Linişte

Teodor Tiță revine la momentul imnului cântat de sute de mii de oameni la protestele din Piață. Și la tăcerea dinaintea lui.

Ați fost în piață? În Piața Victoriei din București, în februarie 2017. Dacă ați fost acolo, cu siguranță vă amintiți multe momente care merită păstrate și povestite. Dacă nu ați fost, ați citit despre ele. Nu le mai repet.

Am amintirile mele de la proteste. Însă mai ales una mi-a rămas vie și cumva în răspăr cu impresia generală. E vorba de acel moment al intonării imnului de stat.

Vă amintiți, sunt sigur.

Multe zeci de mii de oameni liberi care decid să cânte imnul fără să fie îndemnați de un lider, fără ca tradiția sau eticheta să o ceară. Oameni care participă la un protest împotriva unui guvern care și-a făcut un titlu de glorie dintr-un soi de Romania First ascuns în mesaje anti-multinaționale, anti-Soros, anti-UE și, în general, anti-orice corp străin care ar fi putut să aibă opinii critice. Până și președintelui țării, om votat de șase milioane de conaționali, i s-a retras pe la colțuri atributul de român. Ei bine, împotriva acestui guvern s-a intonat imnul.

Nu momentul în sine mi-a rămas întipărit în minte, ci pregătirea lui. Toată seara un proiector animase zidul unui bloc din Piața Victoriei cu mesaje, îndemnuri și preluări de pe pancartele care făcuseră carieră în primele zile. Apoi, proiecțiile încetează. Proiectorul cere liniște. Efectul e aproape instant. Vacarmul acela tonic din piață se stinge. Zecile de mii de oameni își privesc prietenii și vorbesc tot mai încet.

Apoi tac.

Nu știu de câte ori ați împărțit o tăcere cu o sută de mii de oameni, dar vă garantez că evenimentul este rar. Rar și înspăimântător. Şi dacă te-ai fi aflat din greșeală în piața aceea, și dacă n-ai fi vorbit limba, și anarhist să fi fost, un fior tot te-ar fi trecut.

În stânga acestei mulțimi de oameni, clădirea guvernului era, pentru prima oară în acea seară, ignorată. Sursa mâniei nu mai conta. Conta solidaritatea, măreția secundei, amploarea ei și sentimentul glorios că ești particulă într-un corp unic, uriaș și efemer.

În ceea ce mă privește, tăcerea aceea mi s-a părut opresivă. M-am simțit obligat să tac. Din curtoazie, respect pentru tăcerea altora sau pur și simplu pentru a înregistra cum se cuvine momentul, am tăcut. Dar nu mi-a plăcut.

Mulțimile îți răpesc autonomia și te golesc de sine. Au această capacitate de a-ți fura nu numai libertatea de mișcare, ci și libertatea de a simți lucruri independent. Puterea lor e copleșitoare și dacă pentru două minute am fost parte a unui organism unic compus din toți oamenii aceia care și-au cedat voluntar autonomia, îi recunosc acestui corp supremația. Îi recunosc dimensiunile și îmi recunosc mie frustrarea de a nu putea lupta cu așa ceva.

Sigur că există o satisfacție uriașă a abandonului de sine, pe care, în diverse intensități, o practicăm aproape toți. Dar asta e o satisfacție privată, rezervată spațiilor mici și cu participare restrânsă. Atunci când abandonul se petrece în numere mari, sensul lui devine, măcar pe alocuri, alarmant.

Am o indiferență militantă față de sport. În acea seară, însă, mi-am dorit ca măcar unul dintre cei din jurul meu să scape un suprarealist, nepoliticos și reconfortant „Muie Steaua!”. N-a făcut-o nimeni. După imn, proiectorul a reluat proiecțiile, iar privirile s-au întors către guvern.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
În dialog cu dușmanul

În lupta cu intoleranța, poate cea mai bună strategie e comunicarea cu cei pe care îi credem inamici.

Portrete din Piaţa Universităţii

Protestele din Piața Universității au deja aproape o săptămână. Miercuri seară, fotograful Tudor Vintiloiu

CM2014: Amintiri cu fotbal

După o lună de făcut pronosticuri și vizionat meciuri în redacție, ne apropiem de finalul Campionatului Mondial.