Intimități câștigate

Ce am aflat despre mine văzând filme despre trup și suflet la Arad. 

Fotografie principală: Ciprian Hord/ fARAD

Ziua 1

Sunt în sala de cinema Arta din Arad. E 5 octombrie. Când lumina se stinge, pe ecran apare un penis în prim-plan și un bărbat se masturbează în fața unei femei care îl privește în tăcere. Mă sufocă puțin rușinea că văd asta împreună cu 200 de străini, dar ce urmează mă liniștește și simt aproape fizic cum mi se relaxează creierul. Văd o femeie de 50 de ani care primește în casă lucrători sexuali ca o formă de terapie, ca să-și dea seama de unde îi vin furia și tristețea care n-o lasă să se apropie de oameni. Văd un bărbat căruia îi e rușine cu propriul corp pentru că și-a pierdut tot părul la 13 ani. Văd un bărbat diform, în scaun rulant, cu mâinile și picioarele nedezvoltate, care îi învață pe alții cum să îl accepte și care își explorează sexualitatea în diferite forme cu soția lui, inclusiv în cluburi BDSM. Pe rând, cele trei personaje vorbesc în fața camerei despre ele și corpurile lor, pentru că regizoarea, care e și ea un personaj în film, întreabă adesea:

„Cum te simți?”

Îmi iau notițe în caiet în lumina ecranului și încerc să prind esența din ce vorbesc.

„Cred că am în mine frumusețe”, spune la un moment dat Christian, bărbatul cu atrofie musculară spinală, care nu îi permite nici măcar să mănânce sigur. Când vorbește, soția lui îi șterge saliva din jurul gurii. De pe rândul din fața mea aud râsete înfundate. „Să ai o dizabilitate nu înseamnă neapărat să suferi din cauza ei. Corpul e un dar. Te invit să-ți sărbătorești corpul, să te bucuri de corpul tău în fiecare zi.”

Filmul se termină cu o secvență în care protagonista de 50 de ani dansează, dezbrăcată, își lasă capul pe spate și strigă.

Când luminile se aprind și aplaudăm, văd că suntem mai puțini în sală decât la început.

Două femei urcă pe scenă, una dintre ele e directorul artistic al festivalului, iar cealaltă e producătoarea filmului pe care tocmai l-am văzut, Touch Me Not. Câștigător al Ursului de Aur la Festivalul internațional de la Berlin, filmul a primit critici la extreme și a fost numit fie „curajos”, „conflictual”, fie „naiv” sau „o calamitate prostească”. În România, a stârnit controverse în social media doar printr-o imagine dintr-o scenă, înainte de a fi ajuns în cinematografe.

În sală e timpul pentru Q&A, iar lumea vrea să afle lucruri: ce reacții a primit filmul, ce e real, ce e ficțiune, n-a durut-o pe fata din scena din clubul de BDSM să fie legată cu sfori și suspendată de tavan?

Mona Nicoară, directorul artistic al festivalului, în timpul sesiunii de întrebări și răspunsuri cu Bianca Oana, producătoarea filmului „Touch Me Not”. Fotografie: Iza Pal

Îmi notez o întrebare venită din sală, de la un bărbat cu păr alb și ochelari de vedere:

„De ce v-ați aplecat în zona persoanelor cu dizabilități și nu în lumea unor adolescenți?”

„Asta e o întrebare pentru regizoare”, îi răspunde Bianca Oana, producătoarea.

„Poate ar fi fost mai interesant”, insistă spectatorul. Filmul ar fi trebuit să fie numai despre adolescenți, spune el, despre tot ce înseamnă explorarea pentru un copil.

„Sunt foarte puține filme care vorbesc despre oameni cu dizabilități, nu îi vedem”, spune Oana. „Nu înseamnă că nu există și nu au drepturi sau nevoi.”

Plec în scurt timp spre o cafenea unde se ține petrecerea de deschidere a fARAD, festivalul de film documentar care a început azi. Sunt cu mai mulți oameni din organizare, traversăm câteva străzi din centru și trecem pe lângă biserica romano-catolică. Cineva povestește reacția pe care a avut-o mama sa, în vârstă de 69 de ani, care n-a putut să stea la tot filmul și care i-a scris într-un mesaj:

„Mi-e atât de rușine.”

„De ce ți-e rușine?”, a întrebat-o.

„E atât de dur să vezi oamenii ăștia, care au dizabilități și blocaje psihologice și tot își explorează sexualitatea. Te simți oribil pentru că nu faci lucrurile astea. Și ai toate datele.”

Ziua 2

Ca să înțeleg unde mă duc, trebuie să îmi amintesc puțin de unde vin.

Vin din Oradea, unde am cunoscut o mamă de 43 de ani care își reface viața după ce a recunoscut față de familie că ei îi plac femeile, nu bărbații; din Târgoviște, unde o femeie de 70 de ani mi-a povestit cum și-a acceptat fiul homosexual, m-a lăsat în povestea vieții ei, m-a primit cu pateuri cu brânză și mi-a vorbit cu „puiule”; din București, unde două experte în drepturile omului luptă de 20 de ani pentru ca persoanele LGBT să aibă drepturi egale cu majoritatea, după ce aproape 70 de ani legea le-a condamnat la închisoare; prima dată când am scris despre persoane homosexuale și transgender, am vorbit cu adolescenți care la 11 noaptea îmi povesteau la telefon cum obișnuiau să-și facă rău pentru că nu se simțeau acceptați. Vin și din Ploieștiul meu natal, de unde mama îmi scrie în SMS că vor vota un mare DA la referendumul pentru redefinirea familiei în Constituție.

Aproape în fiecare zi de festival trec pe lângă biserica romano-catolică din oraș, care are în față o stație de tramvai cu două afișe, unul lângă altul. Pe unul scrie cu majuscule: „VINO LA REFERENDUM pe 6-7 octombrie”, „VOTEAZĂ DA”, „APĂRĂ COPIII ROMÂNIEI”. Al doilea are silueta unei femei privite din spate, cu părul negru în prim-plan și cu cuvintele „FARAD” și „TRUP SUFLET” scrise peste. E cadrul final din Touch Me Not, cu femeia care strigă.

Că cele două se întâmplă în același timp nu a fost intenționat, îmi spune Mona Nicoară, directorul artistic al festivalului, care are în grijă selecția filmelor. Pentru tema sexualității din această ediție lucrează de anul trecut, când nu se știa că va avea loc referendumul pentru redefinirea Constituției. Mona e în echipa festivalului de când a debutat, în 2014. În munca ei ca activistă a drepturilor omului și ca regizoare de film documentar, își dorea de mult să facă selecția filmelor pentru un festival și a spus „da” când Corina Șuteu, președintele festivalului, a invitat-o să i se alăture. În timp, au văzut cum s-a coagulat un public fidel în jurul unui festival care, spun cele două, e mai mult despre forma și calitatea documentarului decât despre temele în sine. (Edițiile trecute au avut teme de la „Revoluție”, la „Portret / Peisaj” și „Celebritate”.)  „Apetitul se formează”, spune Mona. „Trebuie să împingi omul și să-l lași să se descurce. Și va vrea mai mult.”

fARAD e strâns legat de viața culturală a Aradului și de creșterea ei. Când Centrul Municipal de Cultură, instituție subordonată Primăriei, lucra la candidatura pentru titlul de capitală culturală europeană 2021, avea în plan și un festival de film documentar și i-a propus Corinei Șuteu, expert în management cultural și fost ministru al Culturii, să îl organizeze. Împreună cu asociația ei, Film ETC., care de 12 ani organizează festivalul de film românesc Making Waves în New York, Corina a acceptat și a invitat-o în proiect pe Mona Nicoară. Le-au convins frumusețea orașului, istoria lui cu filmul de avangardă (încă din anii ‘70, grupul de artiști Kinema Ikon realiza și proiecta filme experimentale de autor) și deschiderea administrației publice față de nevoile lor. A fost important că, împreună cu Citizenit, un ONG care se ocupă, printre altele, de regenerarea spațiilor culturale din oraș, au colaborat cu Primăria pentru relansarea a trei cinematografe, închise de mulți ani în administrarea regiei Româniafilm. Primul a fost Cinema Arta, în 2014, iar din 2018 sunt restaurate și funcționale alte două cinematografe din cartiere mai mărginașe.

„Ne bucurăm că avem libertate”, îmi spune Ramona Crețu, care e coordonator al cinematografelor la Centrul Municipal de Cultură și care a venit aproape la fiecare film. „Nu există o intervenție [în conținut] din partea Primăriei și asta mi se pare fantastic. Mai ales că tema de anul ăsta e una sensibilă.”

Seara văd un film despre o adolescentă din SUA care e violată de trei colegi de liceu, din echipa de fotbal a orașului. Cei trei devin suspecți, sunt interogați în mai multe rânduri de poliție, neagă, iar comunitatea, colegii, antrenorul le iau apărarea.

„E mai ușor să le spui părinților că ai fost violată decât că ai lăsat trei băieți să te ia cu ei și să facă sex cu tine”, spune în film o mamă din comunitate.

„A fost și vina ei. Știa în ce se bagă când s-a dus la petrecere”, spun două colege de clasă.

La un moment dat, la interogatoriu, unul dintre băieți povestește cum au târât-o, dezbrăcat-o, violat-o. Filmul e despre cum dăm vina pe victime la fel de mult cum e despre vina colectivă a celor care nu intervin atunci când cineva într-o poziție vulnerabilă este agresat.

Mai târziu, pe stradă, însoțesc pe cineva din public. „Mai sunt și unele femei care exagerează”, îmi spune despre filmul din seara asta. E bărbatul care la proiecția din seara trecută întreba de ce a fost nevoie ca povestea să fie despre oameni cu dizabilități. E fost violonist la filarmonica din Arad, cu studii la Timișoara.

Îi pare bine că cinematograful a fost restaurat. Acum că e la pensie, nu are foarte multe de făcut, iar filmele îi ocupă mare parte din timp. Spune că Touch Me Not i-a rămas în gând și l-a făcut să se gândească la propriile temeri, deși tot nu înțelege de ce oameni cu dizabilități sunt în centrul poveștii.

E noapte, caut ceva de mâncare și ajung la McDonalds în centru, pe același bulevard. Mă așez la coadă la fereastră și doi tineri mă întreabă ce fac, le zic de festival. Sunt studenți la Medicină. Cumva, vine vorba de referendum, eu le spun că nu votez, ei îmi spun că votează pentru „bărbat și femeie”, dar când îi întreb mai multe nu știu să-mi spună exact de ce. 

Ziua 3

În fiecare dimineață, într-o sală mai mică aflată deasupra sălii mari de cinema, iau parte la un laborator. Aici studenți sau absolvenți de facultate de film învață și aplică tehnici de sunet cu Dana Bunescu, monteur și designer de sunet al multora dintre filmele produse în ultimii ani în România. În plus, primesc feedback pe proiecte proprii aflate în dezvoltare și căutare. Regizori, producători, artiști invitați din România și din alte țări îi ajută să-și găsească soluțiile formale, estetice si etice cele mai bune pentru proiectele lor.

Poate că e un spațiu de respiro, un ecosistem de învățare care există cumva suspendat într-o sală de cinema în miniatură, în același timp cu arădenii care pe stradă se grăbesc spre muncă, cu clopotele bisericii care bat de fiecare dată la fix, cu școlile care se transformă în secții de vot.

Încerc să stau departe de Facebook, dar îl verific când ajung în cameră. Văd că am un mesaj de la tata. Îmi spune că de o sută de zile nu m-am mai interesat de el și vrea să știe de ce abordez lucruri despre care nu am fost educată. La final: „Te rog să nu-mi răspunzi”. Îl sun și îmi dau seama că se referă la ce am scris în ultimul timp: un articol despre un experiment social care a testat homofobia și toleranța participanților, povestea unei lesbiene din Oradea, povestea unui tânăr homosexual credincios, care a renunțat la Teologie. La fel ca mama, tata crede că familia e dată de căsătoria unui bărbat cu o femeie. Avem opinii diferite și îi spun că mi-ar plăcea să vorbim mai des despre ele, nu să ne supărăm din cauza lor. Conversația nu duce nicăieri, pentru că amândoi răspundem greu și avem cuvinte puține și întortocheate.

Spațiul festivalului devine un pic mai greu de respirat.

Ziua 4

„Eu nu mai pot să intru pe Facebook. Toată lumea își spune părerea. Și cei care votează și cei care nu sunt foarte îndârjiți”, spune un membru al echipei de organizare în dimineața următoare, la micul dejun.

E 6 octombrie, prima zi în care lumea e așteptată la vot, și plec din festival în căutarea unor povești. În fața secției nr. 1 vorbesc cu singura persoană pe care o văd ieșind de acolo, un bărbat de aproximativ 60 de ani. Îl întreb dacă a votat, îmi spune că da. Îl însoțesc pe drum, spre un magazin de electronice. A votat DA, e un om religios și se teme că „dacă suntem de acord cu homosexualii, suntem de acord cu păcatul”, iar mânia lui Dumnezeu se poate abate asupra întregii țări.

Din magazin iese un alt bărbat. E puțin mai tânăr, poartă șapcă și geacă de trening și fumează. Îl întreb dacă votează la referendum, iar de acolo începe să-mi spună problemele lui, de parcă povestea de abia aștepta să iasă în fața unui ascultător. Nu-i pasă de referendum. E muncitor necalificat în Bruxelles și muncește pe șantier mai multe luni pe an ca să-și poată întreține familia: fiica de 16 ani, băiatul cu handicap și soția, care trebuie să stea acasă să aibă grijă de el.

„Sunt salahor. Muncesc departe de copii și asta nu e bine. Le lipsește educația, nu e bine să fie un părinte departe de ei.” Își duce mâna la piept când vorbește. „Mi se usucă inima.”

Îmi spune „fata mea” pe un ton părintesc și nu știu ce mă impresionează mai mult: povestea lui și umilința pe care o simt pentru că o împărtășește cu mine sau faptul că îmi amintesc inevitabil de tata și de cât de multe cuvinte lipsesc între noi.

Bărbatul pe care îl însoțeam mai devreme iese din magazin și rămâne și el la discuție. Spune că poporul nu mai crede în Dumnezeu și de asta am ajuns așa. Politicienii sunt de vină, spune al doilea și crede că doar o a doua revoluție ar putea schimba ceva.

Seara revin în festival, pentru documentarul de închidere: Dream Boat, povestea unui vas de croazieră unde în fiecare an bărbați gay din toată lumea se întâlnesc, se cunosc, dansează și încearcă o libertate pe care cei mai mulți nu o au acolo de unde vin – și își aduc cu ei propriile bagaje emoționale. Sala e plină. Regizorul, Tristan Ferland Milewski, și soțul său, compozitorul Claude Ferland Milewski, urcă pe scenă. Claude mulțumește oamenilor că au venit aici în seara asta în loc să meargă la referendum, iar lumea aplaudă.

Barca, spune Tristan, „reprezintă o parte din societate, chiar dacă e un univers unic și pare neconectat de lumea exterioară. Când vii în acest loc, aduci cu tine societatea în care trăiești, aducem restricțiile cu noi”.

Tristan Ferland Milewski și Claude Ferland Milewski, după proiecția filmului „Dream Boat”. Fotografie: Ciprian Hord/ fARAD

Urmează o sesiune de întrebări și răspunsuri. La final, îi întreb ce cred ei că reușește să facă un festival de filme despre sexualitate, mai ales în vremea referendumului.

Dacă vorbești, de exemplu, despre sex, spune Tristan, sexul bun înseamnă intimitate, nevoia de celălalt, de a-l vedea pe celălalt, de a-l respecta. „Și nevoia de a scăpa de toate preconcepțiile primite prin educație: cum trebuie să fii ca femeie, cum trebuie să fii ca bărbat. Cred că e foarte important să vorbim despre lucrurile astea pentru toată lumea, nu doar pentru comunitatea LGBT. E ceva ce e foarte restricționat și controlat și cred că poate duce la multă durere, neînțelegere și singurătate.”

Ziua 5 

Sunt înapoi în sala de cinema duminică, alături de alți 50 de oameni. Mona Nicoară intră și anunță următorul film, Love Meetings, un documentar de Pier Paolo Pasolini în care regizorul traversează Italia anilor 60 cu un microfon în mână și le pune oamenilor întrebări despre sexualitate, divorț, căsătorie și familie. Următorul – și ultimul – film proiectat e povestea unui medic ginecolog din India care e considerat expert în educație sexuală datorită unei rubrici dintr-un ziar național în care răspunde întrebărilor cititorilor. În timpul proiecției, votul se încheie și referendumul e anunțat ca invalidat.

Am mai văzut zilele astea: un film despre iubirea dintre un bărbat descendent al naziștilor germani și o femeie descendentă a sclavilor din America de Nord; un film despre o lucrătoare sexuală din Suedia ai cărei copii sunt dați în custodia celui care a înjunghiat-o; un film despre două românce care fac videochat și familiile lor; un film-portret al reprezentării identității gay în cultura britanică, la 50 de ani de la dezincriminarea relațiilor între persoane de același sex în Anglia și în Țara Galilor.

Un șir de povești reale, care ne pun în fața unor subiecte despre care nu vorbim prea des și care, deși nu toate se întâmplă chiar lângă noi, ne pot servi drept oglindă pentru propriile rușini, tabuuri, înfrânări. E o dovadă că „documentarul poate fi sexy și că putem avea documentare despre sexualitate altfel decât pe Discovery Channel, adică interesante din punct de vedere emoțional și formal”, după cum explică Mona Nicoară alegerea temei acestei ediții.

Pentru mine, festivalul e un spațiu în care o critică de la tata devine și mai grea, pentru că îmi dau seama cât de departe am ajuns unul de altul. Dar e cu siguranță și un spațiu privilegiat, pentru că ne eliberează puțin, așa cum mi-a spus într-o seară Edin Vedez, un artist vizual din Brooklyn care a fost printre mentorii laboratorului: „Cred că cei mai mulți dintre noi simțim că avem nevoie de permisiune, avem nevoie să ni se spună că unele lucruri sunt în regulă”. Și atunci, odată ce le vezi în filme, începi să îți pui mai multe întrebări despre tine și lume.

4 comentarii

  • Maria ·

    Mi -a placut fiarte mult articolul, ideile si tematica!
    Va impartasesc gandurile, ideilr si atitudinea!

  • Veronica ·

    Felicitări pentru articol! Faceți o treabă grozavă!

  • Roxana ·

    Superb articolul! Și m-a făcut curioasa sa văd aceste filme; păcat ca nu au fost și în București și presupun ca nici nu vor fi distribuite în cinematografele din România.

    • Andreea Verde ·

      Roxana, „Touch me not” de Adina Pintilie va intra in cinematografele din Bucuresti in ianuarie. (banuiesc ca vor fi proiectii si in alte orase din Romania). Si pe mine m-a impresionat, you should see it!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Căciuliţă, coif, virguliţă

De unde au apărut diacriticele, cum au devenit obiect de harță lingvistică și tehnologică, de ce nu le folosim corect și de ce avem nevoie de ele.

În dialog cu dușmanul

În lupta cu intoleranța, poate cea mai bună strategie e comunicarea cu cei pe care îi credem inamici.

#justacomposer

Cum mi-am regăsit și acceptat creativitatea într-o pădure din Croația.