Un film autist normal

Un film autist normal nu e doar un documentar despre copiii diagnosticați cu autism, ci povestea unor persoane inteligente și deosebite, cu umor și ironie. Talentele lor – cântatul la pian, desenatul, cultura cinematografică bogată – limbajul complex și gândirea elaborată îi diferențiază de ceilalți colegi de la școală.

Documentarul abordează diagnosticul prin portretele a cinci personaje de vârste diferite, care consideră că societatea e cea care suferă de fapt de o dizabilitate, pentru că nu îi acceptă și îi vede doar ca pe niște copii ciudați sau bolnavi.

Am stat de vorbă cu regizorul Miroslav Janek la One World Romania, unde a câștigat trofeul celei de-a zecea ediții a festivalului.

Imagini: One World Romania

DoR: Ce te-a determinat să faci un documentar despre autism?
Miroslav Janek: Nu a depins neapărat de mine. Am fost abordat de producătorul filmului, care mi-a sugerat să fac documentarul. Mai realizasem în trecut și alte filme având ca protagoniști copii. La început nu eram deloc interesat, pentru că nu știam nimic despre temă, dar când am întâlnit copiii am început să mă gândesc că s-ar putea să iasă un documentar chiar foarte bun.

Cum au fost selectate personajele care să participe la acest documentar?
Din fericire, am avut pe cineva care ne-a ajutat, un om care ține inclusiv prelegeri despre autism, fiind și el una dintre persoanele diagnosticate astfel. Lucrează inclusiv cu familii care au copii cu autism, cunoscând deja multe cazuri. La un moment dat, am decis să exclud adulții și să fac exclusiv un documentar cu copii. Am făcut cunoștiință cu mai mulți dintre ei, dar am ales intuitiv, pe cei pe care îi consideram eu că o să se potrivească cu documentarul.

Care a fost unghiul de abordare al poveștii?
În primul rând, nu am vrut să-i tratez pe copii ca pe niște persoane bolnave, am vrut doar să arăt cât de interesant poate să fie să fii diferit. În al doilea rând, nu am încercat să le supraevaluez talentele, deși unii dintre ei le demonstrează din plin în documentar. Am dorit să prezint gândirea lor misterioasă. Nu am avut neapărat o idee despre ce vreau să obțin, a fost mai mult un proces de a-i cunoaște.

Au existat dificultăți în ceea ce privește comunicarea cu protagoniștii?
Odată ce au fost de acord să fie filmați, nu s-au mai răzgândit. În timp, copiii au fost din ce în ce mai deschiși și mi-au oferit mai multe posibilități. Munca mea începuse să devină mai ușoară.

Cum s-a desfășurat filmarea?
Nu am avut așteptări. De fiecare dată când mergeam pe teren, nu știam ce urmează să filmez. Uneori ne decideam și știam doar locul în care trebuie să mergem, dar nu știam ce urmează să se întâmple acolo. A fost improvizație în totalitate, de la început până la final. Nu am avut niciodată ideea preconcepută despre ce aș vrea să arăt.

Filmarea a durat timp de doi ani. Când te-ai decis că este momentul să te oprești?
Cred că în total au fost doi ani și trei luni, de la înțelegerea pe care am făcut-o cu producătorul, până la editarea finală. Dar în primul an nu am filmat aproape nimic, am făcut doar documentare. În al doilea an am filmat aproape mereu. M-am oprit atunci când pur și simplu am simțit că am destul material pentru a face documentarul.

Pentru coloană sonoră ai folosit piesele interpretate la pian de unul dintre copii. Care a fost motivul?
De la început când am știut că o să filmez cu el, am sperat că poate să interpreteze câteva melodii special pentru coloana sonoră. Mi-am dat seama că piesele lui sunt autentice pentru surprinderea atmosferei. Am folosit și puțin din melodiile de rap ale altei protagoniste.

Au fost momente în care te-ai simțit copleșit de subiect?
Pentru mine au fost numeroase surprize. Uneori puteam să filmez ceva și deveneam teribil de încântat în legătură cu scena. Mi-a plăcut atât de mult să fiu alături de acești copii, să fiu cu părinții lor. A fost un an extraordinar.

Cum i-ai perceput?
Sunt originali, interesanți și inteligenți. Fiecare dintre ei e diferit, are ceva de oferit. Tot ce poți face e să nu-i tratezi ca pe niște persoane ciudate. Când merg la școală, colegii se poartă urât cu ei. Asta le provoacă supărările și crizele, iar profesorii, de multe ori, nu știu cum să le facă față.

În documentar ai prezentat inclusiv un caz în care familia nu susținea copilul. Cum se resimțea acest aspect în atitudinea lui?
Existau urme mai ales din copilărie. În acest caz, părinții nu aveau idee sau poate nici nu au recunoscut că fata lor e puțin mai diferită, așa că nu au dus-o să i se pună un diagnostic până la vârsta de 13 ani. Până atunci o tratau ca pe un copil răzgâiat, răsfățat, leneș, care nu voia să învețe și care provoca conflicte la școală. Totul s-a transformat în sentimente negative. Alți copii au avut norocul să fie diagnosticați mai devreme, la vârste fragede, iar părinții au înțeles și i-au tratat într-o manieră specială, pentru că știau că au pe cineva deosebit acasă. Sunt și alte cazuri, în care părinții pur și simplu nu vor să accepte, sunt foarte triști și dezamăgiți.

Te-ai gândit să te întorci asupra subiectului și să surprinzi evoluția personajelor?
E tentant, dar, așa cum se spune, „nu am călcat niciodată de două ori în același râu”. Am rămas în legătură cu ei. Dacă ar fi să continui povestea, probabil aș încerca să găsesc un alt unghi de abordare.

Filmul a fost premiat și apreciat de critici. Care a fost impactul avut asupra publicului?
Toate reacțiile pe care le-am întâlnit au fost pozitive. Am auzit și multe despre toleranță, despre cum copiii trebuie să fie înțeleși. Probabil a fost un fel de magie în film care a făcut acest lucru posibil.

Andreea Anghel e studentă în anul III la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării și e parte din DoR Lab, un program de învățare pentru studenți. 

Festivalul internațional de documentar și drepturile omului One World Romania se desfășoară între 13 și 19 martie în cinematografe din București. Găsiți aici programul complet al evenimentelor.