Fitness cetățenesc

Elena Calistru și Funky Citizens antrenează noua generație de cetățeni activi.

Într-o cameră înaltă, cu o sobă verzuie ale cărei teracote se spune că au fost aduse de la Veneția, lângă fereastra mare în formă de colivie, e un poster cu o reprezentare grafică a bugetului Bucureștiului pe nouă ani, din care se observă scăderea veniturilor în perioada de criză dintre 2009 și 2014. Sub poster, cu spatele la fereastra peste care se lasă seara, la un birou negru și cu ochii într-un laptop argintiu, stă Elena Calistru, președinta Funky Citizens, unul dintre ONG-urile cele mai relevante într-un moment în care societatea este mai conștientă de cât de importante sunt monitorizarea puterii, evaluarea administrației publice și antrenarea cetățeanului pentru implicare civică.

Şatenă și mignonă, e aproape ascunsă de ecranul pe care are Facebook și emailuri, în vreme ce sunetul de la Digi24 se aude din boxe. Şi din alte computere din celelalte camere ale Coliviei – sediul asociației– se aude aceeași televiziune, unde se recapitulează cum, cu o seară în urmă, Guvernul a emis o ordonanță de urgență prin care, printre altele, e dezincriminat abuzul în serviciu dacă prejudiciul e mai mic de 200.000 de lei. Ştirea a fost un șoc pentru mulți, dar pentru Elena și colegii ei – care de ani de zile militează pentru guvernare transparentă și conversație publică pe inițiative legislative – a fost mai mult decât atât. A fost o chemare la arme. Au ieșit imediat să protesteze în fața Guvernului, indignați „pentru că nu modifici legislația anticorupție în miez de noapte, fără a fi pe ordinea de zi a ședinței de guvern, prin ordonanță de urgență, dacă nu te presează ceva/cineva”, după cum a scris Elena pe Facebook. „Pentru că da, tocmai a devenit despre ei și noi.”

Pentru că era frig, au mers să-și cumpere ceai de la McDonald’s, unde era coadă. Elena a tras cu urechea la conversații de tot felul și s-a oprit la una legată de situația ipotetică în care California s-ar desprinde de restul SUA, al cărei impact ar fi extrem de mare, pentru că, spuneau ei, „PIB-ul Californiei e cât al Franței”. „Ăla a fost momentul când m-a podidit un bocet…”, spune Elena, emoționată că a întâlnit protestatari care în pauzele de scandări discută despre marile ei pasiuni: bugete, politici publice și impactul lor.

În Piața Victoriei, a văzut cum oamenii încă veneau, grupuri-grupuri, deși era trecut de miezul nopții și a fascinat-o sentimentul de comunitate. S-au strâns 10.000 de oameni atunci. A doua zi, au făcut ce știu mai bine și ce oamenii deja așteaptă de la ei – mai ales de la proiectul lor, Factual.ro: au verificat informații. Au ajuns la concluzia că urgența invocată de Guvern pentru a da Ordonanța 13 era falsă. România ar fi avut timp până în aprilie 2018 să adopte o legislație legată de definirea exactă a abuzului în serviciu.

În aceeași zi s-a mai petrecut un eveniment important pentru asociația Funky Citizens: au primit cea mai mare donație de până atunci din partea unei persoane fizice. Ciprian Morar, un antreprenor din IT a cărui companie activează în SUA și în România, le-a donat 5.000 de euro și a promis să dubleze suma dacă se mai strâng 100 de donații individuale. Ceea ce s-a și întâmplat peste câteva zile, spre uimirea și entuziasmul tuturor celor din Colivie. [Ciprian Morar sprijină și proiecte ale DoR].

Jurnalistul-activist Ovidiu Vanghele – cel mai nou venit în familia Funky, în proiectul Factual.ro –, a dat toată ziua telefoane încercând să ajungă la cât mai mulți artiști ca să le ceară să îndemne lumea să iasă în stradă. Acum, spre seară, se văd rezultatele. Pe la 17:00, Smiley postează propria piesă, Acasă, cu un mesaj: „Aici plângem, râdem și visăm, aici ar trebui să avem încredere că ne poate fi cel mai bine, că nu e loc pentru abuzuri și sfidări.” Elena strigă entuziasmată către colegii din celelalte camere că îl iubește. Cineva anunță că și INNA a postat: „Îmi doresc să trăim într-o țară civilizată în care să ne simțim în siguranță, drepturile să fie respectate, iar oamenii să vrea să rămână în România.” Elena caută postarea, citește, oftează și dă share, strigând și scriind în același timp: „Ieșirea din bulăăăăăăă!”.

Apoi se pregătesc să plece la protest, în Piața Victoriei. Au fost la multe în ultimii ani și sunt pregătiți. Elena e în cizme înalte, o fustă lungă și groasă, o cămașă închisă până la ultimul nasture și un cardigan gri. Sunt vreo 10 oameni pe care Elena i-a strâns lângă ea în ultimii ani cu entuziasmul ei contagios, oameni care zilnic verifică afirmații ale politicienilor, participă la dezbateri, atrag atenția asupra abuzurilor, propun politici publice, analizează și sugerează îmbunătățiri pentru bugetele locale și naționale și stau cu ochii pe autorități și legi. Pe deasupra – și asta îi face relevanți în epoca digitală –, comunică atractiv și clar tot ceea ce fac.

Mai târziu, după câteva ore de stat în frig, Elena va merge la Digi24, unde e invitată adesea și unde merge pentru că îi consideră „frecventabili”, chiar dacă nici de ei nu e „mulțumită până la capăt”. Machieuza o s-o certe că iarăși n-a dormit destul, iar după miezul nopții va fi în direct și va spune apăsat: „Eu și o parte din generația mea nu vrem să ne întoarcem înapoi cu niște ani, când eram la coada Europei. Avem dreptul la o justiție predictibilă”.

Într-o lume în care se vorbește mult despre distanța tot mai mare dintre adevăr și informațiile folosite de politicieni pentru a manipula, în care sursele de informații sunt atât de multe încât e ușor să acreditezi zvonuri pe post de știri, într-o democrație fără tradiție, cu puține checks and balances, în care tentațiile pentru clasa politică sunt imense, în care cetățeanul nu e cu adevărat în centrul politicilor publice și nu e consultat când se fac legi, în care cetățeanul nici nu e educat pentru a se implica în procesele democratice, e nevoie de o societate civilă puternică. Asta construiesc Elena și colegii ei de la Funky Citizens. După cinci ani, ridicați și de valurile de indignare de la protestele ultimilor ani, au devenit relevanți, dacă nu chiar importanți – în așa măsură încât sunt chemați la consultări de Președinte, sunt temuți de instituții guvernamentale și fostul premier Dacian Cioloș le dă share (iar asta le prăbușește serverul). Ce spune asta despre relația lor – și implicit a noastră, a cetățenilor – cu puterea și cum prevăd ei viitorul civismului revigorat din România?

Pe 9 februarie, cu o zi înainte să împlinească 31 de ani, Elena Calistru e în camera înaltă care-i e birou de trei ani. Au mai apărut două mese și pe cea de lângă sobă e monitorul unui desktop. Totul la Funky Citizens se adaptează în funcție de proiectele la care lucrează. La Digi24, se vorbește despre Curtea Constituțională, care urmează să se pronunțe în privința Ordonanței 13. „Mai stau mult ăștia cu CCR-ul vieții, că nu mai pot!?”, comentează Elena în timp ce lucrează.

Înainte să înființeze Funky, Elena a lucrat la organizația anticorupție Transparency International, unde a învățat „cât trei masteruri”. Era singura din echipă care nu avea familie – a lucrat acolo de la 22 la 25 de ani – așa că mergea la multe dintre cursurile și conferințele din străinătate pe care colegii le evitau. A învățat din proiecte de cercetare internaționale, a învățat advocacy și a cunoscut foarte multă lume. În 2011 a venit însă ziua în care s-a oprit. Indicele de percepție a corupției pentru România pe care organizația îl pregătea începuse din nou să arate involuții și totul părea în zadar. Şi-a luat câteva luni sabatice, în care s-a uitat la filme, a citit și a dormit. Se gândea că se va angaja în mediul privat.

Apoi au urmat întâmplările care au adus-o unde e azi; întâmplările legate de pantofii roșii. E o poveste devenită legendă, pe care a spus-o adesea – mai în glumă, mai în serios – în discursurile publice despre geneza organizației ei. Povestea sună așa: în perioada ei „sabatică”, Elena a primit o scrisoare de la ANAF, care o informa că are vreo 500 de lei datorie. Înainte să apuce să verifice despre ce e vorba sau să plătească, a mai venit o scrisoare care deja calcula penalizări de întârziere. A mers și și-a plătit taxele restante, fără să știe exact de unde veneau sumele impuse, trebuind să renunțe astfel la perechea de pantofi roșii pe care pusese ochii. Din frustrarea asta, spune povestea, a apărut nevoia Elenei de a înțelege ce fac instituțiile publice cu banii cetățenilor. (Când a vorbit, în 2016, la TEDx Eroilor din Cluj despre asta, într-o rochie neagră și, ca mai mereu, în pantofi cu toc înalt, Elena a explicat că prietenii și colegii ei ar vrea să nu mai audă povestea cu pantofii, ba o și alintă „pițipoancă anticorupție”.)

Pasiunea pentru bugete și tabele e mai veche însă, și i se trage de la matematica studiată la colegiul Unirea din Focșani. A excelat și la istorie și la română și s-a calificat de mai multe ori la fazele naționale ale olimpiadelor. Faptul că mergea la olimpiada de istorie are legătură directă cu profesoara care a inspirat-o cel mai mult, Carmen Atarcicov. „Discutam la ea acasă ideologii politice, evoluții, citeam Revista 22”, își amintește Elena. „Mi-a fost ceva între profă și partener de discuții. Era super pasionată.”

Olimpicii puteau lipsi de la școală o perioadă, pentru a se pregăti, și Elena a folosit acest privilegiu ca să citească. Vlad Stoicescu, care era cu un an mai mare la același liceu din Focșani și azi e jurnalist la publicația independentă dela0.ro, își aduce aminte că Elena era o cititoare vorace, care experimenta cu programul descris de Mircea Eliade în Romanul adolescentului miop: reducerea treptată a orelor de somn, pentru a avea mai mult timp pentru citit. Era „genul de adolescent care a zis mereu «vreau să schimb lumea»”.

Citea indianistică (urmând exemplul lui Eliade) și a devenit și vegetariană (între timp preferința pentru vegetarianism i-a fost întărită de faptul că l-a citit pe Peter Singer și a învățat să gătească). Din aceeași perioadă a început să aibă insomnii și spune că și azi sare peste câte o noapte o dată la una-două săptămâni. Tot atunci a descoperit Dilema Veche. Ani de zile mama ei, medic, a mers special, cu mașina, s-o cumpere în fiecare săptămână de la singurul chioșc din oraș unde se găsea – alături de 22 și de Academia Cațavencu.

După pasiunea din liceu pentru istorie și corespondenta ei mai concretă și mai aplicabilă – politica – îi era clar că asta vrea să studieze. Ar fi putut să meargă în SUA – a fost acceptată de câteva facultăți în urma unor examene, ocazie cu care s-a scris despre ea în presa locală –, dar au sedus-o oferta și profesorii de la Ştiințe Politice de la Universitatea din București.

A venit la facultate în București în 2004, dar păstrează – și cultivă, spune – un vag accent moldovenesc. Se bucură când poate strecura în conversație câte-un „acilișa” și semnul ei de exclamare preferat e „ce mama boalii!”. Anul III l-a petrecut la Roma, la Universitatea Sapienza, iar la finalul facultății ar fi putut să plece la un masterat unde fusese deja acceptată, dar a decis să rămână și să lucreze. Așa a ajuns la Transparency, unde a înregistrat un record personal de muncă neîntreruptă timp de 38 de ore.

Pe pervazul ferestrei din camera înaltă e rezemată o ilustrație imprimată pe pânză, pe care e portretul Elenei, alături de textul „Băi, dar dacă am face noi…” Autorul ilustrației, Ramon Sadîc, care i-a făcut-o cadou când ea a împlinit 30 de ani, o cunoaște bine și îi știe avânturile care trag înainte toată organizația. Elena însăși spune că, dacă e ceva cu care știe sigur că poate contribui, atât în propria organizație cât și în societate, acela e entuziasmul. Pe de altă parte, spune că în ultima vreme a avut atâtea de făcut încât nu mai are timp pentru bugetele care-i sunt atât de dragi.

Tot pe 9 februarie, după ce Digi24 intrase în direct cu președintele Curții Constituționale, care anunțase că judecătorii nu vor analiza pe fond Ordonanța 13, pentru că aceasta fusese deja abrogată, ministrul Justiției, Florin Iordache, a apărut pentru o declarație. Demisia lui era așteptată încă de dimineață, după ce premierul o anunțase voalat cu o zi în urmă. Elena a dat sonorul laptopului mai tare. Iordache a citit demisia pregătită și a plecat din fața camerelor. Ea a bătut o dată din palme, scurt și apăsat, a oftat și a continuat să lucreze fără să-și ia ochii din calculator. Într-un târziu a comentat: „Acuma să mai aflăm cine e noul ministru al Justiției și să facem și noi niște treabă în țara asta!”

Societatea a câștigat multe în urma protestelor, spune Elena. „Ne-am uimit noi pe noi.” Remarcă cum, cu fiecare protest – Roșia Montană, Colectiv, Ordonanța 13 – crește numărul celor interesați și „rămâne cheful de a face ceva”. Dar crede că e nevoie de un „management al entuziasmului”. După apogeul protestelor din seara cu luminițele, a încercat să iasă din logica reacțiilor imediate și directe și să „comploteze în fața flipchartului”, ca să poată oferi „structură și procese” celor care se uită spre Funky Citizens pentru asta. Reacția concretă pe care au gândit-o la criza de încredere provocată de gesturile de anul acesta ale guvernului a fost programul prin care să plaseze permanent oameni în Parlament, care să monitorizeze activitatea legislativă și să tragă semnale de alarmă. (La sfârșitul lui februarie, vorbise cu Oana Mondoc de la ONG-ul de mediu WWF și voiau să strângă mai multe organizații în jurul inițiativei.)

În noiembrie 2015, Elenei i s-a oferit posibilitatea să vadă activitatea guvernanților din primul rând. Violeta Alexandru, ministrul delegat pentru consultare publică și dialog social în guvernul Cioloș, i-a propus să devină secretar de stat. Alexandru o cunoștea, pentru că și ea fusese directorul unui ONG din domeniu, Institutul pentru Politici Publice. Elena a ezitat și a întrebat pe Facebook ce ar trebui să facă. Deși a făcut publică „consultarea”, decizia de a nu-și urma o mulțime de prieteni din societatea civilă în guvern părea luată dinainte: „Eu rămân la părerea că e important în perioada asta mai ales să construim o societate civilă puternică și smart”, a scris atunci.

A publicat și o fotografie cu o listă de argumente „pro” și „contra”. Printre cele „contra” se aflau motive ca „Guvern de un an, în care nu se vor putea face minuni”, dar și „Dau viața peste cap colegilor, prietenilor și lui House.” (House Constantin Calistru este cățelul ei de 9 ani, care are profil de Facebook și e o mascotă a găștii de la Colivie.) Printre argumentele „pro” era „se pot pune baze solide în consultarea publică”, dar și „și dacă port tocuri, ce?!”.

Printre răspunsuri, majoritatea erau de genul „Du-te!” sau „Bagă-te!”. Elena spune că unul dintre răspunsurile care au influențat-o cel mai mult a fost de la cineva care venise la primul checkathon (maraton de verificare de informații) al Factual.ro și care i-a scris că nu-i poate lăsa baltă pe oamenii cu care a început: „Cred că e mai important să construiești ce ai început decât să te apuci de multe construcții fără să închei niciuna.”

A înțeles atunci că a construit Funky Citizens din postura de „cloșcă”. Pentru ei e „Mița”. Ei, pentru ea, sunt „copiii”. Fără ea, colegii ei nu s-ar fi putut descurca și asta trebuia schimbat. „Eu făceam financiarul, eu scriam proiectele, eu știam de acte, eu știam de raportări, eu știam de vorbit cu presă. M-am simțit captivă în colivie. Dacă voiam să zac acasă o săptămână, eu nu aveam această libertate.” Între timp, Alina, „Mișu”, juristul organizației, sora mai mică a Elenei, a preluat o parte din managementul de proiect și Radu Andrei Szucs, „Dudu”, din ce în ce mai mult din zona administrativă. Speră ca Funky să fie mai puțin dependentă de ea peste jumătate de an sau un an. „Pentru binele organizației și libertatea mea.”

Primul proiect al Funky Citizens, chiar înainte să fie înființați legal, a fost „Bani Pierduți?” (devenit mai târziu „Bani Publici”), prin care monitorizau bugetele mai multor orașe. Proiectul fusese ales prin vot public, apoi dezvoltat și finanțat în competiția de idei digitale care se îmbunătățească viața publică Restart România, a organizației Techsoup România. Chris Worman, fondatorul Techsoup România, acum director la Techsoup Global (care are ca scop conectarea societății civile cu tehnologia), spune că ce l-a impresionat la Elena a fost că a putut să facă interesante finanțele publice. „E nevoie de o pricepere unică să iei un subiect plictisitor la care ar trebui să ne gândim și să-l transformi în ceva la care chiar ne gândim.” Unul dintre oamenii care se oferise să ajute la dezvoltarea proiectelor Restart era Cosmin Pojoranu, „Pojo”, pe atunci copywriter la agenția de publicitate Headvertising.

Când a cunoscut-o pe Elena, Cosmin și-a zis: „Mamă, noi doi putem să facem super chestii împreună pentru că avem viziuni comune și suntem în acel moment al vieții în care putem vorbi (…) despre sisteme, despre cum funcționează, despre bani, despre taxe”. A decis să i se alăture și de atunci e un membru esențial al organizației. La aproape 32 de ani, mereu zâmbitor, cu ochii albaștri și părul lăsat pe frunte și peste urechi, spune, modest, că se ocupă de comunicare, dar de la el pornesc multe idei. E unul dintre strategi și, chiar dacă nu e trecut în actele Funky ca fondator, e în consiliul director. El e cel care vine cu idei precum un joc de memorie cu cartonașe de colecționat cu marii corupți, face infograficele pentru proiectul de educație civică și traduce către public legislația, bugetele și monitorizările, pentru că are „un simț al momentului și al publicului foarte dezvoltat”, spune Elena. „Cine nu are Pojo să-și cumpere”.

Şi el a făcut Facultatea de Ştiințe Politice, apoi un masterat la Barcelona, iar când s-a întors a început să lucreze în publicitate, de multe ori pe proiecte cu ONG-uri. Spune că și el și Elena sunt „perfecționiști și căpoși” și s-au mai și certat în ultimii ani, dar îi place că au o pornire spre dezbatere și pot dialoga. În plus, se simte confortabil susținând un lider care reprezintă organizația, în timp ce stă la laptop și-și face treaba. Cosmin crede că Funky și Colivia au și un rol de hub civic – cine are o idee legată de implicare cetățenească să poată să vină să lucreze cu ei pentru a o dezvolta. „În timp, aș vrea să fac Funky sinonim cu implicare.”

Într-un fel, așa s-a dezvoltat și proiectul-vedetă al asociației, Factual.ro. Pornit în 2012 dintr-o idee de pe un grup de discuții, cu un nume care i-a aparținut lui Tudor Benga (azi parlamentar USR), site-ul de verificare de declarații ale politicienilor rămăsese relativ în stază. Abia când a fost adoptat oficial de Funky și a fost folosit pentru verificările live din campania electorală din noiembrie 2014 a venit succesul.

„Verificarea” funcționează astfel: echipa monitorizează declarații, alege dintre ele una sau mai multe, dezbate relevanța ei, apoi o trece printr-un du-te vino între editori și experți (care colaborează pro-bono cu Factual), apoi concluzia e „tradusă” într-un limbaj accesibil și e publicată. De la un site pornit cu un buget de lansare de 3.000 de euro, Factual.ro a ajuns acum să fie sinonim cu organizația-mamă, ba chiar să aibă mai mulți fani pe Facebook decât Funky Citizens.

Un exemplu recent de afirmație verificată a fost declarația premierului Sorin Grindeanu: „22 de miliarde de lei, cât am prevăzut în bugetul de anul ăsta, din atragerea de fonduri europene, e un lucru ambițios față de zero anul trecut.” Factual a verificat afirmația și ajuns la concluzia că anul trecut sumele încasate de România din fonduri europene au fost de aproximativ 7 miliarde de euro. După ce Dacian Cioloș a dat share postării, serverul Factual a cedat.

Morar, antreprenorul care le-a donat 10.000 de euro, spune că a făcut-o și a încurajat lumea să-i urmeze exemplul pentru că a văzut că proiectul are o atitudine apolitică – verifică politicieni indiferent de partid –, și se află în căutarea adevărului. „Oamenii au nevoie să știe adevărul și apoi să-și ia ei deciziile”, spune Morar. În plus, ca antreprenor și investitor, are și o motivație pragmatică: „Îmi doresc un mediu sigur și pe care pot să mă bazez, ca să pot să investesc”.

Factual.ro nu e singurul proiect al organizației. „Nu vă supărați” e un portal dezvoltat împreună cu alte organizații care ușurează solicitările de acces la informații de interes public, iar „Piața de șpagă” monitorizează cât „se dă” în instituțiile publice românești.

Primele dăți când Funky Citizens s-au simțit cu adevărat relevanți au fost la final de 2014, început de 2015. În noaptea primului tur al celor mai recente alegeri prezidențiale, au fost să protesteze la MAE pentru felul în care fuseseră organizate secțiile de votare în străinătate și i-a „izbit” faptul că autoritățile nu doar că fuseseră neglijente, ci încălcaseră legea atunci când oamenii nu și-au putut exercita dreptul la vot. Au făcut un model online de plângere penală care a fost accesat de 12–15.000 de ori în 12 ore. „A fost prima oară când am văzut un Google Doc blocându-se”, spune Elena. De la acele plângeri a fost deschisă o anchetă penală care continuă și azi. Apoi, la începutul lui 2015 au făcut parte din coaliția de ONG-uri care au lucrat la proiectul de schimbare a legii partidelor, astfel încât să nu mai fie nevoie de 25.000 de oameni pentru a înființa un partid, ci numai de trei.

Când Administrația Prezidențială a invitat mai multe organizații civice la consultări, după demisia guvernului Ponta ca urmare a protestelor post-Colectiv, Elena a mers și a aflat că mulți oameni ar fi scris la Cotroceni cerând ca organizația lor să fie prezentă. Acest lucru, împreună cu faptul că au primit multe mesaje care le reproșau că au fost la consultări, a fost o dublă validare: „Am crescut atât de mult încât e imposibil să mai fim pe placul tuturor.”

Funky Citizens și CeRe, care promovează participarea publică, sunt organizații complet diferite față de prima generație de ONG-uri de monitorizare, cele care au activat în special în primii 20 de ani de după Revoluție și care au încercat să implementeze bune practici importate din alte democrații, crede Elena. Ea spune că ONG-urile își iau legitimitatea din două surse: fie din expertiza celor care lucrează în ele (dă exemplul APADOR-CH care are o expertiză de necontestat pe subiectul penitenciarelor), fie de la oamenii pe care îi reprezintă. Dacă ONG-urile „vechi” s-au bazat pe expertiză și produsele lor (rapoarte, cercetări, monitorizări făcute către donatori sau experți din Comisia Europeană), în cazul unei organizații ca Funky, baza de reprezentare e formată din tineri profesioniști, „hipsterimea activă civic”, cum le zice ea.

Noilor cetățeni activi li se adresează munca celor de la Funky. Sunt mereu atenți la bugetele marilor orașe și la cel de stat și încurajează cetățenii să depună amendamente la ele. (Au reușit centralizarea bugetelor tuturor județelor pentru perioada 2007–2015.) Acest lucru i-a făcut să fie văzuți de autorități ca serioși. „Un fel de #vavedem”, spune Cosmin. „Vă vedem foarte bine.” Acum sunt o resursă pentru oricine vrea să înțeleagă cum se cheltuiesc bani publici în România, iar Cosmin crede că asocierea lor cu domeniul de expertiză e clară: „când zici Funky, zici bugete și bani publici locali”. Septimius Pârvu, de la Expert Forum, cu care au colaborat, spune că Funky a reușit să facă datele accesibile și să facă presiuni pe zona de transparentizare, mai ales la Ministerul Finanțelor, unde este „marea miză”.

Organizația a crescut în ultimii cinci ani, iar Elena – care citește cărți de economie ca Funky Business, de la care e inspirat și numele asociației – spune că a fost obsedată să nu crească prea mult dintr-odată. A văzut alte ONG-uri afectate de câștigarea unui proiect european – le-a sufocat birocrația sau le-a schilodit așteptarea fără orizont a rambursării unor fonduri de mult cheltuite.

Ocazional, Elena ascultă un podcast al Harvard Business Review despre metodele de reacție organizațională de tip agile management, pe care le încearcă și ei. Spune că o bună perioadă s-au comportat ca un startup – au riscat, au încercat, au testat și au abandonat multe. Azi, Funky Citizens are 10 angajați și se finanțează din cercetare și training, donații și sponsorizări și din granturi. Recent au câștigat unul de la ING Bank ca să facă cursuri pentru cetățeni despre bugetele publice.

„Ne-am făcut strategia 2014–2020”, spune Elena. „A fost un exercițiu foarte serios și am fost uimită că ne-am ținut de el până la capăt.” Cosmin, pe de altă parte, spune că multe dintre proiectele pe care le fac nu au legătură cu strategia, ci ajung să fie făcute ca urmare a unor nevoi sau oportunități. Agilitatea organizației, spune el, e un lucru bun, dar „ne și omoară”.

Proiectul despre care Elena vorbește cu cea mai multă căldură e o tabără de educație civică pe care au organizat-o în vara lui 2016, pentru copii de-a VII-a și de-a VIII-a dintr-un program al Ambasadei SUA la București. Printre întâlniri cu jurnaliști de investigație, excursii la Guvern, Președinție și DNA (unde s-au văzut cu Laura Codruța Kövesi), copiii au făcut și o rundă de simulare de alegeri, cu partide, jurnaliști, dezbateri și programe.

Unul dintre „partidele” copiilor a propus ca fiecare părinte care-și permite să plătească o taxă pentru educația copiilor. În momentul în care un „cetățean” a contestat legitimitatea taxei, arătând că prin Constituție învățământul e gratuit, inițiatorii taxei i-au răspuns că oricum părinții contribuie la fondul clasei și alte cheltuieli și atunci de ce n-ar fi acestea „transparente” și „predictibile”? Elena, care folosește aceste două cuvinte ca pe niște lumini călăuzitoare, spune că a izbucnit în plâns. A realizat atunci că munca ei poate avea impact asupra educației copiilor și implicit asupra viitorilor adulți, iar ea se hrănește din asta. (Acum, Funky pregătesc un kit de educație civică bazat pe infografice și explicații dezvoltate de Cosmin, plus quiz-uri, dezbateri și filme, pe care vor începe să-l testeze în școli din această primăvară.)

Constituția e „mica obsesie” a Elenei. O consideră un instrument puternic, alături de tehnologie și anumite legi, care compensează raportul de putere între cetățean și clasa politică. În 2016, Funky Citizens au editat Constituția în varianta lor, adică o cărticică care nu mai e atât de „urâțică” precum varianta pe care Traian Băsescu spunea că o are mereu în buzunar. Uneori Elena are și două exemplare în geantă, mereu pregătită să facă una cadou. (În curând vor edita și o variantă pentru copii.) Lângă Constituție stau legile ei preferate – „o sfântă treime”: 544/2001 privind liberul acces la informațiile publice, 273/2006, care stabilește drepturile cetățenilor de a cunoaște finanțele publice locale și de a depune propuneri de îmbunătățire, și 52/2003, a transparenței decizionale.

Acum 10 ani, Elena și-a făcut un tatuaj, „Who is John Galt?”, într-un loc „ascuns”. Citatul e din Revolta lui Atlas de Ayn Rand, o autoare americană de origine rusă pe care Elena o admiră. („Era tot Vărsător.”) În carte, autoarea își descrie viziunea filozofică și politică pentru o societate în care intervenția statului ar trebui să fie minimă, indivizii ar trebui să fie atei și egoiști, dar egoiști etici. Deși spune că viața ei e pe alocuri în total dezacord cu filozofia lui Rand, Elena admiră în continuare lucruri gândite și scrise de ea.

Atunci când și-a făcut tatuajul – și lucrurile nu s-au schimbat – Elena trăia într-o țară care credea în mod tradițional în mâna grea a statului care trebuie să-i „dea” cetățeanului, în care vasta majoritate a oamenilor spuneau că sunt ortodocși și în care solidaritatea socială era confundată cu un altruism iluzoriu. Dacă Elena visa să schimbe lumea și să vadă în România elemente din distopia lui Rand, avea și are mult de lucru.

Politica, chiar dacă înțeleasă în sens mai pragmatic, e propunerea Elenei pentru a stârni dezbateri despre viitor. Într-unul din momentele de reflecție de la început de februarie a scris un text legat de soluțiile pe care toată lumea părea să le caute. Printre altele, scria despre nevoia României de a avea mai multă politică în adevăratul sens al cuvântului:

„Sunt multe locuri în care nu vom fi de acord. Şi asta e de bine. Pentru că ce îi lipsește țării ăsteia e mai multă politizare. Dar politizare pe bune. Politizare care înseamnă că știi în ce fel vrei să ajungi din punctul A (felul în care arată acum România) în punctul B (în care România arată mai bine). Pentru a ajunge din punctul A în punctul B, avem mai multe căi – mai pe solidaritate, mai pe libertarianism, mai pe centru, mai pe insistență pe economie, mai pe valori creștine sau mai pe ecologie. Nici nu contează. Dar avem nevoie ca tot mai mulți cetățeni ai acestei țări să își răspundă la întrebarea «Eu cum vreau să arate România și cum cred că putem ajunge acolo?»”.

Ce i-a unit pe oamenii ieșiți să protesteze, crede ea, a fost un sentiment de tipul „indiferent de ce credem, asta e o linie roșie”. Pe de altă parte, nu crede „în povești cu hai să unim piața și să facem ceva cu ei”, pentru că oamenii din piață sunt foarte diferiți.

În interiorul asociației, au dezbătut demult opțiunile ideologice ale membrilor ei. Deși există diferențe și „fiecare e liber să creadă ce vrea”, după cum spune Cosmin, există și locuri comune: liberalismul economic („nu suntem pentru lăsarea statului să controleze resurse atât de mari”, spune Elena) e dublat de justiție socială.

Filozofia politică a Elenei nu e despărțită de filozofia ei de viață și de muncă. Iar îngrijorările și îndoielile ei merg de la contextul internațional volatil („Am temeri legate de unde mama boalii se duce această planetă, pentru că România nu e singurică.”) până la îndoieli legate de propriul rol („Mi-e foarte frică de ratare prin risipire. Când te hrănești din entuziasm sau dintr-o nevoie de a fi util pe ce se întâmplă acum, riști să nu mai faci nimic bine.”) și până la îndoieli legate de viitorul organizației („Suntem mult prea puțini și mi-e teamă de burnout pentru unii.”).

În urmă cu cinci ani, Funky Citizens „conspirau” în „bodegi” și în garsoniera Elenei. Între timp, lucrurile s-au schimbat radical. Au Colivia, s-au impus prin expertiză și au dobândit vizibilitate și apoi recunoaștere, dar la pachet au venit presiunile și criticile. Au mult mai mulți prieteni dar au și prieteni care au mers „în partea cealaltă”, în guvern sau politică.

Elena e uneori obosită și atunci se reîncarcă cu muzică ușoară italiană sau cu lumea idealizată a politicii din The West Wing. Dar și-a construit un univers în care să poată lucra cu prietenii și să poată munci la ceea ce iubește. Alina, sora ei, îi este și cel mai bun prieten. Radu Burnete, cu care e din 2013, e adesea la Colivie și e parte din gașca care își sărbătorește acolo zile de naștere și revelioane. Iar munca pentru ea nu e muncă. „Munca mea e hobby-ul meu. E pasiunea mea.”

Pe 21 februarie 2017, Parlamentul României a dezbătut Ordonanța 13 și a votat împotriva ei. Luptându-se cu o răceală care o ținuse în casă cu o zi în urmă, Elena a mers în studioul Radio France International (RFI) să vorbească despre Factual, despre ce face Funky și despre ce rămâne după trei săptămâni de confruntare între Guvern și noua societate civilă românească.

Într-o bluză albă, jucându-se mereu cu telefonul și Constituția pe care le pusese pe masă, lângă microfon, a spus că abrogarea Ordonanței 13 e, în primul rând, o victorie pentru toți oamenii care au ieșit în stradă, dar că nu se știe dacă e o victorie definitivă: „Am învățat în aceste săptămâni că încurcate sunt căile legilor din România”, a spus ea zâmbind. „Este o victorie a oamenilor care și-au dorit să vadă din partea politicienilor că reacționează la cerințele lor.”

A fost și ea în Piață, a cântat imnul, a sărit și a aprins lumina telefonului în seara când s-au strâns cei mai mulți oameni și fotografiile pieței inundate de lumini albe au ajuns în toată presa internațională. Dar, după trei săptămâni de confruntare, la radio, concluzia a fost a președintei unei organizații care vrea să educe cât mai mulți cetățeni activi: „E marcat un moment important de maturizare a protestului, de trecere a lui înspre o zonă mai permanentă, dacă-mi este permisă această exprimare, în sensul de găsit căi prin care ne putem implica civic nu doar protestând, ci și ținându-i atent sub monitorizare pe politicienii noștri și pe decidenții noștri în general.”

S-ar putea să-ți mai placă:
ColaboraDoR: Adi Bulboacă

Adi Bulboacă, la cei 24 de ani, este editor foto la revista BeWhere. Totuși, prima lui iubire a fost teatrul.…

„Locul preferat din Bucureşti sunt locurile pe care încă nu le-am descoperit”

Prin aproape tot ce face, Alberto Groșescu încearcă să cunoască și să înțeleagă cât mai bine Bucureștiul.

Cristina Neagu: Un 8 de nota 10

Cum și‑a recuperat Cristina Neagu locul în vârful handbalului mondial.