Întoarce obrazul

O poveste despre semne care nu dispar și ce poți face cu atenția nedorită.

La naștere am avut 2,9 kilograme și am luat nota 10, indicatori îmbucurători pentru o pereche de părinți novici. Tatăl meu a fost primul care m-a ținut în brațe, dar, copleșit de fericirea și adrenalina experienței, i-a scăpat un detaliu de pe obrazul meu stâng. Bunica mea a fost cea care a dat teribila veste: „Fata are o pată roșie” și a izbucnit în plâns. Cumva, semnul nu a părut să îi afecteze atât de mult pe ai mei, mai ales că erau asigurați de medici și asistente că o să treacă de la sine. Până la urmă eram sănătoasă, eram primul lor copil și o pată de culoare nelalocul ei nu era motiv de îngrijorare.

Am învățat devreme că semnul are și un nume – hemangiom plan (denumirea științifică a fost mereu preferata mea), dar oamenilor care întrebau le spuneam că e un semn din naștere, ca să priceapă. Un hemangiom e o tumoare benignă formată din vase de sânge. Cauzele medicale ale unui hemangiom sunt necunoscute. În folclor, lucrurile par să fie mult mai clare: „Mami tău a furat când era gravidă ceva în formă de [introdu fruct sau legumă]”. Verdictul venea după câteva clipe de deliberare, în care doamnele respective mă inspectau din toate unghiurile, înclinându-și capul și mijind ochii – era ca o pictură abstractă pe care trebuiau negreșit s-o descifreze. Aveau imaginație, ce-i drept. Hemangiomul meu a fost pe rând strugure, căpșună, cred că și floare. Oricât m-aș fi uitat, eu nu vedeam decât o pată urâtă care îmi acoperea aproape întreg obrazul și atrăgea atenție nedorită și remarci enervante.

Anii au trecut și pata a crescut odată cu mine. Dimensiunile ei se măreau proporțional cu obrazul, depășind chiar limitele lui, înspre ochiul stâng. Pasul firesc a fost să apelăm la o intervenție laser. Părinții mei, care observaseră că defectul meu fizic mă facea tot mai timidă și retrasă, au început să caute un medic care să mă ajute să devin „normală”. Sperau să nu trebuiască să îmi cunosc colegii de școală purtând un semn incomod pe chip. S-au consultat cu mine și am căzut de acord să mergem la București pentru tratament. Cu vreo două săptămâni înainte de programare, medicul meu a murit într-un accident de mașină. Poate că era un semn.

Până la urmă, dacă toate doamnele alea în vârstă nu reușiseră să îl șteargă cu degetele lor viguroase înmuiate în salivă, avea oare tehnologia vreo șansă? Ei bine, nu.

Câteva luni mai târziu, am mers la un alt doctor, și m-am ales doar cu o experiență chinuitoare, de măgăruș marcat cu fierul încins. Cam asta era senzația – ca și cum cineva aplica un obiect extrem de fierbinte în mod repetat pe fața mea. Atât eu, cât și părinții mei, care îmi ascultau țipetele în sala de așteptare, am rămas traumatizați. Așa că m-am dus la școală cu semnul pe față. Expusă, vulnerabilă în fața copiilor care aveau un motiv în plus să se ia de mine. Glumele ocazionale pe seama defectului meu mă făceau să mă retrag ca un melc în cochilie și era nevoie de mai mult decât un cântecel ca să scot antenele. A durat ani.

Personalitatea mea a început să se contureze în jurul semnului mov, care, deși fizic nu-mi crea niciun simptom, la nivel psihic, era o influență majoră. Trăiam după un principiu simplu și strict: autenticitate deplină. Nu ascundeam niciodată hemangiomul, explicam oricui întreba ce este, dar compensam pentru atenția pe care o atrăgea printr-o prezență cât mai ștearsă. Exteriorul trebuia să reflecte interiorul și asta s-a tradus într-o conturare a comportamentului după chip, care nu se lăsa schimbat, în ciuda insistențelor mele și ale părinților.

Pe parcursul anilor, devenisem din ce în ce mai retrasă și tăcută în preajma necunoscuților, ceea ce a dus la apariția altor observații cu statut de laitmotiv: „Vai, dar ce fată cuminte, nu zice nici pâs.” Până la o anumită vârstă, timiditatea mea chiar îi înduioșa pe oameni, dar mai târziu am descoperit că reacțiile pot merge până la iritare. După ce un iubit m-a prezentat familiei de sărbători și am stat și am zâmbit pe tot parcursul mesei (descoperisem că dacă zâmbesc și dau din cap aprobator, ies din orice încurcătură), rămași singuri mi-a reproșat că n-am vorbit deloc și nu înțelege de ce mă comport atât de diferit cu alți oameni în preajmă. I-am zis că presiunea pe care o adaugă el nu face decât să înrăutățească situația. Și așa a fost. Am început să vorbesc cu mama lui doar după ce ne-am despărțit.

Ceea ce oamenii consideră interes pentru altă persoană, eu o vedeam ca pe o indiscreție. Mă gândeam că dacă cineva vrea să împărtășească ceva, o va face și fără ca eu să întreb. Așa că nu puneam întrebări și așteptam să nu mi se pună. Nu deranjam, ca să nu fiu deranjată. În cele din urmă, atitudinea mea non-invazivă a început să-mi afecteze relațiile. Prietenele mele din liceu mi-au reproșat că ele mi se confesează, iar eu nu le spun nimic despre viața mea privată. Iar faptul că niciodată nu le întreb despre ce se întâmplă cu ele le face să se îndoiască de prietenia mea. Asta a venit ca un șoc: pentru mine respectul pentru intimitatea altuia era forma supremă de autodisciplină și înfrânare a curiozității inerente. Mi se părea de necrezut că în loc de apreciere, primeam reproșuri.

Probabil momentul în care am realizat cu adevărat că am o problemă a fost într-o seară petrecută cu două dintre prietenele mele, când, după o cantitate considerabilă de alcool, una dintre ele a zis: „Când citesc cărți de la tine, văd că ai subliniat cele mai triste pasaje și mereu mă întreb oare de ce e Alex așa de tristă tot timpul?”. Asta în condițiile în care eu credeam că avem o relație sinceră și deschisă. Nu i-am răspuns și nici nu știu dacă își amintește măcar de scena aia, dar asupra mea a avut un efect puternic. Am realizat atunci cât de mult ajunsesem să mă izolez chiar și de persoanele apropiate în anii ăia, deși nu fusese niciodată intenția mea. Era ironic ca o persoană care se dorea autentică să nu-și împărtășească niciodată trăirile în afara siguranței și confidențialității unui cabinet de psihoterapie.

Deși începusem să mă obișnuiesc cu semnul meu, părinții mei continuau să sugereze că n-ar trebui să ne dăm bătuți și că terapiile au evoluat în deceniul care trecuse de la prima tentativă. M-am lăsat convinsă. Până la urmă, cine și-ar fi dorit să explice la bătrânețe nepoților că n-are ruj pe față, ci așa s-a născut? Așa că la 17 ani, am mers la un medic din Timișoara care mi-a zis că o să fie nevoie de două-trei ședințe și gata. Șase ședințe dureroase și aproape doi ani mai târziu, hemangiomul era tot acolo.

Oricât de inconfortabil mă simțeam, am început treptat să pun întrebări, de la unele generale, despre copilărie, familie, sau aspirații, la unele din ce în ce mai personale. Cu timpul, a încetat să fie un exercițiu conștient, forțat, și a devenit natural. Atât de natural încât recent, când am avut ocazia de a discuta cu o persoană din Japonia pentru câteva ore, mi-a mărturisit că reușește să fie atât de deschis cu mine doar pentru că eu sunt foarte deschisă și că acasă, cu prietenii lui, nu ar îndrăzni niciodată să abordeze aceleași subiecte. Mi-a mărturisit că se simțea ca un câine fără stăpân, de genul celor pe care îi vedea pe stradă – singur și ignorat într-un mediu străin, unde nu aparține. I-am zis că eu mereu mângâi și hrănesc câinii de pe stradă, și a zâmbit.

Povestea mea cu hemangiomul a fost plină de peripeții și sunt recunoscătoare că va continua și în viitor. Nu am primit ce mi-am dorit atâția ani – să dispară – și mi s-a demonstrat, ca de multe alte ori, că a fost mai bine așa. Poate că am ieșit din cocon, dar sigur sunt departe de a fi un fluturaș social. Iar semnul s-a dovedit a fi o scuză bună de conversații și complimente. Și de fiecare dată când cineva mai formulează o ipoteză cu privire la proveniența lui (de la urmă de ruj, la mușcătură, la vânătaie de la o căzătură pe asfalt) nu fac decât să mă amuz. Eu am început să cred că a fost acolo ca să mă învețe lucruri și să mă aducă unde sunt azi.

Alexandra Bădescu e ucenică la DoR și studentă la Medicină. În timpul liber, îi place să meargă la teatru și să asculte poveștile oamenilor.

2 comentarii

  • Andi ·

    Buna Alexandra! Sper ca esti bine si ca te bucuri de fiecare zi care trece.

    In legatura cu povestea ta, dupa ce am citit-o, am ramas cu un zambet pe fata pentru ca, zic eu, ma regasesc in ea. Mereu am fost scunda (1.48 scunda) si plinuta, ‘defect’ ce mereu m-a facut ori sa ma ascund in mine ori sa incerc sa devin ‘interesanta’ pentru ceilalti, crezand ca una din nou ma va face ‘normala’, dar tot ce am primit a fost anxietate urmata de depresie.

    In final am reusit sa devin eu, sa devin o pustoaica ce se amuza cand i se fac reprosuri ce poate nu sunt tocmai la locul lor. Problema mea au fost parintii, mai ales bunica, la care tin enorm de mult dar care mereu mi-a adus aminte ca ‘nu-i bai maica, baietilor le plac fetele mici’ cand eu deja uitasem de inaltimea mea. Nu stiu cum sa ii explic, desi de obicei nu imi pasa de marimea mea, cand mi se aduce aminte vad un defect in ea.

    Ai fost in vreo asemenea situatie? Cum ai reusit sa evadezi?

    Multumesc pentru ca ai impartasit povestea ta. Imi dau seama ca nu e vorba de o pata, de inaltime, de cum ai parul, doar de un motiv ca ceilalti sa te traga de urechi. I guess that’s how humans are. Succes in continuare!

  • manuela p ·

    ‘decat o revista’ este o revista frumoasa si bine gandita, un fel de ‘povesti de viata’/ comparati cu >casajurnalistului.ro–satisfacator sau obiectivonline-este chiar o nebunie de bazaconii sau boala mintala pentru autorul ei florina ilicea sau redactia asa cum semneaza!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[Pustnik 2017] Totul e un pitch: lecții de drum lung

Nu numai oamenii din industria filmului trebuie să știe cum să stârnească interesul legat de ceea ce fac. O tolbă.

[TIFF 2016] EducaTIFF. Un festival în festival

De la debutul din 2009, EducaTIFF a crescut de la o secțiune de filme pentru copii la un program-instrument de…

Mici Victorii Civice: Rectificarea Favoritului

Un grup de bucureșteni află că drumul de la promisiune la realitate trece prin bugetul local.