[Les Films de Cannes] Maria Popistașu de vorbă cu Thierry Frémaux

Am provocat-o pe Maria Popistașu să stea de vorbă cu Thierry Frémaux, Delegatul General al Festivalului de la…

Delegatul General al Festivalului de la Cannes, directorul Institutului Lumière din Lyon și principalul susținător al Festivalului de la București încă de când Cristian Mungiu l-a lansat în 2010, Thierry Frémaux a venit și anul acesta la Les Films de Cannes, unde a fost maestrul de ceremonii al unui spectacol de film și istorie. Zeci de filme restaurate ale fraților Lumière, inventatorii cinematografului, au fost proiectate joi, 29 octombrie, ultima zi a festivalului, iar Frémaux a comentat reprezentația unică în fața publicului.

Una dintre cele mai recognoscibile figuri ale filmului romanesc de la începutul mileniului, Maria Popistașu si-a început drumul cinematografic cu Gunpowder, Treason & Plot (2004), film care a câștigat Marele Premiul FIPA D’OR. Au urmat miniseria Sex Traffic (2004), rol care i-a adus premiul Gemini pentru rol secundar și Crash Test Dummies. În 2006 a jucat rolul Cristinei (Kiki) în Legături bolnăvicioase, iar în 2010 a interpretat-o pe Raluca în Marți, după Crăciun, de Radu Muntean, același regizor care a distribuit-o și în Un etaj mai jos, prezentat anul acesta la Cannes, în secțiunea Un certain regard.

Am provocat-o pe Maria să stea de vorbă cu Thierry Frémaux în ziua proiecției filmelor fraților Lumière. Au vorbit despre ce urma să facă, despre istoria cinematografiei, publicul tânăr, precum și locul filmului românesc în cinematografia mondială.

maria popistasu thierry fremaux

Fotografie: Ionuț Dobre/ Les Films de Cannes a Bucarest

MP: Mă tot gândeam ce să vă întreb și mi-am dat seama că ce veți face dumneavoastră în seara asta este un fel de perfomance.

TF: A devenit un performance. Pentru noi a fost doar o modalitate de a explica ce anume sunt filmele astea. Pentru că, dacă nu știi nimic despre pictură sau despre muzică și auzi pe cineva explicând ce trebuie să auzi, care a fost intenția creatorului sau a pictorului, dacă ești în fața a Guernica sau Les Demoiselles d Avignon, sigur că înțelegi frumusețea și emoția puternică a unui moment de creație, de artă, dar e greu de explicat. Deci uneori e bine să ai unii oameni… E ceea ce vreau să fac cu [filmele fraților] Lumière, deoarece cred că Lumière se afla într-o situație foarte bizară. Pentru că Lumière era… este inventatorul cinematografului, dar nu era singur. Și, de aici, din locul de naștere al cinema-ului, vreau să le spun oamenilor că nu era singur și că avea, în acea vreme, oameni care să îl inspire, cum ar fi Thomas Edison, Georges Méliès și alții, dar el e cel care a făcut cea mai bună mașinărie. Au existat mulți inventatori înaintea lui Lumière, dar nu a mai fost nici unul după el. Pentru că după el, s-a terminat. Odată ce a făcut primul film, cinema-ul a început să existe și gata. Reputația lui este, fie că oamenii cred sau nu asta, că e inventatorul cinematografului, dar el e și regizor și asta e cealaltă problemă. Oamenii cred că Lumière e inventatorul cinematografului, iar Georges Méliès a făcut primul film. Nu-nu-nu, deloc. Nu e deloc așa. În primul rând, pentru că Lumière a făcut – e o propoziție care e un fel de legendă, o legendă minunată – „noul viitor al cinematografului”. E frumos să spui asta. Dar ei au făcut 1500 de filme. Deci pentru cineva despre care se spune că nu credea în viitorul cinematografului, aceasta este dovada contrariului.

Vă simțiți ca un istoric sau ca un performer în această seară?

Ambele. În primul rând, ca un istoric. O parte din filmele astea sunt foarte amuzante. Oamenii spun că fac stand-up, dar nu e doar asta, eu ghidez privirea oamenilor, le spun: „Priviți acolo, priviți dicolo.” Dacă cineva le spune „Uitați-vă la asta”, e o experiență colectivă. Acesta a fost proiectul lui Lumière, nu să facă o mașină cu proiecții individuale în genul kinetoscopului lui Edison. El voia de fapt să facă o proiecție pentru un public mai numeros. Americanii obișnuiau să spună „Francezul e nebun, își va pierde toți banii dacă pune la un loc toți acești oameni. Pentru că nu se vor mai întoarce.” Dar, în final, ceea le trebuia oamenilor, și ceea ce caută în continuare, este să fie împreună și să urmărească un film pe marele ecran.

Cinematograful nu a fost niciodată atât de bătrân. Ce vârste au oamenii care sunt interesați de filmele lui Lumière? Doriți să atrageți oameni tineri?

În primul rând, pentru mine “film vechi” nu înseamnă nimic. Niciun film nu va fi vreodată mai vechi decât o piesă de Shakespeare. Ideea este că istoria cinematografului se schimbă total acum, datorită civilizației digitale, care se transformă într-o mișcare foarte, foarte mare. Așa că sunt bucuros să includ filmele fraților Lumière în această mișcare. Ceea ce facem la Festivalul Lumière din Lyon sau la Cannes Classics – și acum există și Venice Classics și așa mai departe – este să ne întoarcem la cinematograf și să urmărim un film vechi ca și cum ar fi nou. E ca și cum ai merge la o librărie, de unde poți cumpăra o carte de Victor Hugo și o poți citi ca și cum e din zilele noastre. Nu o citești ca pe o carte veche. E la fel și pentru cinema, dar a existat separația între filme vechi și filme noi.

 Exact. Și cum faci oamenii să schimbe perspectiva?

Trebuie s-o faci pur și simplu și trebuie să-i faci fericiți, să-i faci să fie deschiși la acest lucru și, de asemenea, să-i faci să simtă că e important. Nu pentru acum, ci pentru viitor.

 Deci, de fapt, îi educi.

Da, desigur. Deci e vorba de ceea ce în Franța, mai ales după Război, se numește mișcarea Cineclub. A fost foarte important să fie pus cinematograful în interiorul unui material intelectual mai mare, împreună cu literatura, teatrul și altele, pentru a crea o lume mai bună. Cinemaul, pentru cineva ca Rossellini, era util pentru schimbarea oamenilor și a lumii, asta credem și noi. Și cred că, în special în cazul lui Lumière, pentru oameni este doar plăcut, este plăcere pură, vor uita după cinci minute că urmăresc filme „vechi”, se vor uita pur și simplu la filme. Au fost încă de la început foarte moderne și se poate învăța din ele. Erau filme de doar 50 de secunde, iar camera nu se putea mișca. Wim Wenders a spus, când a venit la Lyon: „Aceste filme sunt oneste și sincere, nu poți manipula”. Sunt 50 de secunde, vezi ceea ce vezi. Acum, nu știm ce vedem, totul poate fi digitalizat, cu efecte speciale. Înaintea apariției efectelor speciale digitale, puteam încă crede ceea ce vedeam, dacă te uiți la Apocalypse Now și numeri elicopterele de pe cer, acela e numărul de elicoptere pe care le-au filmat. Acum le adaugă cu apăsarea unui buton.

Există o presiune legată de faptul că oricine poate face film. Poți filma cu telefonul și poți pune rezultatul online. Se transformă într-un film fie că vrei, fie că nu. Nu neapărat într-un film artistic, dar e un film. Resimțiți presiunea de a selecta ceea ce e merituos și ceea ce nu e?

Trăim într-o lume în care cinemaul nu mai e singurul mod de a vedea filme și imagini. A început, desigur, în anii 50 cu televiziunea, apoi DVD-ul, apoi cablul și acum cu internetul. Moartea cinematografului a fost anunțată de mai multe ori, în special imediat după nașterea lui, dar cred că, cu cât avem mai multe moduri de a urmări filme, cinematograful ca proces de creație și receptare va fi tot mai important.

Deci așa te agață”. Cu cât vezi mai mult, cu atât vei vrea să vezi mai mult.

E ca în literatură. Nu devii Marcel Proust pentru că scrii emailuri sau pentru că scrii o poezie pe iPhone. A fi Marcel Proust este ceva diferit. Literatura nu înseamnă doar “a scrie” si e la fel și în cazul nostru. A face imagini și a face filme nu este deloc același lucru. Serialele sunt foarte importante acum și există seriale minunate, chiar dacă eu nu sunt un cunoscător, pentru că prefer să văd filme. Dar când un regizor de seriale vrea să facă film, își dorește să facă film pentru cinema. Pentru că aceasta este partea nobilă a meseriei de regizor. Și uneori filmele au altă calitate. Nu vreau să spun că e mai ușor să faci seriale TV, dar este diferit. Dacă ai făcut un serial bun, nu înseamnă că vei face un film bun. A face un film bun e greu. Chiar și pentru public, poți urmări 12 ore de seriale, un episod după altul, cu ciocolată și bere, acasă, și să ți se pară o experiență grozavă, dar pune aceleași seriale pe ecran mare, într-o sală plină cu oameni. După jumătate de oră… Nu e aceeași experiență. Deci cu cât înaintăm în timp, cu atât arta cinematografică devine ceva mai specific.

Simt că ceea ce se întâmplă cu Les Films de Cannes à Bucarest are și o latură educativă, mai ales că publicul românesc nu este cel mai mare aficionado

Nu, nu vreau să spun că publicul de aici sau de oriunde în lume nu e bun, cred însă că nu e neapărat conștient de ce se întîmplă. De exemplu, noi facem acest festival la Lyon de șapte ani și am început de la zero…

Dar Franța e făcută dintr-un alt material cultural.

De ce? Pentru că niște oameni au făcut asta în anii ’20, ’50? Asta se poate face și acum. Nu trebuie să imităm trecutul, pentru că, uneori, o parte din critici vor să imităm trecutul, noi trebuie să creăm ceva nou, ceva foarte conectat. Uneori, în cinema oamenii cred că trebuie să nu fii popular, să fii singur, că ăsta e garantul calitații. Nu, nu, nu.  Regizori ca Jean-Luc Godard sau Chantal Akerman, care a murit recent, ar fi putut să fie populari, au fost uneori, dar ceea ce ei au produs – chiar și cea mai experimentală parte a muncii lor – trebuie să fie oferită unui public, trebuie să fie pregătită pentru a fi oferită unui public.

Și cred că publicul, de asemenea, trebuie să fie pregătit să primească filmul.

Da, desigur.

Există cursuri de istorie cinematografică în Franța?

Da

Pot ele construi un public viitor?

Cred că da, cred că publicul e pregătit pentru orice, pentru orice fel de experiență, iar fiecare are propria opinie despre asta. Dar eu nu provin din lumea criticilor, eu mă pricep să fac alte lucruri, să arăt filme.  Rossellini spunea: „Nu sunt aici ca să vă conving de ceva, ci să vă ofer ceva”. Iar rolul meu – la Cannes sau în altă parte – este să ofer. Apoi criticii trebuie să își facă, desigur, datoria și să spună: asta e bine, asta e rău, asta e așa sau pe dincolo și avem nevoie de asta.
Care e primul film românesc pe care l-ați văzut?

Hm… nu-mi amintesc exact… regizorul e încă în viață, a făcut filme prin anii ’80… Mi-am amintit: Pintilie! Minunat regizor! A avut un mare succes în Franța, dar Franța este o țară minunată din punct de vedere al receptării cinematografiei.

Veniți aproape în fiecare an Les Films de Cannes à Bucarest. Cred că am auzit asta într-un film: M-ai salvat de la înec și acum o să fii responsabil pentru mine toată viața. Simțiți asta? Vă simțiți ca un fel de părinte al curentului emergent din cinematografia românească?

E rolul meu. Când oamenii spun: „Vă plac filmele românești”, eu spun: „Nu, treaba mea e să îmi placă filmele bune”. Treaba mea e să fac cea mai bună selecție posibilă și tot rolul meu este să creez o imagine completă a peisajului cinematografic de astăzi. Cannes nu e numai despre filmele franțuzești sau americane sau europene; e despre cinematografia mondială. În lume astăzi există patru teritorii, patru zone cinematografice care sunt, în primul rând, foarte bune și asupra cărora ar trebui să ne îndreptăm atenția: cinemaul din Mexic, din Coreea de Sud, din zona Israel, Palestina, Liban și din România. E rolul meu acum să pun o întrebare: de ce aveți o generație atât de bună de regizori? E incredibil! Nu e aceeași situație în Polonia sau în Rusia. E extraordinar! Știu o parte din răspuns, dar…

Știți că parțial  e vorba de o criză, o presiune a realitații care împinge, forțează, practic, arta să înflorească, iar în cazul nostru e vorba de cinematografie.

E similar cu ceea ce s-a întâmplat în Franța cu noul val: la un moment dat un grup de oameni diferiți s-au hotărât să facă ceva ce va fi foarte important, și cred că publicul român și politicienii deopotrivă trebuie să fie atenți la Mungiu, la Porumboiu, la Puiu.

Nu avem prea multe industrii premium în România. Filmul românesc ne așează la masa celor mari și, cu toate astea, mi se pare că nu prea suntem luați în serios în țară. Faptul că dvs. veniți aici mă face să sper că lucrurile vor evolua.

De aceea sunt eu aici, ca să arăt interesul pe care îl avem pentru filmele românești. Asta e o consecință și deopotrivă un efect.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Coperta DoR #4

Artan și lopata chinezească, fotografiați de Alex Gâlmeanu. DoR #4 se lansează joi, 21 octombrie 2010, în Club…

Poți combate frica de homosexuali prin expunere?

Cum a provocat o videografă niște străini să lucreze împreună și să descopere că nu erau neapărat cine credeau că sunt.

Simona Halep: Reîntâlnirea cu Radwanska

În această noapte, Simona Halep joacă pentru calificarea în cea mai importantă finală a ei de până acum. O întâlnește…