mai bine interesele decât cei care au această experiență.

Costel Cașcaval are 44 de ani și a copilărit 12 ani la Târgu Ocna, într-unul dintre cele mai mari (peste 1.000 de copii uneori) și mai dure centre de plasament din țară. Nu le-a spus colegilor de la Facultatea de Teatru unde a crescut, dar după un interviu în emisiunea Eugeniei Vodă în care și-a povestit viața, a simțit cum unii au încercat să-l trateze diferit. După o zi lungă de filmări pentru Lucian Pintilie, s-a oprit să mănânce la un restaurant de lângă Cișmigiu. Era singur la masă și avea șapca pe cap, când un coleg de breaslă l-a întrebat dacă poate să se așeze, apoi i-a spus „Vezi că stai cu șapca pe cap când mănânci”. Cașcaval știa despre colegul care l-a apostrofat că fusese câțiva ani instructor la un centru din Botoșani. S-a întors către el și a tunat: „Bătrâne, vreau să te întreb ceva. M-am așezat eu cumva la masa ta? Am ajuns la intimități? Crezi că am nevoie de sfaturile tale? Educatorule!”

Daniel Rucăreanu are 37 de ani, a terminat Facultatea de Științe Politice și a trecut prin două centre din Ploiești și Bușteni. A supraviețuit sistemului izolându-se de găști, citind și jucând fotbal. Asculta Europa Liberă și Vocea Americii cu doamna Domnica, o supraveghetoare de noapte și avea 12 ani când portretele lui Ceaușescu au fost date jos de pe pereți. În 1990, aproape toți profesorii au plecat de la casa de copii din Bușteni lăsând locul tinerilor absolvenți. Un an n-au făcut limba română, li s-a spus că știu ei, n-au nevoie.

La 27 de ani, Vișinel Bălan e cel mai tânăr dintre Federei și a experimentat mai multe forme de protecție de la leagăn, la casă de copii preșcolari, școlari, asistență maternală, casă de tip familial. S-a împotrivit de mic sistemului și astăzi se consideră același copil-problemă. Nu acceptă cifrele frumoase care ne arată schimbarea. Prin organizația lui Desenăm Viitorul tău, lucrează cu tineri din sistem și observă zilnic problemele emoționale pe care le au, nevoia de atenție, rușinea (povestea lui Vișinel a fost spusă pe larg de Wendell Steavenson în The Guardian).

Numele asociației a venit de la titlul unui volum de poezii semnate de Nicolae Avram, poet care a copilărit într-un centru din Beclean (poreclit de oamenii din zonă „Federeul”). Rucăreanu a citit Federeii în 2010 și l-au impresionat puternic versurile care spun povestea supraviețuirii într-o instituție:

„noi suntem băiețașii cu capetele rase până la sânge
împreună ne-am trăit viața
împreună am făcut foamea
am plâns am râs am iubit
după ce se dă stingerea
în dormitor se face liniște
sunetul pașilor pedagogului
haxim
sunt singurii
care se aud pe culoarul roșu
cu miros de benzină
uneori câte unul începe să-și
spună povestea în auzul
tuturor”


Convins de ideea că mulți defilează public cu cauza copiilor din centre, dar puțini știu ce înseamnă să trăiești într-o instituție, Avram a fost de acord să le împrumute numele și să devină membru de onoare al asociației.

Se estimează că în ultimii 50 de ani câteva sute de mii de oameni și-au petrecut copilăria într-o instituție mamut. Asociația Federeii își propune să cerceteze acest trecut și să documenteze poveștile tuturor celor care vor dori să li se alăture. Cu o bază de date a vechilor instituții, cu fotografii, filmări, mărturii ale copiilor și ale angajaților, vor să realizeze treptat  un muzeu virtual al orfelinatului românesc. Vișinel visează și la marcarea tuturor clădirilor în care copiii au fost instituționalizați, poate chiar la păstrarea unor camere cu mobilierul și decorul de atunci. Îl înspăimântă cum istoria a început să fie acoperită cu vopsea lavabilă și termopan în vechile case de copii transformate acum în alte instituții. Ca și cum dormitoarele uriașe, cantinele și spălătoriile nici n-ar fi existat.

Una dintre misiunile cele mai importante ale asociației Federeii va fi cererea cercetării și recunoașterii oficiale a dramei pe care au trăit-o sute de mii de indivizi cărora casele de copii le-au furat identitatea, încrederea în sine și locul în societate. Precedentul recunoașterii tragediilor trecutului există. În decembrie 2006, o comisie prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste în România a elaborat un raport pe baza căruia regimul comunist a fost declarat ilegitim și criminal într-o ședință a Parlamentului. O hotărâre de Guvern din 2004 a introdus Ziua Holocaustului în România, prilej pentru mese rotunde, dezbateri și comemorări. În Australia, după proteste și scrisori ale membrilor unei asociații similare cu Federeii, o comisie investighează abuzurile sexuale la care au fost supuși copiii dintr-o instituție condusă de biserică.

Cei trei membrii fondatori știu că nu le va fi ușor. Se așteaptă și la reticențe din partea adulților cu experiențe similare, nu mulți sunt pregătiți momentan să-și asume trecutul. Unii se întreabă de ce trebuie răscolit ce-a fost, de ce să-și amintească abuzurile și mai ales de ce să le spună lumii întregi.

Federeii sunt  pregătiți să meargă înainte cu cei care vor avea curajul să li se alăture și speră că, pe măsură ce stigmatul casei de copii va scădea, vor fi tot mai mulți. Vor să oglindească trecutul pentru ca abuzurile pe care le-au trăit să nu rămână nerostite și să nu fie uitate.

Dacă ai experiența instituționalizării, sau dacă ești psiholog, sociolog, asistent social, programator și vrei să li te alături, poți să le scrii la: asociatia.federeii@gmail.com


DIN ACEEAȘI SERIE:

Ana Maria Ciobanu va continua să scrie în 2015 despre sistemul de protecție a copilului, despre moștenirea „copiiilor lui Ceaușescu” și despre cum putem să ne vindecăm de această traumă. O poți contacta la ana.maria.ciobanu@decatorevista.ro.

Copiii lui Ceaușescu: La începutul anilor 1990, statul avea în grijă 100.000 de „copii ai lui Ceaușescu”. De atunci, România a parcurs un drum lung: de la o țară în care organizațiile internaționale făceau muncă umanitară într-o goană disperată de a salva copiii, la una considerată model de succes pentru procesul de închidere a instituțiilor vechiului regim.

Cealaltă viață a lui Ghiță: După doi ani petrecuți în maternitatea unde a fost abandonat și alți 21 în diverse instituții de protecție, Ghiță a încercat să-și construiască un drum al lui. Student la Litere, îndrăgostit și gata să se angajeze, la 23 de ani își definea o identitate care se distanța de trecutul dormitoarelor cu zeci de copii. Apoi a aflat că nici măcar identitatea de copil abandonat nu era tocmai a lui.

11 comentarii la Federeii – viața după instituționalizare

  1. Sunt adevăruri, și în mod special cele negative trăite, ce le vom duce cu stoicism întreaga existență, ca o fantomă în spate. Cât de benefic sau nefast a reprezentat momentul instituționalizării, sau am reușit să consumăm în plan personal această realitate, rămâne o provocare, uneori greu de asumat. Ați asuma întreaga responsabilitate, de a face într-un mod onest și lucid recurs la memorie, la adâncurile propriei tale constiințe, și de ce nu a subconștientului colectiv instituționalizat, pentru a reuși să te împaci atât cu socialul, cât și cu propria ta identitate, este o provocare pe care fiecare dintre noi și-o asumă la un moment dat, înmod special atunci când ne simțim pregătiți să spunem: „ACESTA SUNT EU”.
    Felicit pe această cale inițiatorii acestui demers, precum și pe jurnalistul ce a evidențiat într-un mod profesionist o frântură din istoria trecută și prezentă a sistemului de protecție a copilului din România.
    Am fost educat și format în vechiul sistem de protecție a minorilor, respectiv predecembrist, iar în prezent lucrez în sistemul de protecție a copilului, și pot afirma cu tărie, că realitatea copilului institiționalizat privind măsurile de intervenție și de ocrotire, s-au modificat în sens pozitiv. Mai sunt multe aspecte de îmbunătățit în interiorul sistemului de protecție specială, însă nu putem face abstracție de intervenția instituțiilor publice centrale/locale, coroborat cu cele din sectorul neguvernamental, care prin aportul lor profesional, au adus plus valoare vieții copilului instituționalizat.

  2. „Rucăreanu înșiră calm posturile de profesor de istorie, profesor de filosofie, bibliotecar la BCU”.

    Ar fi trebuit sa spuna ca a suplinit, nefiind niciodata profesor! Stiu ca da bine in CV… Apoi toate posturile insiruite mai sus s-au facut cu plecaciuni si cu rugaminti, vezi doamne ca e copil amarat si trebuie ajutat.
    Bibliotecar si expert în politici educaționale la secretariatul general al guvernului a ajuns propulsat de catre nasul sau (un om politic). Se pare ca Rucareanu a fost istet alegand sa ii fie nas acel om. Datorita lui a ajuns ceea ce e azi (ma refer doar la un job bine platit la stat).

    Nu am nimic cu el dar il cunosc si stiu ce ii poate pielea. Am fost in clase paralele la liceu. Era ca un burete ce reusea sa absoarba toata informatia. Schimbarea lui ca om s-a datorat exclusiv parintilor adoptivi, mai exact tatalui sau de profesie medic veterinar. A patruns intr-o casa plina de carti si asta l-a schimbat. Ceea ce nu imi placea la el inca de atunci era faptul ca sub aparenta unui baiat timid, era un om siret ce facea orice sa isi atinga scopurile! De prost gust era faptul ca in orice discutie personala sau publica, nu ezita sa isi foloseasca cunostintele dobandite (limbaj elevat, date istorice, nume & termeni) chestie de prost gust zic eu… Daca posezi cunostinte informationale nu faci atata uz doar sa arati altora cat esti de destept. De la terminarea liceului nu am mai tinut legatura dar cred cu tarie ca nu s-a schimbat si ca e tot la fel! De atunci a mai aparut la televizor dar tot cu victimizarea: cat de rau era in orfelinat, ce le faceau educatorii si cat a suferit. Cum se face ca sunt extrem de rare cazurile celor ce se victimizeaza? Pana una alta, statul a avut grija de ei, altfel ar fi fost cu siguranta pierduti… ca sa nu zic altceva.

    Nu am sa inteleg niciodata chestia asta exagerata cu victimizarea. Ganditi-va ca sunt copii ce s-au nascut in familii normale si care au avut tratamente ciudate din partea unuia dintre parinti: practic au avut parinti doar cu numele. Ei de ce nu se victimizeaza? Trebuie facuta lumina in cazul celor crescuti in orfelinate, care ajunsi la o varsta matura incep sa se victimizeze. In orfelinatele din Romania pe vremea comunismului, nimeni nu a murit de foame. Tatal meu in perioada 84-88 a fost inspector scolar la ISJ Prahova si umbla mult prin judet. Copiii nu aveau parinti dar nu le lipsea nimic. De la caldura, conditii decente de viata, hrana si educatie pana la educatia scolara. E adevarat ca au existat educatori & pedagogi ce le acordau o educatie mai spartana copiilor, dar asta se datorau timpurilor acelea si lipsei unei reforme.

    Au existat imagini apocaliptice cu orfelinate in mizerie, copii in fecale s.a.m.d. imediat dupa 89. Aceste cazuri au fost unele izolate si tare tind sa cred ca nu a fost decat o punere in scena. E o teorie ce a fost discutata pe larg in cercurile academice ale vremii.

    1. Stimate domn şi fost coleg,

      Când am citit comentariul dvs, am fost siderat de-a dreptul, deoarece rareori mi-a fost dat să citesc ceva mai absurd, mai insensibil şi mai suprarealist despre copiii din orfelinatele româneşti. Am aflat din textul dumneavoastră că viaţa în instituţii era chiar frumoasă şi liniştită, copiii erau curaţi, educaţi şi bine alimentaţi. Spre ştiinţa dumneavoastră, domnule, nu faceţi altceva decât să răsturnaţi realitatea, afirmând că negrul a fost/este, de fapt, alb. Negaţi zecile/sutele de mărturii pe care cei care au crescut în instituţii le-au făcut. Ce rău facem noi, foştii asistaţi ai sistemului de protectie, constituind o asociaţie şi desfăşurând diverse activităţi de cercetare a vieţii din casele de copii şi activităţi de ajutorare a copiilor ce se pregătesc să iasă din instituţii?
      Altfel, se pare că ştiţi totul despre mine şi ceva în plus: ce n-am făcut în clasa a 9 deşi ar fi trebuit să fac, ce am simţit în clasa a XI, cine m-a ajutat în viaţă, care-I firea mea adevărată, cine mi-au fost şI nu mi-au fost părinţi etc. M-aţi uluit, pur şi simplu, căci nici măcar eu nu-mi cunosc viaţa atât de bine. Nu ştiu ce mai caut eu în viaţa asta a mea, după ce m-aţi ‘’citit’’ atât de bine.
      După ce v-am citit comentariul, m-am întrebat care este mobilul atitudinii dumneavoastră. Cu ce v-am supărat? Ce întâmplări din adolescenţa noastră v-au marcat atât de tare de aţi ajuns ca după 20 de ani să mă ponegriţi în felul acesta? Nu aveţí nicio consideraţie faţă de adevăr, fiindcă interpretaţi totul după cum vă convine.
      Vă asigur de două lucruri:
      a. Citindu-vă comentariul, am înţeles cât de necesară este existenţa asociaţiei noastre. Dorim să vă supărăm şi în viitor, şi o vom face.
      b. Puteţi să scrieţi ce doriţi despre mine, nu mă interesează şi nici nu doresc să vă fac pe plac. Nu doresc să las pe nimeni altcineva să trăiască în locul meu.

  3. Imi place articolul caci pune pe tapet povesti nespuse sau spuse de prea putine ori. Si fie ne place sau nu, oamenii din povestea de mai sus si copiii din ei au trait mult mai mult decat o poveste. Chiar ma deranjeaza sa citesc ce a spus Dl. Gheorghe, ca imaginile din anii ’90 reprezinta o punere in scena. Dar intr-o forma sau alta, situatia continua si in prezent– a se vedea Tancabesti, Gradinari, Bolintin, unde multi copii care au intrat inainte de revolutie intr-un centru, doar pt. ca nu erau doriti de parinti, au ramas acolo…pentru ca sunt situatii in care institutionalizarea adauga probleme legate de violenta, boala etc. Ma bucur cand stiu ca cei care au crescut in centre, institutii, au depasit o bariera si dau si mai departe. Si apropos de comentariul de mai sus, dupa posibilitati, unii cu invidia, altii cu realizarile, unii cu ura, altii cu iubirea. Mult succes cu FEDEREII!

  4. @George F, vorbesti despre un om sustinand ca-l cunosti foarte bine: „De la terminarea liceului nu am mai tinut legatura dar cred cu tarie ca nu s-a schimbat si ca e tot la fel…” asta descrie perfect cat de bine il cunosti pe omul Daniel Rucareanu…Il judeci pe adultul de 37 ani pt comportamentul avut in timpul copilariei. Deocamdata pari doar putin frustrat pt faptul ca un copil provenit dintr-o casa de copii orfani a reusit prin ambitie sa devina cine este in ziua de azi…Si eu il cunosc foarte bine pe Daniel si sunt, sincer, onorat ca am avut posibilitatea sa cunosc un astfel de om, de un bun simt iesit din comun…Vad ca-i mai reprosezi c-a avut „nesimtirea” sa spuna lumii intregi ca pana la 12 ani, casa lui a fost orfelinatul…Cat despre conditiile avute de copiii din orfelinate in perioada comunista, din spusele tatalui tau (inspector scolar…si te mai plangi ca Daniel a fost ajutat de relatiile sale…de-a dreptul penibil…) ma si mir cum de nu si-au parasit toti copiii , parintii ca sa traiasca in raiul din orfelinate…Habar n-ai , asta e adevarul.. Doar iti place sa improsti cu mizerie…

  5. Toata lumea da din gura si creeaza asociatii 🙂
    Domnu Rucareanu ati luat vreodata vreun suflet napastuit la masa dumnavoastra de duminica? De sarbatori sau intr-o vacanta asa cum fac eu cu familia mea? Ati adoptat pana acum un orfan? Ma gandesc ca ar trebui sa faceti acest lucru sa acordati si altuia sansa ce ati primit-o dumneavoastra acum niste zeci de ani. Stiu doar ca ati dus pachete cu ajutoare la casa de copii. Plus ca domnule Rucareanu, nici nu trebuia sa va dati numele daca doreati sa faceti un lucru bun. Numai ca narcisismul asta ucide din fasa orice intentie ce se doreste a fi buna.

    Eu stiu ca si altii, ca de obicei persoanele insitutionalizate au prostul obicei de a se plange in piata publica, lucru de post gust. Unii au avut cu adevarat experiente dureroase, altii doar exagereaza in privinta asta pentra a capata compasiune, ba chiar mai mult…
    Ne puteti spune cat de mult ati fost ajutat de altii sa obtineti un job sau alte beneficii, doar prin prisma faptului ca ati fost copil napastuit de soarta?

    Eu unul stiu ca in campania nasului, nu ati venit alaturi de el. Nu zic sa fi fost alaturi de noi, ci alaturi de EL. EL ce v-a propulsat pe dumneavoastra si pe sotie in posturi de functionari publici in ministere diferite. Chiar domnia sa s-a plans in cadru restrans de aceste lucruri acum niste ani. Cred ca stiti despre ce vorbesc. Ati preferat sa aratati ca aveti coloana alegand sa faceti parte dintr-un alt partid decat cel din care facea parte domnul M. Chestie prin care de atunci ati inceput sa fiti prost privit si considerat fara lipsa de caracter.

    Eu v-am spus aceste lucruri fiind constient ca nu va pasa. Stiu ca nu va intereseaza parerea altora; doar traiti viata dumneavoastra si cum spuneati… Credeti ca intereseaza pe cineva sa traiasca in locul si in viata dumneavoastra personala? Fiti serios! Ati avut noroc, viata vi-a acordat o sansa, numai ca incercati din greu sa va depasiti conditia si sa fiti altfel de cum ati fost de fapt construit. Oamenii evolueaza, se schimba dar caracterul va ramane intotdeauna acelasi!!!

    1. Domnule Cristian Andrei, va ascundeti in spatele unui nume, dar nu cred ca ne cunoastem. Nici pe dl. M nu-l stiti bine, probabil sunteti un bagator de seama frustrat.
      Sunteti prost informat, Daniel lucra la SGG cu mult timp inainte de a se casatori sau de a-l cunoaste pe dl. M.(chiar eu l-am cunoscut pe acesta la serviciu). Domnul M. este un om bun care ajuta, dar in acest caz, va inselati.
      Stiti ca in orice institutie de stat se fac angajari prin transfer, detasare, examen? Nu oricine are capacitatea intelectuala de a lucra la SGG, unde examenul de angajare este foarte dur. Sau sa lucreze in sistem mai bine de 12 ani, timp in care toate partidele politice s-au perindat si au maturat oamenii adusi pe pile!
      Va vine greu sa intelegeti ca Daniel a facut atat de multe prin fortele proprii? Va inteleg, probabil dvs. ati trecut greu prin etapele vietii. Daniel a invatat, a facut facultatea, masterul si este inscris la scoala doctorala prin fortele proprii, nimeni nu poate nega acest lucru.

    2. Cam adevărat dar și cam dur .
      Fiecare cu crucea lui.
      Și eu am crescut la casa de copii Sinaia dar nu stau și nu mi fac un offfff pe lungul vieții mele.
      Cea fost a fost. IERȚI , UITI ȘI MERGI MAI ÎNAINTE.
      SA NU JUDECAM ȘI SA NU FIM FARISEI
      IAR CEA MAI MARE DRAGOSTE ESTE SA IERȚI ȘI SA RĂSPLĂTEȘTI CU BINE

  6. Domnule Cristian Andrei, va ascundeti in spatele unui nume, dar nu cred ca ne cunoastem. Nici pe dl. M nu-l stiti bine, probabil sunteti un bagator de seama frustrat.
    Sunteti prost informat, Daniel lucra la SGG cu mult timp inainte de a se casatori sau de a-l cunoaste pe dl. M.(chiar eu l-am cunoscut pe domnul M. la serviciu). Domnul M. este un om bun care ajuta, dar la noi nu a fost cazul.
    Stiti ca in orice institutie de stat se fac angajari prin transfer, detasare, examen? Nu oricine are capacitatea intelectuala de a lucra la SGG, unde examenul de angajare este foarte dur. Sau sa lucreze in sistem mai bine de 12 ani, timp in care toate partidele politice s-au perindat si au maturat oamenii adusi cu pile!
    Va vine greu sa intelegeti ca Daniel a facut atat de multe prin fortele proprii? Va inteleg, probabil dvs. ati trecut greu prin etapele vietii. Daniel a invatat, a facut facultatea, masterul si este inscris la scoala doctorala prin fortele proprii, nimeni nu poate nega acest lucru.
    E pacat sa incercati sa denigrati un om care nu a facut vreun rau

  7. eu sper ca aceste asociatii vor lupta si pentru usurarea procesului de adoptie. In ultimii ani desi sunt multe cereri de adoptie, foarte putine reusesc sa treaca, datorita sistemului birocratic incet.

    Si mai e o problema. Ma uit la cifre si…vad in continuare abandonuri la cifre f. mari! In 1990 erau aprox. 100 mii copii in sistemul de protectie al copilului, in 2013 sunt 60 mii. 25 ani si nici macar o injumatatire? Cum putem ajunge la femeile acestea, f. sarace, sa le oferim un minim de educatie sexuala (prezervativ/sterilet/consecintele sexului)?
    In momentul asta sunt cateva asociatii si mii de persoane care lupta sa ajute familiile in situatie critica sa nu abandoneze. Dar … nu ajunge…

  8. Tot ce stiu e ca am fost cumva catalogat chistoc politic. Adica ai mei au fost luati la ochi politic. Si ne legau de paturi sau de calorifer cu tifon. Si cam faceam pe noi (deh , la 7 ani, si poa’ sa fie si la 30) Si puteam de duhnea cladirea (vezi diacritice). Si venea un tov de la partid si spunea: ce dreacu’ pute asa? Si pedagoga sefa zicea ca se rezolva… cu hidrantu’ …in decembrie… Comentezi?! Zic si eu ca israelienii: cine comenteaza impotriva, e comunist! Cumva trebuie sa platiti, mai mult decat cotizatia de partid…

Comentariile sunt închise.