[Interviu] Poezia Adelei Greceanu premiată de Observator Cultural

Și cuvintele sunt o provincie, volumul de poezie pe care abonații DoR l-au primit o dată cu numărul de primăvară…

Și cuvintele sunt o provincie, volumul de poezie pe care abonații DoR l-au primit o dată cu numărul de primăvară, #19, a fost premiat recent la Premiile Observator Cultural.

Interviu de DoR

Cu un schelet narativ construit din situații, personaje, idei care conturează micro-lumea unui cartier bucureștean în care poeta Adela Greceanu a locuit pentru o vreme, Și cuvintele sînt o provincie este un poem despre singurătate, despre a sta deoparte, despre feminitate, dar și despre limbaj, despre limitele și neputințele sale.

Cartea anului pe Bookaholic.ro și o preferată de iarnă a întregii redacții și a multor prieteni ai DoR, volumul Adelei e plin de povești în versuri, numai bune pentru primăvară.

Am luat-o la întrebări pe Adela despre munca de scriitor, București și alte planuri de viitor.

DoR: Care e relația ta cu Bucureștiul? Când l-ai cucerit, cum l-ai găsit prima oară, cum l-ai găsit atunci când te-ai mutat aici?

AG: Prima oară când am ajuns în București aveam vreo cinci ani. Am sosit seara tîrziu, am dormit în casa unei mătuși pe care atunci am văzut-o prima și ultima oară, dimineața devreme am plecat mai departe, spre sud și asta a fost tot. A doua oară – aveam deja zece sau unsprezece ani – ni s-a părut o aventură nemaipomenită să ne dăm cu metroul. Și așa s-a și dovedit a fi în cele din urmă. Aveam câteva ore între două trenuri, tot spre sud mergeam și am ajuns cu metroul în Pieptănari. Ni se părea un nume caraghios, un fel de la mama dracului, unde-a-nțărcat mutu’ iapa. Și ne-am gîndit să ne întoarcem la gară cu autobuzul, ca să și vedem ceva din oraș și am văzut pe naiba, că era să pierdem trenul spre sud, am luat vreo două autobuze și trei tramvaie, am traversat pe jos Piața Unirii, într-o noroială de nedescris, că atunci se construia Casa Poporului și era zloată și aglomerație și toată lumea ne zicea că nu mai avem mult, dar am ajuns în ultima clipă. Las’ că Pieptănari e cam unde stau acum și îmi place foarte tare.

Nu am cucerit eu Bucureștiul, el m-a cucerit pe mine, încetul cu încetul. Țin minte că mi-au plăcut de la-nceput marile bulevarde, spațiile largi, dar și străduțele din foste mahalale sau cartiere vechi, care au supraviețuit demolărilor din comunism. Am locuit pe-o asemenea străduță, care se lărgea la un moment dat într-un scuar și acolo era casa unde am stat, la mansardă, mulți ani. Iubesc orașul ăsta dar uneori mă obosește teribil. Mai ales prin zgomot și prin mașinile parcate pe trecerile de pietoni, de-a lungul și de-a latul trotuarelor înguste.

DoR: Dar cu Dristor? Are Dristor ceva altfel față de alte cartiere în care ai mai locuit?

Dristor-ul l-am ales din rațiuni pragmatice – pentru metrou și pentru că e destul de aproape de zona centrală, la trei stații de Unirii. Dar și pentru că, în plus, are mai multă verdeață decît alte cartiere de blocuri, dintre cele în care îmi puteam permite atunci să locuiesc. Îmi plăcea tramvaiul care circulă pe mijlocul bulevardului, printre copaci firavi, mereu tineri. N-am schimbat multe case în București, vreo cinci au fost. Alții se mută o dată la cîteva luni. Eu am locuit uneori și patru ani în aceeași casă. Am avut noroc.

DoR: Cum a venit ideea volumului și care e procesul tău de scriere? Cum „te-a inspirat” micro-lumea din jurul garsonierei tale?

Cu volumul ăsta a fost mai întâi un gând stăruitor – că există femei care nu au talentul de a fi femei. Și am scris cinci texte. În care au început să apară personaje. Apoi mi-am amintit de cuvântul „tartină” din adolescență. Și am constatat, scriind, că „tartină” e sinonim cu „cvasinecunoscută și „a gestiona o relație”. Cred că mai degrabă m-au inspirat anumite cuvinte și zgomote. Am făcut excursii pe urma unor expresii bine fixate în memorie, în trecut dar cu rădăcini crescute invers, spre prezent. Până la urmă, totul e o chestiune de aducere-aminte. Cartea asta e în mare măsură o carte despre limbaj. Despre cum ne marchează anumite cuvinte dar și despre neputințele limbajului. Și a fost destul să se lege câteva idei, că apoi lucrurile au venit cumva de la sine. E o carte care se bazează pe legături. Între cuvinte, între personaje, între gînduri stăruitoare. Între oameni.

DoR: Tu ești Adila din volum? De unde vine „Adila”?

Adila vine de departe, din copilărie, din joaca unui băiat și-a unei fetițe, chiar așa cum se povestește în carte. Amos Oz spune că, indiferent despre cine scrie un autor de literatură, că scrie despre Elvis Presley sau despre Maica Tereza, de fapt el scrie despre sine. Adila este cineva care spune că nu e nimeni s-o privească din spate, cum stă ea acolo, la fereastra din garsoniera de 18 mp, cu spinarea ei de fetiță sau de femeie, pe care atîrnă o coamă de păr brun. Iar eu sunt cineva care am pus la cale ca pe copertă să apară imaginea Adilei, cum privește pe fereastra ei, așa că toți cei care ajung la carte o pot privi acum cum stă ea acolo, cu spinarea ei de femeie sau de fetiță, pe care atîrnă o coamă de păr brun.

DoR: Ce mai pui la cale acum, ca poetă, ca scriitoare, ca jurnalist cultural?

Să le luăm pe rând. Ca poetă, am în lucru, de vreo doi ani, o povestire în care am reluat un personaj din „Mireasa cu șosete roșii” (n.r: romanul ei din 2008). Tot ca poetă încerc să nu pierd legătura cu poezia, chiar dacă nu scriu. Ca jurnalist cultural pun la cale zi de zi. Pentru Radio România Cultural. De luni pînă joi, de la 11.30 la 12.00 moderez, împreună cu Matei Martin, „Timpul prezent”, o emisiune pe teme de actualitate în domeniul culturii. Iar vinerea, de la 15.05 la 16.00 intervievez oameni din zona literară, în emisiunea „Noua revistă vorbită”.

DoR: Ce înseamnă radioul pentru tine?

Mi-am dat seama de ceva vreme că radioul înseamnă întâi de toate să asculți. Abia apoi să vorbești. Și tot ascult, de ani buni, și, ascultînd, am învățat, mi s-au ascuțit simțurile. Radioul e și legătura mea cu lumea.

DoR: Cine e Matei din dedicație, și de ce ai dedicat-o lui?

Matei e soțul meu. Mi-am dorit foarte mult să scriu o carte pe care să i-o dedic. O carte cât de cât onorabilă.

DoR: Care este relația dintre tine și cuvinte?

E o relație care se construiește permanent. Când merg pe stradă, când pregătesc micul dejun, când dau cu aspiratorul, când scriu, când nu scriu, când mă uit pe fereastră, când citesc, când ridic ochii din carte și mă uit secunde bune pe pereți cu gândul la ce am citit sau aiurea. Dar cuvintele nu se grăbesc să explice, să exprime, să-mi dea raportul. Ele vin mereu într-un al doilea rând, într-un plan secund. Și de multe ori acolo și rămân. Dar mă bazez pe ele, mă încăpățânez să traduc în cuvinte ce mi se întîmplă. Mi se pare că, atunci cînd reușesc să pun în cuvinte ceva important pentru mine, are loc un fel de îmblînzire. A mea și a situației puse în cuvinte.

DoR: Ce e la tine pe birou când scrii?

Atunci cînd ajung să scriu la birou, de fapt să transcriu în calculator – fiindcă scriu de mână, în agende sau carnețele, sau pe dosul facturilor pe care le găsesc prin geantă –, pe birou sînt teancuri de cărți, de CD-uri, cana de cafea, un creion mecanic de 0,7, agenda și, uneori, pisica.

Intenționăm să continuăm să ne surprindem abonații cu cadouri și la numerele viitoare; comunitatea e esențială pentru viitorul și supraviețuirea revistei. Poți deveni membru al comunității DoR dacă te abonezi pentru un an de zile, aici. Dacă vrei să fim partenerii pentru cadouri viitoare, scrie-ne la dor@decatorevista.ro ●

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[#dordealba] Un pervaz cu gratii

Anița locuiește în blocul „Turturica” și trece zilnic pe lângă oamenii care și-au pierdut casa când au fost evacuați…

[24/7] Fourwood Laundry

Cum îi găsești pe cei care au nevoie de tine?

Elena cea bună

Elena Udrea și-a câștigat locul în politica românească prin două mijloace: imagine și loialitate față de președinte.…