În satul meu, femeile se nasc și mor curve

De ce mi-a luat vreo 20 de ani să înțeleg că sexul nu înseamnă rușine, vină, șantaj și abuzuri succesive.

Am crescut într-un sat din Buzău, unde băieții învățau de mici că toate femeile sunt curve. Asta a fost, de altfel, explicația pe care am primit-o de la iubitul meu, Andrei, băiatul cu care am făcut sex pentru prima dată, atunci când m-a jignit fără să-i fi greșit cu ceva anume. Mi-a spus senin, fără să înțeleagă de ce sunt rănită: „Toate femeile sunt curve, nu mă refer doar la tine”.

Am început să îmi explorez sexualitatea în jurul vârstei de șase ani, când am observat că presiunea aplicată în buric, apoi în zona pelviană, îmi stârnește un soi de plăcere. Dar, pentru că nu știam cum să explic acea senzație, o țineam pentru mine.

Cuvântul „sex” îmi era străin. La fel și „menstruație”, „penis” sau „vagin”. Acasă nu se pomeneau astfel de cuvinte. Ori de câte ori surprindeam vreo scenă erotică la televizor, în vreun film, ai mei schimbau repede canalul sau îmi spuneau să-mi acopăr ochii până când se termina nenorocirea. Dar plăcerea, despre care aveam să aflu mult mai târziu că este rezultatul masturbării, nu-mi era străină.

Din contră, o căutam ori de câte ori nu era nimeni prin preajmă. Fiecare orgasm era însoțit de un profund sentiment de vinovăție; deși nu mi se vorbise niciodată despre asta, mă simțeam de parcă ce fac este rău, murdar.

Acasă desenam repetitiv trupuri de femei goale, cărora le conturam cu atenție sânii rotunzi, le desenam sfârcurile mereu întărite și le desenam părul pubian fără să ridic pixul de pe foaie. Corpul feminin, singurul la care avusesem acces, mă fascina prin curburile și depresiunile lui, pe care eu nu le dobândisem încă. Mama nu s-a sfiit niciodată să își schimbe hainele în fața mea, așa că un corp feminin copt, matur, nu era un secret. Dar atunci când mi-a văzut desenele nu a știut cum să reacționeze, așa că m-a certat și mi-a spus să nu mai desenez „prostii”.

Apoi, când aveam vreo 12 ani, am împărțit plăcerea mea cu Ioana. Era mai mare cu un an, avea ochii verzi și părul creț și toată lumea îi spunea că seamănă cu Thalia în telenovela Marimar. Venea în fiecare vacanță de vară la bunicii ei, care locuiau în același sat.

Într-o zi, printre hârjoneli și jocuri actoricești, aveam să aflu că Ioana are aceleași obiceiuri murdare și, mai mult, că își dorește să le împărtășim. Eram în curtea din fața casei mele, pe o pătură înflorată întinsă pe cimentul tare, când Ioana s-a urcat deasupra mea într-o joacă ce devenise un fel de preludiu. Îi simțeam greutatea și o căldură surprinzătoare îmi inunda corpul.

„Nu vrei să mergem să ne uităm la televizor?”, mi-a zis, iar eu m-am ridicat fără să gândesc. Am lăsat pătura sub umbra mărului dulce, dar nu am mers în camera alor mei, unde era televizorul, ci în ultima cameră din casa mea construită ca un tren, pe care o traversam dintr-un capăt în altul printr-un șir paralel de uși. Nu prea știa niciuna dintre noi ce să facă, așa că ne-am frecat corpurile înțolite unul de celălalt până când amândouă am obținut ce ne doream.

Întâlnirile din ultima cameră s-au transformat imediat într-un obicei. După fiecare vizită, Ioana pleca repede acasă, iar eu rămâneam singură. Împărțeam doar plăcerea, sentimentul de vinovăție și confuzia le trăiam separat. Timp de câteva zile eram prea rușinate să ne întâlnim, iar apoi o luam de la capăt. Am respectat tiparul în următoarele două veri, iar cu fiecare întâlnire cuvântul „sex” căpăta alte dimensiuni. În aceeași cameră am început să renunțăm ușor, ușor, la haine și să ne observăm mai atent una pe cealaltă. Steril, aproape clinic. Observam și-atât. Ne dezbrăcam și-atât. Ne atingeam și-atât.

Până când nu am mai făcut-o.

 

Tot cam pe-atunci m-am îndrăgostit de Dragoș. Eram împreună de câteva luni când prietenul lui mi-a spus că Dragoș ar vrea să mă sărute. Știam din familie că băieților nu prea poți să le spui „nu” și că iubirea e, de multe ori, condiționată. Nu credeam că Dragoș o să mă bată dacă nu-l sărut, dar îl plăceam și l-am sărutat. Am regretat în secunda în care i-am simțit saliva rece, limba ca o moluscă și gustul ciudat, așa că am găsit rapid o scuză și am fugit. Tot ce-mi provocase primul sărut era o greață îngrozitoare, însă pentru că nu puteam să spun nu, am învățat să-mi placă.

Prin clasa a VII-a îmi conturam ochii cu negru, purtam blugi cu talie joasă, sutien și chiloți tanga roșii, iar șoldurile mele se lățeau. Mă simțeam mai mult femeie și mai puțin copilă. Mă bucuram de schimbările astea și de glumele deocheate ale colegilor mei care, paradoxal, nu mi se păreau deranjante, ci flatante, admirative. Lucrurile căpătau din ce în ce mai mult sens, corpul meu începea să se asemene cu trupurile femeilor goale pe care le desenam, iar formele mele îmi aminteau de ale mamei.

Perioada gimnaziului a fost puternic marcată de jocuri erotice, al căror punct culminant era sărutul. Am sărutat vreo zece fete și vreo opt băieți, iar sărutul nu mi se mai părea scârbos, ci pătimaș, senzual, însoțit de mângâieri pe talie ori pe gât. Uneori îl simțeam ca pe-un zbucium, alteori ca pe un gol în stomac și, de cele mai multe ori, ca pe o etapă pregătitoare, care mă făcea curioasă. Atracția mea pentru femei, care nu mi-a provocat niciodată confuzie, ci a fost certă, aproape palpabilă, există și astăzi. Dar, în ceea ce privește relațiile și sexul, am ales mereu bărbați.

Andrei era cu trei ani mai mare decât mine și locuiam în același sat. Era înalt și grațios într-un fel ștrengăresc, masculin. Nu știa multă carte, dar avea un farmec special, pe care nici astăzi n-aș putea să-l explic. Ziua stăteam până ne stafideam în apele Buzăului, iar seara mâncam pepeni furați pe fântâna din fața casei mele.

Relația noastră a început frumos, ca o piesă de teatru, pe când aveam vreo 15 ani. În seara debutului, recuzita noastră însuma o cravată, un tricou, o șosea încinsă de soarele lui august și un cer plin de stele. Era miezul nopții, petrecusem o zi întreagă împreună și, înainte să se-ncheie, ne-am întins pe mijlocul străzii. El și-a dat jos tricoul să simtă mai bine aburii fierbinți care ieșeau din asfalt, iar eu l-am îmbrăcat și i-am dat la schimb cravata mea maro cu ursuleți, dintr-un motiv care atunci mi s-a părut amuzant. Am stat acolo, în liniște, câteva minute bune, apoi m-a întrebat: „Vezi cât de lent se mișcă steaua aia pe cer?”. Am văzut-o și, într-o oră, cât am stat întinși pe strada principală din satul în care crescusem amândoi, am numărat toate stelele plimbărețe pe care le-am văzut.

Înainte să plece, Andrei m-a sărutat, iar eu am plecat zâmbind, fără să scot vreun cuvânt. Apoi, timp de un an, m-a iubit. A fost primul căruia i-am permis să mă atingă și primul cu care m-am simțit confortabil să mă împart, părticică cu părticică. Rămâneam în fiecare seară singuri, iar mâinile lui calde îmi urcau pe sub bluză odată cu aerul rece de afară și îmi cuprindeau sânii, atinși până atunci doar de mine și de Ioana. Ne certam des, din te miri ce prostii, dar mereu ne întorceam unul la altul. Apoi, vreme de câteva luni bune, am rămas despărțiți, timp în care el a început o relație.

Decembrie 2006. Când eram copil, o auzeam des pe mama plângând din camera alăturată. Interveneam doar dacă plânsul se transforma în țipete.

 

Am crescut într-o familie abuzivă. Taică-miu a avut dintotdeauna probleme cu alcoolul. Când eram în clasa a VII-a, „tati” mi-a povestit din senin, după ce m-a luat de la școală, cum tocmai i-o trăsese unei avocate la ea pe birou. Așa a început părintele preferat, care-mi făcea toate poftele și-mi spunea că mă iubește „până la cer și-napoi”, să se transforme în ochii mei.

Venea aproape în fiecare dimineață beat acasă, după nopți petrecute cine știe pe unde, și o silea pe mama să se trezească, să îi pună masa și să mănânce alături de el, fie că-i era foame, fie că nu. Uneori arunca toată mâncarea din frigider în mijlocul bucătăriei, apoi o bătea din fel și fel de motive închipuite. În unele seri, când nu era bețivul simpatic, pus pe glume, ci se întorcea acasă hotărât să provoace un scandal, ascundeam telefoanele pentru că obișnuia să le spargă ca să nu putem chema poliția, lucru care se întâmpla destul de frecvent. Dar niciodată poliția nu rezolva mare lucru, pentru că mama ceda, iar eu nu aveam pe-atunci puterea să deschid gura și s-o apăr. Apoi, când am mai crescut, am început să intervin în scandalurile de acasă și să nu-i mai permit tatălui meu să o lovească. Uneori îmi reușea, iar toată furia lui era redirecționată către mine. Nu m-a lovit niciodată, dar m-a înjurat, mi-a spus de nenumărate ori că eu distrug familia și că-s zero, o proastă care nu o să facă nimic în viață.

Bunicii din partea mamei o încurajau să divorțeze, dar totul se oprea când eu mă agățam de gâtul lui țipând „tati, nu pleca!”, cu disperarea copilului convins că-și va pierde părintele. Așa că, de mila mea, mama nu mai lua în calcul opțiunea divorțului și bunicii, care mă iubeau extraordinar de tare, nu mai spuneau nimic. Atunci vedeam un tată bun, care-mi spunea zilnic că mă iubește și care, atunci când venea acasă, băga capul pe ușă și întreba „Unde-i puiul meu mic?”.

Multă vreme, eu și mama nu am avut o relație apropiată. „Tot ce ai rău ai de la taică-tu”, îmi spunea ori de câte ori făceam ceva ce nu-i convenea, iar eu și el chicoteam complici, aproape mândri, pentru că taică-miu era descurcăreț, carismatic, deștept, amuzant, demn – calități pe care îmi plăcea să cred că le-am moștenit.

Dar, în adolescență, tatăl meu nu a mai fost doar „tata”. Îl vedeam și ca bărbat, ca soț, și ajunsesem și eu s-o rog pe mama să-și refacă viața alături de altcineva. Mama izbucnea în plâns ori de câte ori mă auzea, pentru că nu concepea să lase un alt bărbat în viața ei.

După moartea bunicii mele, puterea și curajul mamei de-a se desprinde de tatăl meu au pierit de tot. Așa că, măritată de la 19 ani cu bărbatul care-i trimitea scrisori de dragoste și-o alinta Roza, a rămas alături de el. L-a iertat ori de câte ori a bătut-o, a jignit-o sau a înșelat-o, pentru că nu voia ca eu și fratele meu, mai mic cu șase ani decât mine și prea mic să-nțeleagă ce se întâmplă, să creștem fără tată. Nu am mai putut să-i spun „tată” de atunci, darămite „tati”.

 

Mi-am dat seama târziu cât de tare m-au marcat toate lucrurile la care, fără voia mea, am fost un spectator foarte atent și receptiv. Femeile pe care le cunoșteam din copilărie și adolescență erau sclave la ele în casă, iar sexul părea un act asupra căruia doar bărbații aveau control și de care doar ei se puteau bucura. Dar era o componentă importantă a unei relații, judecam eu, așa că atunci când Andrei mi-a spus că vrea să reluăm relația și mi-a cerut să mă culc cu el, nu mi s-a părut nimic anormal.

Nici măcar faptul că urma să ne împăcăm doar dacă eu acceptam să facem sex înainte ca el să pună capăt relației cu Iulia, iubita lui, cu care avea, spunea el, o „relație completă”.

Pe 25 aprilie 2009, la aproape două luni după ce am împlinit 16 ani, am mers acasă la Andrei și ne-am oprit, cu lanternele telefonului aprinse, în camera bunică-sii, plină de plăpumi și carpete țărănești. Era groaznic de frig și trebuia să facem sex într-o liniște perfectă, cu lumina stinsă, ca nu cumva să trezim pe cineva din casă.

Februarie 2007. Părinții mei se certau ba de teamă că o să fac sex, ba pentru că începusem să o apăr pe mama. Mă simțeam singură și neînțeleasă.

Nu puteam să-l văd, nu știam ce vrea ori ce urmează să facă și nu mi se părea nimic plăcut în ceea ce trăiam. Mă durea, lucru de care eram pregătită, dar nu asta era problema. Nici frigul, nici întunericul, ci cât de impersonal era totul. Când s-a oprit, aproape c-am răsuflat ușurată. Cu toate astea, eram fericită că-mi respectasem promisiunea și că aveam să-l recuperez. A doua zi, am așteptat un semn de la el, care a venit abia seara. Mi-a scris un mesaj care suna cam așa:

„Mădă, îmi pare rău, dar eu am decis să rămân cu Iuli. Sper că putem rămâne prieteni.”

Îmi furase o experiență de care ar fi trebuit să mă bucur. Mă simțeam stricată, descompusă, cu părți din mine aruncate în toate colțurile lumii și mă gândeam că nu ar fi trebuit să ies pe ușă în seara aia. Chiar înainte să plec de acasă în acea zi, am simțit primul cutremur puternic pe care mi-l amintesc, de 5,3 grade. După cutremur, a urmat o furtună zgomotoasă și violentă, care făcea plopii de pe stradă să se îndoaie de parcă erau făcuți din plastilină. Aerul era plin de praf, iar pe șosea zăceau crengi și copaci rupți ori smulși direct din rădăcini.

Trebuia să fi fost atentă la semne.

 

Au urmat săptămâni în care Andrei a continuat să mă caute, deși era cu Iulia. Iar eu îi răspundeam și, mai mult de-atât, făceam tot ce-mi spunea. Îmi interzicea să dorm la prietenele mele, îmi spunea că nu vrea să ies în oraș după ore și el decidea cu cine pot să vorbesc și cu cine nu. Până când, de ziua unei prietene, l-am mințit și am rămas peste noapte la ea acasă. M-a sunat de peste 20 de ori și mi-a trimis vreo opt mesaje. Când i-am răspuns, a început să mă înjure, să-mi spună că-s o curvă, că el nu poate să aibă încredere în mine și că, dacă eram într-adevăr virgină, nu aș fi putut să îl mint.

De câte ori își dorea să mă facă să mă simt vinovată, juca aceeași carte: „Dacă erai virgină, mă ascultai”. Sexul trebuia să mă facă supusă lui. Și m-a făcut. Am început să plâng și să-l rog să mă ierte și am făcut asta minute în șir, până când mi-am dat seama că eu nu îi datoram explicații. I-am închis și vreme de vreo săptămână nu am primit niciun semn. Apoi, într-o seară, m-a rugat să îl ajut cu câteva hârtii, pentru că „doar eu aveam imprimantă”. Nici atunci nu am știut să spun nu, așa că am ieșit să-i dau hârtiile și-am vrut să plec, dar m-a oprit și a început să-mi vorbească despre noi. Mi-a zis că s-a despărțit de Iulia și că mă iubește, că-i pare rău. Atunci aș fi fost suficient de puternică să îl resping, dar nu am făcut-o.

Prima dată când am ieșit împreună la discoteca din sat, Iulia era acolo. Avea părul îndreptat, prins ordonat, era machiată natural și purta o rochie roșie, cu-n iz școlăresc, disciplinat. Mereu mi se păruse frumoasă, cuminte, delicată, prea bună pentru el. Când ne-a văzut împreună, a început să plângă. M-am simțit îngrozitor, pentru că știam că suferă din cauza mea, așa că am urmărit-o cu privirea mai toată seara. La un moment dat, mi-am dat seama că nu mai e înăuntru și tot atunci am observat că și Andrei dispăruse. Am ieșit afară și, pe culoarul care dădea spre baie, Iulia și Andrei discutau, iar ea plângea. Când m-a văzut, Andrei s-a înroșit de furie, m-a smucit de braț și m-a întrebat dacă merg cu el sau rămân cu ea.

„Dacă rămâi, nu mai ai ce discuta cu mine.”

Am rămas cu ea și, printre lacrimi, Iulia mi-a spus că a făcut sex pentru prima dată cu Andrei pe 2 mai, de ziua lui, așa cum îi promisese. Apoi, din senin, el a părăsit-o și s-a întors la mine. Am rămas amândouă pe culoarul ăla friguros și împuțit, am luat-o în brațe și am lăsat-o să plângă. Nu prea știam cum să reacționez, ce sa fac, ce să simt, dar i-am povestit cum Andrei îmi făcuse același lucru. În mai puțin de două săptămâni ne furase amândurora o experiență valoroasă, care avea să ne influențeze toate relațiile viitoare.

 

Chiar și-așa, nu l-am părăsit pe Andrei. Am continuat relația vreme de cinci ani, am făcut sex și a doua, și a treia, și a patra oară, apoi nu am mai numărat. Mă jignea, mă înșela, nu îmi răspundea la telefon cu zilele și mă durea fizic tot ce-mi făcea, dar nu puteam să spun „gata, e de ajuns”. Respectul de sine a fost, la fel ca sexul, o noțiune extraterestră în copilăria mea.

Deseori folosea sexul, care nu era o experiență plăcută pentru mine, ca obiect de șantaj. Îmi amintesc cum într-o seară mi-a spus că trebuie să ne vedem. Eram supărată, pentru că nu reușisem să dau de el toată ziua, și i-am spus că nu vreau să-l văd, darămite să fac sex cu el. Mi-a răspuns că de-aia suntem împreună și că, dacă îl refuz, o să caute asta în altă parte, lucru care m-a făcut să-i fac pe plac, cu speranța c-o să-și ceară scuze și-o să depășim noi și asta. A pornit mașina fără să scoată vreun cuvânt și a condus până în capătul celei mai întunecate străzi din sat. A oprit, ne-am dezbrăcat și am făcut sex. Nu am vorbit, nu m-am mișcat, doar am stat acolo, lividă, cu mintea goală, plânsă, și mi-am făcut datoria de iubită.

La final, ne-am îmbrăcat repede și tăcut. Când am ajuns în fața porții mele, mi-a spus că vrea să ne despărțim. Nu mă comportasem cum trebuia, încălcasem condițiile înțelegerii noastre, așa că el avea toate motivele să se despartă de mine. „Ăla e sex? Eu cum să mă simt bine când tu stai și plângi ca proasta?”

Atunci i-am spus, printre țipete și lacrimi, că nu-i corect ce-mi face și că nu o să cobor din mașină până nu-mi promite că nu o să se mai poarte așa. Știam că o promisiune din partea lui nu valorează nimic, dar trăgeam de timp pentru că nu eram pregătită să plec. I-am luat cheile mașinii, iar el m-a luat de păr și m-a izbit cu capul de bord, mi-a smuls cheile din mână și a pornit în trombă. „Dacă nu vrei să cobori la tine acasă, te las pe câmp, proasta dracu’ ce ești!”. Și s-a făcut întuneric.

M-am trezit întinsă pe jos, pe un drum pietruit. Andrei mă ținea în brațe și plângea, îmi spunea că îi pare rău, că mă iubește și că nu o să-mi mai facă rău vreodată. Dar nimic nu s-a schimbat. Iar eu, exact ca mama, am rămas, l-am iubit și l-am iertat.

 

M-am despărțit de Andrei înainte de Bac. Urma să plec la facultate, lucru cu care el nu era de acord, pentru că în București aș fi ajuns o curvă. În ciuda lucrurilor pentru care ani la rând mi-am judecat părinții, știu că au făcut întotdeuna tot ce le-a stat în putere ca eu și fratele meu să avem șanse mai bune în viață decât au avut ei. M-au transferat de la școala din sat la o școală bună din oraș, convinși că un mediu școlar urban m-ar fi ambiționat și m-ar fi ajutat să cresc altfel, mai armonios. Deși niciodată nu am fost o familie înstărită, în clasa a V-a au angajat un șofer care trebuia să mă ducă la școală și să mă aducă înapoi acasă în siguranță, pentru că nu cunoșteam orașul.

Cât despre Andrei, știam că nu îmi doresc o viață alături de el, dar nu știam cum să mă opresc. Apoi, deodată, m-am oprit.

Într-o zi, mă pregăteam să ies în oraș cu un grup de prieteni comuni, când m-a sunat nervos și m-a amenințat că dacă ies o să vină după mine și o să mă calce în picioare în fața tuturor. I-am spus că o să merg oricum, iar conversația s-a încheiat. Am ieșit, dar nu m-am bucurat vreo clipă de ieșire, pentru că mi-era frică. Andrei venise să facă ce-mi promisese. L-au oprit prietenii noștri când s-a năpustit să mă lovească, așa că a luat un pahar de pe masă și a aruncat berea din el pe mine. Apoi, printre injurii, m-a scuipat și mi-a aruncat în față o țigară încă aprinsă. În tot timpul ăsta, îmi țiuiau urechile și mi-era teamă că, dacă o să deschid gura, nodul din gât o să se transforme într-un plâns din care nu o să mă pot opri vreodată. Când a încetat să mă înjure, m-am îndepărtat și am vomitat.

Seara m-a sunat insistent. I-am răspuns și îmi spunea ba că mă
iubește și că vrea să fim împreună, ba că sunt o curvă ordinară. „Ieși măcar să-ți dau o palmă, să mă liniștesc, că altfel vin și-ți iau porțile pe capotă.” I-am spus că nu are decât să facă ce vrea și i-am închis telefonul. A continuat să mă caute o vreme, apoi a terminat și el.

 

După Andrei nu am suportat ideea de a lăsa pe altcineva să mă atingă. Apoi, în vacanța de vară de după primul an de facultate, am vrut să-mi dovedesc că sexul nu îi dă unui bărbat putere absolută asupra mea. Eram la un chef cu niște prieteni când l-am cunoscut pe Cătălin. Venea direct de la înmormântarea lui taică-su, de care nu fusese vreodată foarte apropiat. Și astăzi, asta e tot ce știu despre el.

În seara aia, am făcut sex. Nu m-am gândit, doar mi-am lăsat corpul acolo, cu ochii închiși, iar mintea mi-am dus-o în altă parte. Când și când deschideam ochii, apoi îi închideam la loc. Mi se făcea greață când îi vedeam conturul capului, gâtul și umerii, în întuneric, mișcându-se ritmic deasupra mea. Când totul s-a sfârșit, m-am îmbrăcat și am ieșit repede din cameră. Îmi câștigasem libertatea emoțională printr-o partidă de sex care mă făcuse să simt un amestec ciudat între dezgust și mândrie.

În al doilea an de facultate, obișnuiam să petrec mult timp în trei cluburi din București, în care se învârteau cam aceiași oameni. Ieșeam de vreo trei ori pe săptămână, iar în ziua următoare ajungeam în redacția ziarului la care lucram cu machiajul întins și cu niște cearcăne maronii care mă făceau să par bolnavă. Uneori dansam cu prietenele mele, alteori mă sărutam cu bărbați amețiți care îmi cuprindeau talia în drumul de maximum șase metri de la budă la bar. Le spuneam că mă cheamă Maria sau Anemona și apoi mă făceam pierdută. Așa percepeam pe-atunci independența emoțională: ca pe-un șir neîntrerupt de experiențe erotice care mă ajutau să simt că dețin controlul.

Acolo l-am cunoscut pe Liviu. Avea vreo 26 de ani, locuia cu
părinții, dar m-a chemat la el când ai lui erau plecați. Camera lui mică, cu pereții albaștri, mobila maro care înconjura patul până sus, pe perete, și biroul aglomerat de chestii de gaming îmi aminteau de filmul The 40-Year-Old Virgin.

După câteva glume și discuții, am început să ne uităm la Gadjo Dilo, iar eu am început să-l sărut și să-i ridic tricoul. L-am mângâiat pe piept și mi-am plimbat degetele ușor pe linia boxerilor, de la un capăt la altul. Liviu s-a ridicat, m-a apucat de talie și m-a izbit de peretele din fața patului, iar câteva minute mai târziu făceam sex pe ritmuri de acordeon în camera lui de adolescent bătrân. În jumătatea de an în care ne-am întâlnit regulat, mi-am întins sexualitatea în toate direcțiile, cum întinzi o gumă de mestecat deja înmuiată de salivă. Liviu m-a făcut să-mi dau seama că nu trebuie să fii îndrăgostit ca să te bucuri de sex.

 

Întâlnirile noastre au încetat gradual pe măsură ce am început să petrec timp cu Sergiu. Pe el l-am cunoscut în 2013, în redacția în care lucram amândoi, iar după muncă mergeam ori în Șurubelnița, o crâșmă în care aveai reducere la bere dacă erai student, ori pe trotuarul din stația tramvaiului 16 de pe Armand Călinescu, lângă un petec de gazon și o fântână arteziană. Ana, iubita lui, era plecată pe timpul verii din București, așa că pe el nu-l aștepta nimeni acasă, iar pe mine ceva mă ținea în loc.

2016. Aproape săptămânal, îi scriam lui Sergiu scrisori pe care le găsea dimineața ascunse în laptop. Îi ofeream validări de care eu aveam, de fapt, nevoie.

Nu după mult timp am părăsit trotuarul din fața fântânii și ne-am mutat în bucătăria mea portocalie, iar apoi pe canapeaua roșie din
sufragerie. Pe 20 august 2014, am văzut împreună The Eternal Sunshine of the Spotless Mind, American History X și puțin din Trainspotting. Apoi, în timp ce Renton, personajul lui Ewan McGregor, își injecta heroină într-o cameră jegoasă, Sergiu a întins mâna și mi-a ridicat ușor, aproape fără să m-atingă, rochia lungă, în dungi negru cu gri.

Ne-am privit scurt și am început să ne sărutăm și să ne dezbrăcăm într-un ritm atât de alert încât ceasul părea că stă în loc, cu limbile paralizate, iar canapeaua roșie că se învârte și m-aruncă în tripul lui Renton, amorțit de heroină. Când filmul nostru s-a terminat, am rămas goi și confuzi, întinși pe canapea. „Și-acum ce facem?”, m-a întrebat. „Nu facem nimic. Am făcut sex și atât, nu trebuie să facem ceva. Adică nu aștept nimic, să știi”, i-am răspuns cu o replică pe care mi-o repetasem în gând de atâtea ori încât atunci când în sfârșit am rostit-o am simțit o urmă de mândrie. Sunase natural, convingător.

A doua zi am discutat despre greșeala pe care o făcusem și ne-am promis că nu se va mai repeta, dar 40 de minute mai târziu ne sărutam atât de intens, că-mi simțeam oasele intrând cu totul în peretele blocului de care ne sprijineam.

Am continuat așa vreme de opt luni, timp în care ne-am scris aproape săptămânal poezii și ne-am despărțit de zeci de ori cu aceeași promisiune. Că-i pentru ultima dată. Ne sărutam și ne desprindeam cu greu mâinile, iar el pleca. Apoi sfârșeam iar împreună în apartamentul meu, pe canapeaua roșie. Făceam sex înainte de muncă, apoi plecam împreună spre birou și, după program, ne întorceam în sufrageria mea. Fiecare seară se termina la fel. El pleca acasă, la Ana, iar eu îi spuneam „Abia aștept să vii și să nu mai pleci”.

O vreme mi-a promis că va pune punct relației cu Ana, dar mereu se întâmpla câte ceva. Poate faptul că încă o iubea, poate obișnuința, poate frica de nou. Cert este că relația lor era complicată. Timp de un an, Sergiu a fost în București, la facultate, iar Ana termina liceul în Suceava. Când Ana s-a mutat în București, Sergiu lucra, iar ea abia prindea gustul studenției, obișnuită deja cu independența pe care ți-o oferă o relație la distanță, așa că nu-și mai găseau locul în aceeași casă, împreună.

În ciuda istoricului meu amoros disfuncțional, nu înțelegeam cum Ana nu observa absența omului care, până atunci, gravitase în jurul ei. Mă gândeam des la ea, ori de câte ori puneam mâna pe telefon și voiam să-i scriu, dar mereu mă opream. Mă gândeam la fel de des și că nu am cum să ies bine din triunghiul ăsta amoros.

Sergiu nu mi-a cerut niciodată să-l aștept și nu m-a condiționat vreodată în vreun fel, dar începusem să-l iubesc, așa că aventurile mele din cluburi au încetat subit. Restul a venit natural. Uneori vorbea despre despărțirea de Ana ca și cum ar fi fost doar o chestiune de timp, iar asta m-a făcut să accept să trăiesc în ritmul lui, care avea o dinamică diferită de-al meu. Timpul lui, devenit al nostru, era scurt. Timpul meu, petrecut într-o continuă așteptare, părea că nu se mai termină.

Deși era dureros să îl împart, am continuat să o fac până când, într-o vineri seară, după muncă, Sergiu mi-a spus din nou că trebuie să încetăm. Ne-am oprit într-un restaurant aproape gol din Pipera. Atunci când am încercat să-l prind de mână, mi-a respins atingerea de pe partea cealaltă a mesei și mi-a evitat privirea. Mi-a spus că relația cu Ana nu o să se sfârșească prea curând, că nu vrea să mă mai rănească și că ar trebui să-mi văd de viața mea. A fost rece și serios și toate cuvintele pe care mi-aș fi dorit atunci să i le spun mi s-au oprit în vârful buzelor.

Am plâns toată noaptea, închisă în bucătărie, pe parchet, rezemată de calorifer. Mi-am reproșat ore în șir că nu eram mai bună sau mai deșteaptă și nu învățasem nimic din relația cu Andrei, care-mi dovedise iar și iar că voi sfârși mereu plângându-mi de milă din cauza unor lucruri pe care mi le fac singură. Știam că Sergiu e un om bun, așa că problema era, evident, la mine. Eu nu eram demnă de ceva bun. Eu căutam contexte nocive, pentru că atât meritam.

 

Dimineața următoare a venit cu o lumină prea puternică și cu dureri de cap, iar spre seară am primit un mesaj de la Sergiu, care mă întreba dacă vreau să mergem împreună la un concert. Ca-n multe alte momente de cumpănă ale vieții mele, aș fi vrut să spun nu, dar am spus da. Și a fost, poate, primul cel mai înțelept „da” din viața mea.

Am mers împreună să vedem Kistvaen, o trupă românească de black metal, unde mi-a spus că s-a despărțit de Ana și că se mută din apartamentul lor. Era nervos, agitat și vag trist, dar m-a luat în brațe, m-a sărutat și mi-a spus că mă iubește. Apoi, toată seara m-a strâns atât de tare, de atâtea ori, c-am ajuns parcă să-i intru sub piele și să-i simt toată durerea, lucru care m-a făcut foarte nesigură în ceea ce ne privește.

Vedeam că suferă din cauza Anei și am văzut și-n următoarele luni, timp în care am fost aproape zilnic împreună. Și mă durea, pentru că știam că nu-i doar obosit, așa cum îmi spunea. Dar nu am zis niciodată nimic, de frică să nu-l împing din nou în brațele ei.

Despărțirea de Ana a fost, deci, o suferință pe care am trăit-o cumva amândoi. În timp, însă, rănile s-au vindecat. Cel puțin ale lui, pentru că ale mele au devenit mai adânci. Sergiu a adus cu el valuri de anxietate. În copilărie, adolescență, chiar și în prima parte a vieții mele de adult, momentele de liniște au fost succedate de clipe dureroase. Iar când în sfârșit mi-a fost bine, nu am putut să mă bucur. Cu Sergiu am fost din nou vulnerabilă în timpul sexului și, în prima parte a relației noastre monogame, am fost terorizată de gândul că o să îl pierd.

Declarațiile rostite mi se păreau sărace, așa că uneori, după ce adormea, îi scriam scrisori în care-i ofeream mereu aceleași garanții: că nu o să-l dezamăgesc niciodată și că este cel mai frumos lucru din viața mea. Sergiu nu a avut vreodată nevoie de astfel de promisiuni, dar una dintre fricile induse de Andrei, și anume că, fără să conștientizez, aș putea face ceva care l-ar putea determina pe Sergiu să se îndoiască de sentimentele și fidelitatea mea, era încă vie.

În timp, Sergiu a reușit să mă scape de-o parte dintre nesiguranțe, iar sexul a devenit mai mult decât o metodă de a-mi testa propriile emoții. Am renunțat la orice fel de bariere pe care, inconștient, le puneam între noi. Nu am avut nevoie de vorbe sau de o cunoaștere ghidată. Plăcerea s-a născut din plăcerea celuilalt și dintr-o căldură pe care încă ne gândim, în unele momente, că nimeni nu o cunoaște așa cum o cunoaștem noi.

Suntem împreună de patru ani și jumătate și ne-așteaptă, sper, mai multe vieți, toate alături. Sună pueril, poate. Sună a dragoste de început, încă neîncercată și superficială. Dar am depășit până acum împreună mai mult decât ne-am fi dorit. El a suferit o pierdere imposibil de depășit și, în aceeași perioadă, eu am avut primul episod depresiv și prima tentativă de suicid, timp în care, în loc de patru picioare pe care să ne sprijinim, am avut două: ale lui.

Atunci l-am respins de zeci de ori, l-am torturat cu reproșuri cretine, din nimicuri, și i-am spus de nenumărate ori că vreau să ne despărțim, convinsă fiind că este singurul care mă împiedică să rup legătura cu lumea asta. Îmi plănuiam plecarea aproape zilnic.

Dar, oricât l-am izgonit, Sergiu a rămas și așa cred că am rămas și
eu. În timp, odată ce am învățat să-mi înțeleg suferința, Sergiu s-a transformat dintr-o piedică în calea morții în pârghia de care mă agăț ori de câte ori simt că mă prăbușesc. Ne-am schimbat enorm unul pe altul, iar eu simt că am crescut lângă el mai mult decât am crescut în toți ceilalți ani, în care ba am fost educată, ba m-am autoeducat prost.

Martie 2017. Scrisoare către mine, copilul, scrisă la terapie – mi-a fost greu să mă iert pentru că nu mi-am lăsat tatăl să plece. Mult timp am fost convinsă că din vina mea nu am avut cu toții o viață mai liniștită.

Am învățat că iertarea nu-ți aduce, de multe ori, liniștea, așa cum spun toți, ci doar puterea de a păstra o comunicare bună, stabilă cel puțin, cu persoanele care te-au rănit. Alături de el și cu ajutorul celeilalte constante din viața mea, depresia, am învățat să îmi înțeleg părinții. Știu că defectele tatălui meu sunt rezultatul unor suferințe care l-au transformat într-un bărbat depresiv incapabil să-și recunoască rănile. Doar le simte, așa că alcoolul este pentru el un pansament, iar violența o defulare.

Am înțeles că mama nu a fost suficient de puternică să iasă dintr-o relație care ne-a făcut rău tuturor pentru că timp de aproape 30 de ani a fost abuzată și convinsă că nu există viață după primul ei bărbat. Am înțeles că eram doar un copil și „puiul lui tata” atunci când mă agățam de gâtul lui și-l rugam să nu plece și că nu sunt de vină pentru suferința mamei mele, care a continuat ani la rând. Continuă și azi, chiar dacă el nu o mai lovește.

L-am înțeles pe Andrei, pe care l-am auzit ultima dată spre sfârșitul anului trecut, când m-am trezit transpirată și cu toate rănile deschise. L-am sunat atunci și l-am întrebat plângând dacă m-a iubit vreodată și dacă regretă cum s-a purtat cu mine. I-am spus că în două zile mă căsătoresc cu Sergiu și că nu știu ce-i cu nevoia de a obține niște răspunsuri cărora nu le-am simțit lipsa în ultimii șase ani. Mi-a spus că-i pare rău, dar imediat s-a scuzat într-un mod ridicol. A spus, de exemplu, că și-a schimbat comportamentul abia în ultimul nostru an împreună, convins fiind că urmează să plec la facultate și să-l părăsesc. Mi-a spus apoi că i-au trebuit ani să își privească viitoarea soție și să nu se gândească la mine. Și știu, de atunci, că în realitatea lui alandala m-a iubit, dar că port și-acum povara femeilor din satul nostru, toate curve.

Astăzi am 26 de ani, sunt căsătorită cu Sergiu, iar la ultima adunare am obținut asta: o copilărie fericită în prima jumătate, cât timp am fost suficient de crudă să iert și să uit repede, și traumatizantă în cea de-a doua, urmată de o adolescență în care am fost abuzată fizic și psihic de părinți și de primul bărbat pe care l-am iubit. După, am trăit un an și ceva de căutări fără sens, apoi patru și jumătate lângă un om bun. În aceeași paranteză, trei ani de introspecție forțată prin depresie – o luptă pe care încă o duc cu mine însămi și cu tot ce am adunat.

Chiar și așa, din toți anii ăștia, doar ultimul pare al meu, cel în care am început să îmi tratez depresia și anxietatea și să înțeleg cine sunt în urma tuturor abuzurilor pe care le-am trăit eu, dar și mama și tata. E o moștenire care încă atârnă greu și pe care plănuiesc s-o car atât cât va fi nevoie, cu ajutorul terapiei și al lui Sergiu. Îmi doresc să avem copii, dar înainte vreau să rup șirul durerilor moștenite. Știu ce fel de părinte vreau să nu fiu și știu că înainte să-mi aduc copiii într-o lume care oricum geme de durere, eu trebuie să mă curăț de toate suferințele pe care le-aș putea lăsa lor.


Mădălina Bătrînca este studentă la psihologie și jurnalist freelance. Scrie despre sănătate mintală, sexualitate și educație.

Un comentariu

  • Dragos Nicolaescu ·

    Asta nu este un articol oarecare pe care sa il citim in fuga la cafea sau in metrou. Este o poveste de viata adevarata, descrisa cu dureroasa precizie. Merita citit in liniste, cu respect.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
#metoo și alte dezordini

Milioanele de confesiuni despre #metoo au adus cu ele întrebarea: orice abordare stângace a unei femei înseamnă hărțuire?

Un jurnalist fără adăpost despre viața pe stradă

Un fost ziarist, despre supraviețuire, hrană, boli și relații umane în lumea oamenilor fără adăpost.

Cum am documentat povestea crimei de la grădiniță

Despre documentarea dinamicii de cuplu din spatele violenței în familie și cum pot astfel de materiale să faciliteze dialogul.