[Interviu] Planuri și identitate

Antropologul Ioana Petrache și-a întrebat prietenii cum își planifică viața și a descoperit cât de multe lucruri…

Antropologul Ioana Petrache și-a întrebat prietenii cum își planifică viața și a descoperit cât de multe lucruri spun despre identitatea noastră listele pe care ni le facem, felul în care le facem și dacă revenim asupra lor ca să marcăm progresul pe care l-am făcut.

DoR: De ce e interesant modul în care oamenii își planifică viața?
IP: Eram în anul al treilea la facultate și aveam de făcut o lucrare pentru un curs de fotografie și film etnografic, în aceeași perioadă în care încercam să îmi fac licența despre întâmplare – despre cum dau oamenii sens întâmplărilor din viața lor, ce consideră întâmplător și ce nu. Tema asta a întâmplării m-a fascinat destul de tare și m-a frustrat pe măsură, pentru că nu găseam un fel în care să o privesc ca să o pot vedea clar. Printre multele direcții în care am luat-o ca să-i dau de cap, am început să mă gândesc și la noțiunea de planificare, unde planificarea și ideea de a face planuri ar fi un fel de a contrabalansa întâmplătorul, luând în stăpânire timpul, acțiunile, gândurile proprii. Și tot pe fondul greutății de a vedea ceva concret despre întâmplător, m-a atras partea materială a planificării, faptul că aici chiar poți să te uiți la ceva, că planificarea lasă urme. Așa că, atunci când mi-a venit ideea, am fost fericită că în sfârșit găsesc o cale, e drept, destul de ocolită, de a explora întâmplarea. Până la urmă, unde mai rămâne loc pentru întâmplător, dacă nu în afara planului? Cu siguranță felul în care se planifică oamenii e interesant din mai multe motive, dar asta mi-am dat seama abia pe parcurs.

DoR: Cum ai stabilit modul de cercetare? Cum ai ales participanții?
IP: Am luat-o de la început ca pe ceva exploratoriu, ca pe un experiment mai degrabă decât ca pe un demers științific în toată regula. Știam că mă interesează să adun material vizual și aveam destul de puțin timp la dispoziție, așa că am cerut ajutor de la prietenii mei. Și eu sunt destul de adâncită în planuri, știu că și oamenii din jurul meu sunt la fel, așa că, pe moment, nici nu avea rost să caut prea departe. În plus, planurile fiind destul de personale, dacă nu chiar intime, am intuit că mai degrabă oamenii apropiați m-ar lăsa să trag cu ochiul la ale lor. Primul pas a fost să trimit un mesaj comun pe Facebook către mai mulți prieteni, în care le-am povestit ce  vreau să fac. Le-am spus că încerc să înțeleg cum își fac oamenii planuri și că mă interesează să văd orice fel de urme lăsate pe parcurs. I-am lăsat să aleagă dacă vor să facă ei fotografii cu planurile lor și să mi le trimită online sau să avem o întâlnire unu la unu în care să le descoperim împreună.

În total, am strâns fotografii de la 12 oameni, dintre care majoritatea au între 25 și 30 de ani, sunt din București și lucrează de cel puțin 5 ani în domenii creative sau sociale. Există și câteva excepții, dar nu au făcut notă discordantă, pentru că, evident, populația care planifică e mult mai mare. Am avut două întâlniri, dar chiar și cu oamenii cu care nu m-am întâlnit față în față am căutat să am cel puțin niște schimburi de replici pe Facebook despre „planurile” trimise. Toată analiza care a urmat s-a bazat nu numai pe fotografii, dar și pe discuțiile de pe marginea lor.

DoR: Ai fost surprinsă de ceea ce ai primit?
IP: Clar, am avut sentimentul că am descoperit o mare bogăție. Imediat ce le-am spus prietenilor mei ce vreau să fac, au început să curgă discuții, glume, tips-uri despre cine ce instrumente de planificare folosește și fotografii care de care mai diferite. Nimeni nu a spus nu, deși au existat tot felul de dileme legate de cât anume a fost fiecare dispus să arate. Unii au fost aproape încântați să își arate planurile. Aici am întrevăzut prima oară un fel de relație între planuri și identitate, faptul că planurile spun ceva despre cel care le face, așa că unii oameni vor să le arate, pe când alții vor să le păstreze pentru ei.

Am fost surprinsă de varietatea de artefacte care au fost încadrate drept planuri: de la însemnări pe o foaie aleatorie de pe birou care va fi rătăcită în următoarele două ore, la deja bine cunoscutele liste de to do zilnic sau săptămânal, schițe pe caiet care devin ulterior designuri digitale sau schițe pe același caiet despre cum va arăta sufrageria după renovări. Apoi, diversitatea de unelte folosite pentru planificare: post-it-uri, foi lipite pe pereți, inclusiv calendare desenate de mână, calendare vechi de perete, Google calendar, bineînțeles remindere, „alarme pentru orice”, Siri, Excel, softuri speciale de planificare, agende care mai de care, pinboarduri, whiteboarduri și probabil încă nu le-am epuizat pe toate. Și astea de la doar 12 oameni.

DoR: Ce au în comun listele oamenilor? Ai găsit un model de acțiune/relaționare cu noțiunea de planificare?
IP: Am căutat să văd ce au în comun fotografiile și ce spune asta despre cum se fac planurile, la ce folosesc ele, eventual, cum ajung să își controleze autorii. Am dedus din fotografii câteva posibile funcții ale „planului”: să ajute la conturarea ideilor, la organizarea și controlul activităților în timp, la memorarea și stocarea de informații, la urmărirea și evaluarea unor pași stabiliți. Atunci mi-a atras atenția faptul că există o diferență între uneltele de planificare,  și că diferența asta se vede mai ales în felul în care sunt folosite. Unele sunt făcute mai degrabă de oameni cu mâna lor – old school, cum le-a numit cineva: bilețele, foi, notițe în carnete și agende, Exceluri transformate în calendare zilnice. Altele sunt într-o mai mare măsură luate de-a gata – aplicații sau softuri. Există, aparent, o ofertă destul de mare pe piață.  E interesant de văzut cum funcțiile de care aminteam mai sus, se întrepătrund, în cazul instrumentelor de planificare produse de oameni cu mâna lor: agendele, foile, bilețelele sunt un amalgam de liste de sarcini, idei de moment, ore de întâlniri, adrese, numere de telefon. Instrumentele de planificare luate de-a gata sunt de obicei mult mai organizate și au funcții mai restrânse.

Diferența cea mai mare pe care am văzut-o între cele două tipuri de unelte nu este însă de structură, ci ține de cum cele produse de oameni pentru ei înșiși sunt mult mai mult folosite pentru  urmărire și evaluare. Am găsit în fotografii tăieri, steluțe, sublinieri cu markerul, semne de văzut și cred că toate arată cum planificările în forma lor materială sunt nu doar anticipative, ci devin instrumente care însoțesc pe cel care le face.

Nu toți oamenii cu care am vorbit folosesc însă instrumente de planificare în aceeași măsură. Unul dintre prietenii pe care i-am rugat să îmi trimită fotografii mi-a spus „n-am cum să-mi fac poză la creier” și asta m-a ajutat să văd mai clar rolul artefactelor de planificare ca extensii ale funcțiilor mentale de memorare, de structurare și, mai departe de atât, rolul lor de auto-programare înspre eficiență, productivitate, un fel de instrumentare a sinelui ca mașinărie. Ipoteza asta ar explica, într-o măsură, povestea de dragoste dintre plan și auto-evaluare, poveste pe care am descoperit-o mai degrabă în discuții, decât în fotografii. Pare că planurile sunt foarte utile pentru a măsura cât de eficient ești într-o zi. Există și o vorba despre asta – „ce îmi place sentimentul ăla, când tai ceva de pe listă”. La fel de folositoare pot fi planurile atunci când vrei să înțelegi cât ești de organizat, cât de in control of life. Pare că după ce le facem, planurile ajung să spună ceva despre noi, eventual chiar ceva ce nu ne place.

Dar ceea ce spun planurile poate fi destul de greu de citit pentru altcineva în afara celui care le face. Privind fotografiile adunate, am realizat cum planurile sunt la urma urmei note pentru sine, ca un altfel de jurnal, și atunci ele rareori explică, ci mai degrabă semnalizează printr-un minim de informații necesare. Astfel, felurile în care sunt scrise devin mici sisteme personale de criptare, pe care doar cel care le-a făcut poate fi bănuit că știe să le citească pe de-a întregul. Pentru ceilalți, ele spun și ascund în același timp.

DoR: Dacă vrei să continui cercetarea, cum ai vrea să faci asta? Ce ai putea obține?
IP: Cum spuneam, demersul a fost unul exploratoriu, așa că abia acum se înmulțesc întrebările – de ce atâtea planuri la urma urmei? Cine suntem noi, oamenii care ne planificăm până-n dinți? De unde ni se trage? De când? În ce fel oglindește aplecarea noastră către planificare un context? Sunt câteva aspecte care m-au atras și pe care aș fi curioasă să le aprofundez – despre cum planificarea provoacă un fel relativ specific de a scrie, despre cum ne autoeficientizăm ca și cum am fi niște niște roboți sau despre multitudinea de strategii personale de organizare și planificare – mi se pare interesant cum un proces atât de tehnic sau ingineresc, la prima vedere, poate fi  individualizat în așa mare măsură. Despre toate temele astea, s-a scris mult, așa că ce aș face mai departe ar fi să citesc și să culeg, în continaure, planuri.

Photo credits și mulțumesc prietenilor care au participat cu gânduri și fotografii: Alice, Mara, Alex, Ștefan, Ana Maria, Livia, Marina, Mărie, Iusti, Nico, Mădă, Clodius și Puiu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Ghid de citit în stele

Fiecare strop de lumină de pe cer își are sensul său. Trebuie doar să deprinzi alfabetul.

[Mobilizăm Excelența] Grădina de pe acoperiș

Doi parteneri în viață și în activismul eco construiesc o casă-școală în care copiii și studenții învață cum se…

Cheryl Strayed: Scrisul e risc și revelație

Cheryl, a cărei autobiografie, Wild, a fost #1 în New York Times Bestseller List, va vorbi în toamnă la The Power…