Libertatea de a fi

Cum dobori prejudecățile și presiunea socială de a fi cineva la 20 de ani?

De șase luni, de când lucrez la cafeneaua Origo, mă trezesc pe la 05:00 dimineața. Așa profit de puținul timp liber pe care îl am cu mine. De obicei, îmi încep ziua cu un gând bun, îi mulțumesc universului pentru ziua pe care mi-a dat-o și îmi fixez un scop. În ultima vreme, începe cu faptul că vreau să fiu fericită și vreau să-i fac pe alții fericiți. E lucrul care îmi face corpul să vibreze întreaga zi. Uneori mai vorbesc cu George și Geani, plantele mele din sufragerie și bucătărie. Nu prea știu ce soi sunt, dar unul dintre lucrurile care îmi dau senzația că o să am noroc în luna aia e atunci când crește un răsad de la George.

Ajung la cafenea pe la 06:30 și dau drumul la muzică, la ceva energic. În ultima perioadă ascult Run Around, a lui Sonny, și în timp ce pregătesc cafeneaua pentru deschidere, mai și dansez. Mă simt puțin ciudat când dansez în fața celorlalți, dar privirile oamenilor îmi sunt deja cunoscute, așa că prefer să le ignor.

Încă din școala generală am ieșit în evidență, cu toate că sunt departe de a-mi dori asta. M-am născut în București acum 20 de ani, dar sunt vietnameză. Nasul, ochii mici și înălțimea de 1,65 mă fac diferită și nu mă lasă uneori să mă integrez așa cum mi-aș dori. Tot timpul am fost împărțită între partea mea vietnameză și locul în care am crescut. De fiecare dată când îmi schimbam mediul, trebuia să mă schimb și eu: acasă trebuia să fiu copilul mereu cuminte, care gătește, face curat și are grijă de fratele cu cinci ani mai mic. La școală, liceu, facultate, mă luptam cu profesorii, care erau fascinați că sunt asiatică, și colegii, care mă vedeau diferită de ei. Cel mai dificil era pe stradă, unde copiii făceau glume pe seama mea. De asta nu mă îmbrăcam în haine prea colorate sau nu-mi plăcea să port rochii, pentru că mă puneau în evidență, iar eu ieșeam deja. Mă strigau „China”,„China Town”, „japoneza” și nu era zi în care să nu mă fluiere cineva pe stradă. Era un sentiment de a nu fi confortabil cu cine ești. Și să te plimbi așa prin viață, încercând să-ți dai seama cât de mult din tine înseamnă ce spuneau ei și cât e ce ești tu, de fapt, e destul de frustrant. Până și părinților mei le e frică uneori să iasă în oraș, că oamenii ar judeca faptul că nu știu să vorbească prea bine limba română. De parcă fac ceva greșit.

Când eram elevă la liceul bilingv „George Coșbuc”, la îndrumarea dirigintei mele, am făcut parte din Learnity, o comunitate de auto-cunoaștere și dezvoltare pentru liceeni, din cadrul Universității Alternative din București. Aici luau naștere diferite proiecte de management educațional, terapie prin dans contemporan, prin teatru, aici am luat prima dată contact cu ceea ce înseamnă LGBT sau grupurile sociale marginalizate. Pasiunea mea pentru Learnity s-a dezvoltat din pasiunea de a schimba ceva în educație.  Ne gândeam chiar să facem o revoluție și să căutăm metode de dezvoltare personală și autonomie în viață: adică ceea ce îți place să faci, dincolo de materiile de la școală. Chiar ajunsesem să fac parte din echipa de marketing și de organizare. Mi-am dat apoi seama că important nu este să distrugi și să reconstruiești, ci să te ajuți de puținul pe care îl ai și să-l modelezi în așa fel încât să fie de ajutor pentru ceilalți. Din cauza programului de la Learnity, ajungeam tot mai greu la școală, iar clasa a XII-a a fost doar despre a luat note de trecere la toate materiile. Atunci a început și conflictul cu părinții mei.

La 18 ani m-am hotărât să mă înscriu la Entrepreneurship Academy (EA), fără ca părinții mei să știe. EA, o facultate de antreprenoriat în care profesorii sunt antreprenori, iar tinerii sunt puși să-și conducă propriile afaceri, reale, s-a deschis în anul în care am aplicat eu. Îi știam deja pe oamenii cheie ai facultății, după ce îi cunoscusem la Learnity, așa că mi-a fost ușor să trec de la educație la antreprenoriat. Plus că mi se părea că merg mână în mână.

M-am întâlnit într-o zi cu părinții mei la un restaurant, după o perioadă de câteva luni în care pur și simplu mergeam acasă și nu reușeam să dau ochii cu ei din cauza programului și ajunsesem să nu mai vorbesc vietnameză aproape deloc. La noi acasă comunicăm doar în limba asta. Le-am spus că m-am înscris deja la facultate și voi începe din septembrie. Au făcut o scenă urâtă atunci și mi-au promis că se vor interesa de facultate, că nu pare de încredere, că nu are decât un etaj la Club 99 (n.r.: sediul se află în aceeași clădire cu un club de stand up comedy) și că viitorul meu lasă de dorit. Cu toate astea, m-am hotărât să merg. La ceremonia de deschidere a venit și mama, pe care am văzut-o ieșind din cabinetul directoarei și care nici nu mă anunțase că va veni. Era în căutare de răspunsuri despre facultate. A fost dezamăgită de ce urma să învăț acolo, de felul în care arată, de faptul că nu părea a fi ceva de viitor și mi-a zis să renunț. Pe 18 septembrie trebuia să plec în Amsterdam să-mi încep programul, dar nu-mi anunțasem părinții, tot din teamă.

Până la urmă mi-am luat inima în dinți și le-am trimis un mesaj prin care le spuneam că a doua zi de dimineață voi avea zborul spre Amsterdam și că aș avea nevoie de câțiva bani, cât consideră ei, pentru a mă instala. A doua zi, a avut loc o altă scenă. Tata mi-a zis la un moment dat ceva de șantaj emoțional, dar nu știu cum de îmi amintesc asta, că era în vietnameză și nu știu cum se zice șantaj emoțional în vietnameză, dar știu sigur că asta a zis. Că „șantajez emoțional” și că sunt genul de copil căruia, dacă nu-i convine cum se întâmplă lucrurile, face după capul lui. Și mi-au spus să nu mă mai întorc în casa lor, lucru care m-a durut și mai tare. Mi-au trântit amândoi ușa în nas, au plecat și, când m-am trezit, chiar nu erau bani pe masă, chiar nu era niciun mesaj scris și mi-am dat seama că era prima dată când ceea ce spuneau chiar făceau.

Niciodată nu am avut o relație bună nici cu părinții, nici cu fratele meu. Părinții mei au venit pe rând în România: prima dată tata, în 1995, apoi mama, un an mai târziu. Tata a venit ca angajat la magazinul Europa, unde vindea șosete sau pijamale, iar scopul lui era să strângă bani și să se însoare cu mama. Mama lucra în Vietnam, în contabilitate, și mereu o admiram pentru cât de deșteaptă și independentă era în perioada aia, după cum îmi povestea. Îi admir pe ai mei și sunt mândră de ce au realizat, că și-au găsit un rost într-o țară străină, iar uneori când gătesc îmi amintesc de ei, pentru că obișnuiam să facem asta împreună.

Cu toate astea, mereu am fost copilul rebel, care își spunea punctul de vedere și care se împotrivea atunci când nu-și dorea ceva. Iar copii vietnamezi sunt exact opusul. Copilăria mea a fost ocupată de zilele în care stăteam cu bonele, care nu-și dădeau niciodată interesul, și weekendurile la Dragonul Roșu, unde ai mei aveau un magazin de haine. Se întâmpla ca, după o zi obositoare de muncă, ai mei să mă bată, să mă pună să îngenunchez, să-mi împreunez mâinile și să-mi cer scuze în fața lor.Aveau momente în care luau bețe sau linguri de lemn de la Dragonul Roșu, pe care le ascundeau în spatele canapelei. Era mereu fuga, era o joacă de-a bătaia. Începea cu mama amenințându-mă că mă bate. Se ducea la canapea, se auzea sunetul ăla groaznic când scotea lingura; mă duceam în cameră, mă ascundeam, dar mereu venea după mine.Mă duceam la școală, trebuia să fac sport și aveam de la gleznă până sus pe picior vânătaie de la mama. Mă uitam în oglindă și arăta ca o galaxie, doar că întinsă pe tot piciorul, de nu puteam să fac sport. O singură dată am avut curajul să iau un băț de acolo, să-l rup și să-l arunc la ghenă. A fost cel mai eliberator moment din toată viața mea. Bătăile astea erau normale în cultura vietnameză, deci mereu mă oprea ceva să le spun celor din jur prin ce treceam, pentru că știam că oricum nu se vor opri.

***

Am plecat în Amsterdam cu 200 de euro pe care îi strânsesem din bursa de la liceu, pentru că am avut media peste 9,50 până în clasa a XII-a, și cu gândul că atunci când mă voi întoarce nu voi avea unde locui. Plângeam în fiecare seară înainte să mă culc, dormeam în cameră cu Buti și Miruna, două prietene și colege de facultate, și, cumva, mă ascundeam între pături și geci, ca să nu mă vadă nimeni. Nu aveam bani să dau pe mâncare. Primele zile am mâncat ce mâncau ceilalți colegi, dar costa prea mult. Așa că-mi făceam noodles o dată la două zile, când îmi dădeam voie să mănânc. Aveam apă caldă la robinet și pungi de noodles la 0,49 de cenți, iar în zilele bune la 0,47 cenți. Desfăceam câte o punguță, o băgam la robinet, închideam punga la loc, așteptam trei minute, îi agitam puțin și le rugam pe colege să-mi dea furculița lor pe care o folosiseră la salată mai înainte și stăteam în pat și mâncam noodles. A fost o perioadă în care am învățat să fiu mai responsabilă, să mă descurc în condiții grele și să fiu împăcată cu mine și alegerile mele.

După două luni m-am întors la București fără job, fără locuință, dar cu deschiderea unui prieten de a rămâne la el până mă stabilesc undeva, și fără buletin, pentru că îmi expirase și tot amânam să-l schimb. Au mai urmat câteva drumuri singură în Vietnam, pentru că era nunta unor cunoștințe, apoi am plecat în Italia să predau limba engleză, pentru că nu mai îmi plăcea la facultate.  În cele din urmă am renunțat la ea, pentru că devenea foarte mult despre a face bani. Venind dintr-un mediu de educație, îmi imaginam antreprenoriatul ca fiind ceva social, că vrei să schimbi ceva. Nu puteam să fac bani, nu puteam să gândesc un concept de business care să includă socialul, care să scoată bani și pe care să-l fac în primul meu an de facultate. Pur și simplu, nu eram destul de capabilă la vârsta aia, cu mintea aia, să fac așa ceva să se întâmple. Și vedeam cum nu aduceam valoare echipei. În scurt timp am renunțat și la Learnity și am devenit Lihn, care nu mai știe ce vrea să facă, de fapt.

Eram foarte panicată de ce o să spună lumea. Aveam eticheta că excelez pe oriunde m-aș duce: că eram implicată în Learnity și în tot felul de proiecte de educație, că luam note bune până în clasa a XII-a, că deja cunoșteam o paletă de oameni din educație și antreprenoriat și aveam deschiderea asta. Iar în momentul în care am pus totul pe pauză, nu mai înțelegeam ce vreau de fapt. Pur și simplu aveam momente în care nu voiam să mă ridic din pat, simțeam că tot ce vreau e să stau să contemplez și când nu mai puteam să contemplez despre mine, plângeam sau mă certam pentru ce fac și ce sunt și de ce nu mă motivez să mă ridic de acolo. Și am ținut-o așa o grămadă de timp.

Până într-o zi, când m-am reîntâlnit cu tatăl meu și mi-a amintit cum aveam planul ăsta, de a fi peste așteptările lui. Nu ne mai văzuserăm de aproape un an, nu a fost o întâlnire emoționantă, doar că m-am întors acasă cu cea mai mare inspirație. M-au durut cuvintele lui, am plâns și am scris un articol pe blog „Im a fucking failure” și oamenii au început să-mi scrie că simt la fel.  Apoi m-am înscris la Facultatea de Limbi Moderne Aplicate, de la Universitatea din București unde am început să studiez engleza și croată.

M-am angajat la Origo, cu toate că renunțasem la jobul anterior, tot de barista într-o cafenea. Îmi făcusem un CV frumos, de care eram foarte mândră și îl trimisesem celor de aici, iar în doar două ore primisem deja răspuns să vin la interviu. Și nu mă așteptam să-i pese cuiva așa mult. Am venit ziua următoare, locul era plin, nu mai știam cu cine aveam interviul, așa că m-am așezat, mi-am scos carnețelul și am început să desenez munți și Frunze, până un domn mic de înălțime, cu voce groasă a venit la masa mea. Am aflat că îl cheamă Mihai, că mi-a citit CV-ul și că i-ar plăcea să lucrăm împreună. Iar de atunci asta fac. Îmi place să cunosc povestea din spatele cafelei și am devenit pasionată de tot ce înseamnă aromele excentrice din spatele ei: fructe, ceai sau suc de mere. Până și acasă îmi creez tot felul de combinații de cafea sau ceai.

Dacă ar fi să mă uit în urmă, nu regret vreo alegere pe care am făcut-o. Știu că la momentele respective au funcționat pentru mine și m-au ajutat să cresc. Dacă ai mei mi-ar fi dat libertatea să fac ce vreau, poate că în momentul ăsta lucram foarte lejer la o corporație. Și nu e ceea ce-mi doresc. Dar a fost o perioadă de viață despre care mă bucur că așa s-a întâmplat. E stupid să spun că mă bucur că m-au bătut ai mei sau că se luau copiii de mine sau că vorbeam singură în cameră despre cât de mult sufeream și că acum, în momentul ăsta când trag linia, să-mi dau seama că tot a fost cel mai frumos episod de creștere. Cel mai dramatic, dar cel mai frumos, pentru că acum pot să empatizez cu oricine și să mă înțeleg așa bine pe mine. Dacă o să am vreodată copilul meu, o să fie cel mai mișto om, pentru că o să știu când să-i acord libertatea, o să știu când să-i impun responsabilitate sau să-l ajut să crească într-o direcție.

Acum locuiesc singură, în Colentina, într-un apartament pe care l-am închiriat de la ai mei și încerc să trec peste ideea că vor să divorțeze. Încă nu avem o relație prea bună. Îmi petrec mai mult timp decât ar trebui la Origo și încă încerc să fac laptele bine și să desenez și altceva în afară de inimi în ceștile oamenilor. Nu vreau să rămân la Facultatea de Limbi Străine, cu toate că sunt în anul al II-lea. Visul meu rămâne să studiez despre global learning, să învăț de la literatură și gândire critică, până la programare sau interculturalitate la Minerva, o facultate privată din San Fancisco. Însă până atunci, în ianuarie voi pleca într-o călătorie care cuprinde și Vietnamul, orașul Nihn Binn, unde voi sta la bunica mea și voi chema copiii la mine să le predau engleză. E modul meu de a schimba ceva în învățământul de acolo.

6 comentarii

  • Voiasciuc Claudia ·

    Superb articol . Gândești foarte frumos și ai scris intr-un mod captivant . Îți mulțumesc pentru aceste rânduri . M-ai făcut sa realizez încă odată ca exista oameni ca mine . Te imbratisez cu drag și îți doresc numai împliniri . Universul îți raspunde , să fii sigură de asta ❤️

  • ionesco ·

    Genial!! Succes pe mai departe!

  • Emil Birleanu ·

    Un articol bine scris. Mi-a fact ziua mai frumoasa. Multumesc.

  • Catalin Butmalai ·

    O imbratisare.

  • Ionescu Valentin ·

    Bravo fetito! Fii consecventa cu tine insuti si construieste-ti viitorul asa cum t-il doresti chiar daca trebuie sa treci peste parerea parintilor legata de acesta. Viata proprie i-ti apartine!

  • Claudia ·

    Minunat! Ai scris atat de frumos! Pe mine m-ai captivat, abia asteptam sa citesc mai mult. Toate aceste provocari n-au facut decat sa creasca un om cu capul pe umeri, ambitios si mereu pregatit. Ai tot ce iti trebuie ca sa iti iei zborul catre ceea ce iti doresti. Mult succes!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Singurătatea Monicăi Macovei

În toamna lui 2011, într-unul dintre numerele noastre despre Putere (DoR #7.1 și DoR #7.2), am publicat povestea…

Cele care apără comunitatea

Două experte în drepturile omului apără de 18 ani comunitatea LGBT. Cum le va afecta munca o eventuală schimbare a Constituției?

[24/7] Fourwood Laundry

Cum îi găsești pe cei care au nevoie de tine?