Iadul e prielnic poveștii

De ce produc poveștile plăcere și ce e dincolo de „a fost odată”?

Acest text este un fragment din cartea Animalul povestitor, de Jonathan Gottschall, care va apărea în februarie la editura Vellant. Cumpără abonamentul Susținător și primești cartea cadou.


„La fel ca ecranul cinematografic înfățișând un maniac ascuns după o mască de hochei care hăcuiește oameni cu un ferăstrău electric; la fel ca Hamlet cu omorurile și sinuciderile, fratricidul și adulterul său incestuos; la fel ca toată violența, vrajba din familie și sexul catastrofic din piesele lui Sofocle, de la televizor sau din Biblie… poemele despre pierdere și moarte îl pot desfăta strașnic pe cititorul lor.”

– Robert Pinsky, The Handbook of Heartbreak: 101 Poems of Lost Love and Sorrow (Îndrumarul inimii frânte: 101 poeme despre iubire pierdută și regret)

A fost odată ca niciodată un tată cu fetița lui, care s‑au dus la supermarket. Și mergeau ei pe coridorul dintre rafturile cu cereale. Tatăl împingea căruțul de cumpărături. Rotița din față de pe stânga a căruciorului scârțâia și clincănea. Fetița, pe nume Lily, avea trei ani. În ziua aceea purta rochița ei preferată: înflorată și încrețită, se înfoia ca un minunat evantai, când fetița se învârtea pe loc. Lily strângea în pumnul ei stâng degetul arătător al tatălui. În pumnul drept ținea strâns lista cu lucruri de cumpărat, pe o bucățică de hârtie transpirată toată.

Tatăl s‑a oprit în dreptul cerealelor Cheerios. Scărpinându‑și bărbia nerasă, el a întrebat‑o pe Lily: „Ce fel de cereale trebuie să cumpărăm iar?“ Lily i‑a dat drumul degetului, a despăturit hârtia din pumn și și‑a lipit‑o de burtă, încercând s‑o netezească. Cu degetul arătăror, a urmărit articolele din listă, de parcă ar fi citit cuvintele scrise acolo. „Cheerios“, a anunțat Lily solemn. Tatăl a lăsat‑o pe ea să aleagă cutia mare și gălbuie și s‑o împingă peste marginea căruciorului.

Mai târziu, tatăl avea să‑și aducă aminte cum treceau oamenii pe lângă ei în magazin. Își va aminti cum zâmbeau femeile spre Lily, când treceau pe lângă ei, împingându‑și cărucioarele lor, și cum dădeau aprobator din cap spre el. Își va aminti de băiețașul cu fața plină de coșuri, angajat al magazinului, trecând pe lângă ei cu mopul și găleata pe rotile în care clipocea apa. Își va aminti cum îi ținea Lily arătătorul în mânuța ei mică și cum senzația pulsatilă a strânsorii ei a mai dăinuit o vreme, după ce și‑a desprins mâna.

Și cel mai mult își va aduce aminte de insul scund, cu ochelari negri de soare și șapcă roșie de baseball, trasă adânc peste ochi – cum stătea aplecat lângă piramida cu cutii Pop‑Tarts, zâmbind în jos spre Lily când au trecut pe lângă el, lăsând să se vadă lucirea umedă a incisivilor albi.

Tatăl și fiica a mers un pic mai departe în jos printre rafturi. Apoi s‑au oprit. Lily îmbrățișase strâns piciorul tatălui. Tatăl i‑a mângâiat căpșorul, ținându‑l aproape de piciorul lui. Apoi s‑a uitat lung la cutia cu cereale dulci pe care ea i‑o vârâse în mână, spunând: „Tati, te rog!“. Tatăl a clătinat încet din cap, citind fascinat ingredientele. (Nu exista fir de aliment în acest produs alimentar, doar substanțe chimice ca fosfat trisodic, colorant Roșu 40, colorant Albastru 1, butil hidroxitoluen și hidroclorură de piridoxină.) Privirea tatălui s‑a mișcat în sus spre tabelul cu informațiile nutriționale, contabilizând gramele de zahăr și de grăsimi.

N‑a simțit‑o nicio clipă pe Lily dându‑i drumul piciorului, n‑a simțit cum căpșorul ei alunecă de sub mâna lui protectoare. Continuând să se uite atent la cutia pe care o ținea în mână, tatăl a spus tare: „Îmi pare rău, scumpo. Chestia asta nu e bună pentru noi. Mami o să se înfurie dacă o cumpărăm“. Lily n‑a zis nimic. Tatăl s‑a întors spre ea, știind că o va vedea stând cu brațele încrucișate, cu bărbia împinsă în claviculă și buzițele strânse și împinse în față – boticul ei de copil supărat. S‑a întors, dar Lily nu era acolo. S‑a răsucit încet pe călcâie, dar Lily nu era nicăieri.

Și nici bărbatul cu șapca roșie pe cap.

Hai să ne imaginăm acum povestea spusă altfel.

A fost odată ca niciodată un tată cu fetița lui care s‑au dus la supermarket. Către capătul raftului cu cereale, Lily a văzut cutia roșie cu iepurașul din desene animate. Ca să‑l înduplece pe tatăl ei, Lily i‑a pus cutia în mână și i‑a îmbrățișat piciorul, ca un cățeluș. Tatăl nu s‑a obosit să citească ingredientele. El a spus: „Îmi pare rău, scumpo. Chestia asta nu‑ți face bine. Mami se supără rău dacă o cumpărăm“.

Lily a dat drumul piciorului lui tati și și‑a smuls mânioasă căpșorul de sub palma lui protectoare. A bătut din picior, și‑a încordat genunchii și și‑a încrucișat sfidătoare brațele, cu pălmuțele vârâte la subsuoară. Apoi s‑a încruntat privind în sus spre tatăl ei. El a încercat să‑i răspundă cu o uitătură neclintită, dar era slab și s‑a lăsat învins de drăgălășenia fetiței. Aruncând cutia de Trix în cărucior, i‑a zâmbit pe sub mustață, conspirativ, micuței Lily: „Nu ne e nouă frică de lupul mare și rău care e mami, nu?“.

„Daaa“, a confirmat Lily. „Nu ne e frică deloc!“

Tatăl și fetița au cumpărat toate lucrurile trecute pe listă și s‑au întors acasă în mașina lor. Mama doar s‑a prefăcut că e furioasă din cauza cutiei de Trix. Toți trei au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Atenție la diferență

Întreabă‑te acum pe care dintre cele două povești ai prefera s‑o trăiești, pe prima sau pe a doua? Pe a doua, bineînțeles. Prima este un coșmar. Dar care dintre povești s‑ar preta mai bine la un film sau la un roman? Răspunsul e tot atât de evident: prima, cea cu insul căruia îi luceau umed dinții din față. Prima poveste ne atrage în vârtejul ei și ne infectează cu nevoia de a ști ce se întâmplă mai departe: omul cu șapca roșie a luat‑o pe Lily? Sau fetița doar se ascunde după piramida de cutii Pop‑Tarts, înăbușindu‑și chicotelile cu palmele puse la gură?

Între ce e de dorit să fie în viață (un drum fără evenimente deosebite la supermarket) și ce e de dorit să fie în ficțiune (un drum catastrofal) se cască un hău imens. Înăuntrul acestei diferențe, cred eu, se află un indiciu important pentru rezolvarea enigmei evoluționare a ficțiunii.

Ficțiunea este de obicei privită ca un divertisment escapist – al evadării din realitatea banală. Atunci când eu îi întreb pe studenții mei de ce le plac poveștile, ei nu‑mi dau cel mai evident răspuns: pentru că poveștile produc plăcere. Ei știu că ar fi un răspuns superficial. Firește că poveștile produc plăcere, dar de ce?

Deci studenții mei sapă după o cauză mai profundă: poveștile ne fac plăcere pentru că ne dau voie să evadăm din cotidian. Viața e grea; în Țara de Nicăieri e ușor. Când ne uităm la reluări ale unor episoade din Seinfeld sau citim un roman de John Grisham, ne luăm o scurtă vacanță de la presiunile realității. Viața ne fugărește. Ne ascundem de ea în ficțiune.

Dar e greu de împăcat teoria escapistă a ficțiunii cu tiparele profunde pe care le găsim în arta povestirii. Dacă teoria escapistă ar fi adevărată, ne‑am aștepta ca poveștile să fie în principal despre moduri plăcute de îndeplinire a dorințelor. În lumile de poveste, totul ar merge strună și oamenii buni n‑ar suferi niciodată. Iată rezumatul intrigii pentru genul de poveste pe care omul de pe stradă ar prefera s‑o citească, în acest caz (toate poveștile ar fi scrise în rar întâlnita persoană a doua, pentru a‑l ajuta pe cititor să se identifice cu personajul principal):

Ești apărătorul libero al echipei de baseball New York Yankees. Ești cel mai bun jucător de baseball din istoria universului cunoscut. În acest sezon ai înfruntat 489 de aruncări și ai izbutit 489 de tururi complete de teren. Alimentația ta de bază constă în principal din înghețată prăjită, pe care o mănânci nu din boluri, ci de pe pântecul neted al topmodelelor de lenjerie intimă care se pisicesc alene prin toate colțurile elegantului tău apartament de burlac. În ciuda cantității enorme de calorii pe care o consumi, nu se vede fir de grăsime pe corpul tău statuar. După ce te retragi din baseball, ești ales în unanimitate președinte al Statelor Unite, iar după ce ai adus pacea pe Pământ trăiești să‑ți vezi chipul dăltuit în stânca Muntelui Rushmore.

Exagerez, bineînțeles, dar ai prins ideea: dacă ficțiunea oferă evadare din cotidian, este un soi cam bizar de evadare. Variatele lumi ficționale în care ne place să hălăduim sunt – pe ansamblu – peisaje de groază. Poate că ficțiunea ne eliberează temporar de griji și necazuri, dar o face ademenindu‑ne în capcanele unor noi soiuri de necazuri – în lumi imaginare ale luptei, stresului și dușmanilor de moarte.

Există un paradox în ficțiune, pe care l‑a sesizat prima oară Aristotel, în Poetica. Ne simțim atrași de ficțiune pentru că ficțiunea ne produce plăcere. Dar, în cea mai mare parte, lucrurile pe care le găsim practic în ficțiune sunt profund neplăcute: amenințare, moarte, deznădejde, anxietate, Sturm und Drang. Nu trebuie decât să ne uităm la carnajul din listele de bestselleruri: masacre, crime, violuri. Același lucru îl vedem și în serialele cele mai populare de la televizor. Uite și la literatura clasică: Oedip își scoate singur ochii, dezgustat; Medeea își măcelărește copiii; scenele lui Shakespeare sunt presărate cu cadavre însângerate. Material greu de digerat.

Dar chiar și materialul mai ușurel este organizat în jurul problemelor, iar cititorii sunt pironiți de preocuparea de a afla cum se termină totul: vor reuși Gogomanul și Tăntălăul să depășească obstacolele care li se ridică în cale, pentru a cuceri niște perechi feminine mult deasupra nivelului lor? Sam și Diane din Cheers sau Jim și Pam din The Office vor rămâne împreună până la urmă? Bibliotecara ștearsă și timidă din cel mai recent roman de dragoste Harlequin va reușit să‑l îmblânzească pe pădurarul aspru și viril? Bella va alege vampirul sau vârcolacul? Pe scurt, indiferent de genul ficțiunii, dacă nu există o problemă încurcată, nu există nicio poveste.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[Interviu] Planuri și identitate

Antropologul Ioana Petrache și-a întrebat prietenii cum își planifică viața și a descoperit cât de multe lucruri…

[#dordealba] Vocile din Casa Forum

Povestea Forum Apulum sau ce se întâmplă când o mână de oameni care protestează împreună continuă să se întâlnească.

Taraf de Haidouks? Da.

Marin Manole („Marius”) e acordeonist în Taraf de Haidouks încă de la început. După turnee în toată lumea, vorbește…