Liniștea Luciei

Cum a ajuns o fată de 17 ani, care a pus pe YouTube înregistrări cu ea cântând piese The MOOoD pe balcon, să intre…

Cum a ajuns o fată de 17 ani, care a pus pe YouTube înregistrări cu ea cântând piese The MOOoD pe balcon, să intre în playlistul Radio Guerrilla și pe Facebookurile tuturor. ● Publicat în DoR #8 (Primăvară 2012)

Text de Gabriela Pițurlea

Totul a început pe YouTube, cu un clip în care o fată cu ochii mari verzi‑albaștri, conturați cu negru, stă într‑un balcon cu spatele la geam și cu o chitară‑n brațe. Are o buburuză în părul roșu desfăcut peste tricoul în dungi și o brățară verde, din cauciuc, la mâna dreaptă. Balconul e mic (abia ar mai încăpea un om în el) și într‑un colț al ecranului se vede un prosop roz pus pe un cap de ventilator. Fata face cu mâna la camera digitală pusă de ea pe‑un pervaz, apoi ia de jos câteva foi rupte dintr‑un caiet cu spirală. Le‑a scris de mână cu o cariocă neagră și le arată una câte una: Back in the shop / A cover / By… / Lucia / ! / Enjoy and spread the MOOoD!.

„Unde mi‑e pana?”, se întreabă de două ori, o găsește alături și apoi soarbe două guri de apă dintr‑un pahar. Gâdilă scurt corzile cu pana verde, se uită‑n sus și apoi un pic spre cameră. „Mi‑e frică de chestia asta”, spune, oftează adânc și începe să cânte.

Lucia Maria Popescu s‑a născut în București pe 5 august 1994 și a crescut la doi pași de Palatul Copiilor. Pe la 4 ani părinții au dat‑o la cor ca să aibă ceva de făcut, dar n‑a rămas acolo nici un an, nici ea nu mai știe de ce. Pentru că era durdulie, a făcut și sport: la balet n‑au primit‑o, dar și ea și fratele ei mai mic, Vali, au mers la tenis de când era ea în clasa I. După cinci ani, Lucia a făcut o pneumonie puternică și n‑a mai putut juca; Vali, în schimb, joacă la categoria 14 ani și participă frecvent la turnee în țară și afară. Mama lor, Rodica, medic epidemiolog, și tata, care are o firmă de turism, sunt înnebuniți după tenis și televizorul zumzăie mai mereu cu meciuri la care familia strigă și se agită mai ceva ca la fotbal.

Abia prin clasa a VIII‑a s‑a reapucat Lucia de cântat. Prietena ei cea mai bună de atunci, cu care mai lălăia prin pauze, a luat‑o la corul pe care‑l conducea bunicul ei la Palatul Copiilor. „Ascultam amândouă același gen de muzică – prefer să nu menționez, pentru că mă fac de râs”, mi‑a spus într‑o zi, după ore (e în clasa a XI‑a, la liceul bilingv George Coșbuc din București). „În fiecare an se făcea în clasă o serbare la care se cânta și dansa, și n‑am cântat în niciun an, pentru că profesoara nu considera că am stofă de solistă.”

Bunicul prietenei a ascultat‑o pe Lucia și i‑a găsit stofă de vocea întâi, cu toate că nu e soprană, iar ea a exersat pe melodii corale și religioase, cu note înalte, care i‑au dat gama și curajul să cânte mai departe. Tot în perioada aia, a aflat că bunicul prietenei predă și chitară. Îi plăcea cum suna corul acompaniat de chitariști și, deși nu‑i dăduse niciodată prin cap să încerce, s‑a dus la ore. Şi‑a luat o chitară ieftină, de copii – la care mai cântă și acum din când în când –, și a învățat acordurile de bază: mi minor, do major, două degete, trei degete, cât să‑și dezvolte ciupitura și dexteritatea. Cântau cântece de cenaclu (Copacii fără pădure, Ecou de romanță, Pădure nebună), care îi sunt dragi pentru că au fost primele, dar pe atunci o răsplictiseau. După câteva luni s‑a lăsat de cursuri și s‑a apucat să cânte singură acasă, folosindu‑se de ce găsea pe net: acorduri pe care le desena pe carnețele, tutoriale de pe YouTube. Nu‑și mai amintește ce cânta pe atunci, dar Zombie era sigur una dintre piese. O vreme s‑a gândit că avea nevoie de cântece care să se potrivească cu vocea și tonalitatea ei, după care și‑a zis că ar putea să le ducă pe cele preferate în altă tonalitate și să le cânte cum vrea.

Prin 2009, părinții i‑au luat și orgă. Dintotdeauna își dorise să cânte la pian, dar nu se ivise ocazia. Atunci făcuse peritonită și, fiind închisă în casă, a fost momentul perfect să‑i ceară ceva tatălui ei. „La orgă am învățat tot așa, de pe net”, spune Lucia. „Foarte mult tutoriale pe YouTube și mi‑am descărcat, tot așa, o schemă cu acorduri foarte simple, cu trei note. Când încerci să faci ceva singur și nu‑ți iese, mai rău te ambiționezi. De ce nu pot să fac chestia asta? Sunt oameni care au învățat singuri, eu de ce nu pot?” (A luat între timp și câteva ore de pian, dar nu s‑a prins mare lucru de ea pentru că simțea constant nevoia să improvizeze. Încă nu poate citi o partitură, dar de curând a reluat cursurile.)

My Immortal, de la Evanescence, a fost printre primele piese pe care le‑a cântat la orgă. La început căuta notele și încerca să le transpună după auz. După o vreme, și‑a dat seama că dacă le învață mai întâi pe cele pentru chitară, îi e mai ușor să adapteze. Cânta până‑i ieșea cum trebuie.

Cum se făcea cald, transforma balconul minuscul al camerei ei în studio. Camera are pereții mult prea subțiri ca să poată cânta acolo fără să se audă în tot apartamentul, așa că se înghesuia afară cu instrumentele, sperând că de data asta vecinul de dedesubt n‑o să mai facă scandal. Uneori, așa cum văzuse de atâtea ori pe YouTube, se înregistra în timp ce cânta. „Noi mai intram peste ea”, spune mama, „neștiind ce face acolo. Şi trebuia s‑o ia de la capăt”.

Lucia face parte dintr‑o generație care a înțeles devreme că poate vedea și învăța aproape orice de pe net și că tot acolo poate arăta ce netul a învățat‑o să facă. Cândva, puștii se închideau în cameră ca să cânte de unii singuri piesele formațiilor preferate. Acum, se închid ca să cânte și să se filmeze, iar YouTube e primul lor agent: Marie Digby cântând Umbrella, Alyssa Bernal cântând I’m Yours, Justin Bieber cântând With You. Lucia a crescut observându‑i. Printr‑a VII‑a a încărcat și ea, pe un cont vechi, niște prime clipuri cu cântece precum Kiss Me, de la Sixpence None the Richer. A avut maximum 20 de vizualizări și atunci și‑a dat seama că nu e de ajuns să pui ceva pe YouTube ca să afle toată lumea de tine. Era nevoie de mai mult. N‑a insistat.

Într‑a X‑a, la balul bobocilor, a văzut prima oară The MOOoD, o formație a cărei muzică pare mai degrabă britanică decât românească. Unii liceeni, dezamăgiți că n‑au primit ceva mai comercial, au aruncat cu cutii de bere spre scenă, dar Lucia s‑a distrat de minune și atunci, și câteva luni mai târziu, prin iunie, când o prietenă a dus‑o la un alt concert de‑al lor. Nu mai auzise genul ăsta de muzică la noi și, mai ales, o voce stridentă ca a lui Marius. A căutat toate piesele lor pe net, a primit pe Transfer albumul de la o prietenă și a încercat să nu mai rateze nicio cântare din București. Tot urmărind mișcările lui Mircea, chitaristul formației, i‑a dat prin cap că ar putea face un cover pe care să‑l pună pe peretele lor de Facebook, ca să le arate cât de mult îi plac.

Înregistrarea cu chitara a făcut‑o într‑o zi din vara lui 2011, iar cântecul era Back In the Shop. Murea de cald și a trebuit s‑o ia de la capăt de vreo trei ori. „Ştiu că mă ștergeam pe frunte de transpirație și‑mi spuneam: oh, Doamne, sper să‑mi iasă de data asta”, mi‑a spus. „Dar până la urmă a fost foarte din scurt. Am zis: OK, să terminăm cu chestia asta odată!” Rezultatul, 3 minute și 14 secunde de complicitate cu camera și de imagine suficient de bună încât să se vadă că fata aia cu fața albă și rotundă ca o lună era fericită cântând.

A postat clipul pe YouTube și apoi pe peretele de Facebook al formației. La scurt timp după, Marius Moise, solistul trupei, i‑a cerut adresa de mail și i‑a zis că poate fac un cover la piesă împreună, în care trupa s‑o ajute cu partea instrumentală (pe care ea n‑o prea nimerise) și ea să cânte cu vocea. Ba chiar a invitat‑o pe la sala unde repetă ei de obicei, ca să facă cunoștință cu băieții. Lucia a luat o prietenă cu ea și le‑a cântat un pic, dar era așa de emoționată, încât nu a făcut mare scofală. Tot atunci i‑au dat și albumul lor, pe care le spusese că nu‑l are.

O vreme s‑au tot intersectat la concerte și și‑au spus că vor colabora cumva, dar atât.

Prin septembrie, s‑a întâmplat ceva. Lucia a postat pe YouTube un alt cover, după Silence, cântat la orgă și filmat cu iPhone‑ul. Tot în balcon (unghiul era diferit), tot cu părul desfăcut (de data asta șaten), cu ochii larg deschiși și un umăr gol. Filmarea era mai slabă și mai neîndemânatică decât prima (sunt momente în care capul îi iese aproape complet din cadru), dar vocea era mult mai puternică și ea, mai serioasă.

„Mi‑a fost foarte frică inițial”, spune Lucia, „pentru că anumite părți vocale sunt destul de schimbate și mi‑am zis: dacă n‑o să sune bine? Dacă o să spună «ce‑ai făcut cu piesa noastră?». Orga mea bineînțeles că se auzea extraordinar de prost, pentru că clapele sunt de plastic și chiar dacă volumul e la maxim, tot se aude trăncănitul ăla infernal”.

Ici, colo, prin clip, Lucia a lăsat comentarii: „Sad face in 3..2..1..” „Awkward head shake ?!?” „What teh fuck?”.

The MOOoD au pus coverul pe pagina lor de Facebook, strângând rapid peste 1.000 de vizualizări. (Coverurile sunt acum pe private – Lucia spune că nu vrea să mai vadă și alții cum cânta atunci.) Cu câteva zile înainte de Crăciun, Marius a sunat‑o și i‑a propus să facă un videoclip pentru Silence. „Cred că a fost printre primele dăți din viața mea când am plâns de fericire”, spune ea. „Ca‑n filme. Cum poți să plângi de fericire? Uite așa! A fost absolut șocant, nu‑mi venea să cred că se întâmplă.”

Clipul s‑a filmat la liceul Dinu Lipatti pe la sfârșitul lui ianuarie (spre fericirea Luciei, care‑și spărsese nasul într‑o noapte, după Revelion, lovindu‑se de o ușă din casă, și era îngrozită că o vor suna tocmai atunci). Totul a fost nou. Nu‑și mai strânsese în viața ei părul așa. Nu mai avusese niciodată o cameră de filmat la 10 centimetri de față în timp ce cântă. Nu mai cântase nicicând la un pian atât de mare. Pentru că nu se descurca și cu pedala, și cu clapele, au susținut pedala cu niște cărți. Au tras dintr‑o bucată și vocea și pianul, vreo 10‑12 duble, iar Lucia râde și acum când vede cât de încordate îi arată degetele pe clapele atât de diferite de plăsticoasele de acasă. Pe 12 februarie și‑a făcut pagina oficială de Facebook. Pe 14 februarie a primit videoclipul și l‑a postat. „De Ziua Îndrăgostiților”, spune ea, „am stat acasă, am mâncat zacuscă și m‑am uitat la propriul meu clip”.

Înainte să facă public videoclipul, Marius a trimis înregistrarea finală la Radio Guerrilla. Bogdan Şerban, care promovează de ani de zile muzica românească, a decis s‑o dea la emisiunea Artiști la Reboot. Tot atunci a văzut și coverul la Silence din balcon.

„Mi se pare unul dintre cele mai autentice gesturi petrecute în muzica românească de după ’90”, spune el. „Suna atât de bine.” La emisiune își dă ușor seama care artiști primesc like‑uri numai de la apropiați și care primesc girul unui public mai larg. La Lucia, like‑urile și comentariile au curs vreo săptămână.

Pentru el, succesul ulterior al piesei a fost un semn că Lucia are șansa să dovedească că se poate reuși în muzică și fără să cânți popcorn. „Față de toate propunerile venite din zona rock, ea e capabilă, cu tipul ăsta de structură muzicală, să atingă mult mai mulți oameni. Sunt convins că piesa poate să ajungă inclusiv la radiourile mainstream. În momentul ăsta ea e genul de resursă care va genera o grămadă de alte lucruri.”

Într-o zi din martie, Lucia s‑a întâlnit cu Marius ca să meargă într‑o fostă fabrică de pantofi, unde repetă de la The MOOoD, la The Mono Jacks, la formații necunoscute de metaliști after‑work. De câteva săptămâni, aproape zilnic, iese de la școală, își ia orga de acasă și vine la repetiții. Marius lucrează cu ea la piese noi și o ajută să pornească o carieră în muzică.

Când m‑am întâlnit prima oară cu ea, prin februarie, videoclipul Silence avea vreo 40.000 de vizualizări și nu‑i venea să creadă. Oamenii dădeau share peste share neștiind cine e, dar încântați de fata de pe Guerrilla care cântă la pian.

Până‑n aprilie, piesa a ajuns să fie în heavy rotation (pe 24 martie Lucia era în parc, făcând fotografiile din aceste pagini, când au anunțat la radio că a ajuns pe locul 1 în topul săptămânal). Videoclipul sărise deja de 200.000 de vizualizări. Lucia a pozat pentru brandul ieșean de haine Chotronette (care s‑au oferit să o îmbrace de acum încolo la concerte) și a dat interviuri pentru site‑uri dedicate tinerilor, pentru andreearaicu.ro și pentru Radio România Actualități. Câteva formații i‑au propus colaborări și mai multe case de discuri i‑au scris, arătându‑și interesul s‑o reprezinte. În toată avalanșa asta de noutăți, repetițiile sunt constanta preferată.

Lucia e deja familiarizată cu pereții scorojiți ai fabricii, cu holul îngust care duce la sala cu interiorul ca o mică scenă de teatru: mochetă verde, două canapele, niște tobe, miros de țigări ținut închis cu cheia. În ziua aia de martie, o rază intrată prin singurul ochi de geam din tavan tăia încăperea, iar Lucia își mișca prin ea degetele cu unghii scurte, roșii, ca la mima cu umbre. Avea o rochie roz pal cu păsări negre în zbor, părul ridicat într‑un coc, ciorapi negri dantelați și bocanci. A tras o aerotermă lângă orgă și s‑a așezat. Alături, Marius stătea cu chitara în brațe pe un fotoliu grena într‑o rână.

Lucrau la o piesă nouă – Marius spune că s‑a terminat cu coverurile, deși ei i‑ar plăcea să mai facă unele –, care trebuia terminată cât mai repede. Pe 3 aprilie, Lucia urma să aibă primul ei mini‑concert: două piese la o lansare exclusivistă a Nokia, la care avea să fie MC Andi Moisescu. O piesă era Silence, a doua piesa care n‑avea încă nici nume, nici versuri, iar Lucia o cânta cu aaa‑uri și la la la‑uri, cu ochii închiși, ușor intimidată de prezența mea. „Când o să fie 100 de oameni ce facem, Lucia?”, a zis Marius blând, la o nouă poticneală.

El și Lucia râd când povestesc că sunt născuți în aceeași zi – 5 august –, la 11 ani distanță și în aceeași maternitate. Într‑o zi obișnuită, Marius întâi compune și repetă cu ea, apoi seara continuă cu The MOOoD. Spune că s‑au simțit măguliți de primul ei cover, dar n‑au fost foarte impresionați. Silence, în schimb, i‑a dat gata; pe el mai ales. A vrut să facă ceva pentru ea, așa cum a mai făcut și pentru o formație de puști care se numește Sketch și care a ajuns de la concerte obscure prin crâșme bucureștene să cânte în deschidere la Robin and the Backstabbers, Omul cu Şobolani și AB4.

„Mi‑aduc aminte când eram mic, puștan, și ascultam Timpuri Noi, Omul cu Şobolani, toate formațiile astea mari”, spune Marius. „E o senzație super mișto să ajungi prieten cu ăia pe care i‑ai apreciat. Mi se pare o chestie obligatorie cumva ca atunci când îți plac niște formații tinere să faci ceva pentru ei.”

Apoi a mai fost ceva. Şi el, și băieții, și‑au dat seama că Lucia se adresează unui public mult mai larg decât ei și către care ar putea duce astfel muzica lor. Într‑un fel, succesul ei era și succesul lor. Cu toate astea, Marius n‑a vrut să apară în numele piesei că e cover: i se părea că ar fi scăzut din start interesul pentru ce făcea ea. „Piesa [noastră] e bunicică, dar ea a transformat‑o”, mi‑a spus el. „A fost o apariție. Eu n‑am mai auzit vocea asta în România. Am găsit piesa chiar și pe un site de matrimoniale cocalaresc. Ceea ce e o chestie pozitivă, pentru că prin ea poți să schimbi anumite lucruri în muzică.”

Important e însă cum vor continua de aici încolo. Marius spune că trebuie făcut totul cu multă, multă răbdare. Provocarea e să‑și poată consolida stilul, fără să facă compromisuri. Dintre cei care s‑au oferit s‑o promoveze, Marius și Lucia i‑au ales pe Andi și John de la Livada, oamenii din spatele festivalului Summer Well.

La repetiții, Lucia a cântat de vreo 10 ori piesa nouă, cu pauze dese, întrerupând când cu o răgușeală sau cu un oftat, când cu un „Pardon. Aici intru mereu greșit”, când cu realizarea că, pentru a nu știu câta oară, după ce că nu cântă suficient de tare, nici nu poate sta locului pe scaun. Şi‑a promis că acasă o să‑și pună scaun cu spătar, ca să nu mai aibă unde să se ducă.

„De la început”, îi spune Marius. „Nu ai cântat. Îmi pare rău, dar nu ai cântat. A fost un falsetto dubios. Cântă!”

Lucia și‑a trosnit toate degetele – obiceiul ei – și a repornit, de data asta mai tare, mai de parcă ar fi fost cântecul ei, nu al pianului.

„Vreau să mă bălăngăn și n‑am unde”, a zis scuturându‑se pe scaun, după ce a terminat. „Aaaaa! Vreau să mă bălăngăn!”

„Te obișnuiești. Hai”, i‑a spus Marius. Lucia a apăsat pe‑o clapă‑n joacă și a râs. A cântat un pic și iar s‑a întrerupt. „Mi se pare că sună fals vocea.”

„Sună bine. Haide. Dar trebuie să cânți.”

Cu câteva minute înainte să‑i vină rândul să cânte la evenimentul de lansare Nokia Lumia din clubul Barletto din București, pe Lucia a apucat‑o panica. Stătea într‑un restaurant alăturat care funcționa ca backstage, la o masă rotundă de 10 persoane, decorată ca pentru nuntă, cu Marius și Andi alături. Primise un mesaj de încurajare de la mama ei, rămasă acasă („Baftă multă. Să fii doar atentă, că bună știu că ești.”). Privea fix în față, iar Marius o ținea de mâini.

„Mi‑e super frică, frate. E panica aia nașpa. Nu știu dacă mi‑e rău de la emoții sau mi‑e rău așa.”

„O să fie bine, frățică”, i‑a spus Marius. „Care‑i ideea cu muzica? Să enjoy. Enjoy the music și atâta.”

Lucia a zâmbit ironic. „La mine pe balcon.”

La 21:00 fără un pic au luat‑o pe aleea întunecată, cu beculețe minuscule pe margini, spre club. Înăuntru, nici 100 de oameni, majoritatea bărbați la costum, se mișcau printre suporturile luminoase pe care erau fixate telefoanele, beau câte ceva la barul pătrat, conversau. Când a ajuns la pianină, i s‑a spus să se așeze. Marius nu intrase încă și ea voia telefonul rămas la el. „Nu mai știu versurile”, a spus mecanic, în timp ce organizatoarea i‑a repetat că trebuie să se ducă la pian: MC‑ul Moisescu avea să‑i anunțe recitalul. Nici trei secunde nu a apucat Lucia să se uite la telefonul întins până la urmă de Marius. I l‑a dat înapoi, s‑a pus pe scaun, a apărut Moisescu și luminile s‑au aprins pe rochia ei galbenă și pe buclele roșiatice.

Era momentul.

Se întorsese de la Râmnicu Vâlcea chiar în după‑amiaza aia. Tatăl ei a luat‑o cu mașina imediat după ce a ieșit de la proba scrisă a olimpiadei de engleză. E primul an în care s‑a calificat la faza națională și, după recital, trebuia să se întoarcă la Vâlcea pentru probele de ascultat și vorbit. Pe drumul spre București au oprit la o benzinărie, de unde și‑a luat un sandviș cu piept de pui, cașcaval și ardei gras (până seara avea să mai ronțăie doar niște sticksuri). A povestit despre subiectul principal de la examen, la care era sigură că nu făcuse bine – să comenteze un citat despre putere din Margaret Thatcher. Despre viața la căminul unde era cazată: da, două din trei toalete erau înfundate, iar peste noapte se făcuse un frig de s‑au trezit cu toții să‑și pună pulovere. Totuși, n‑ar fi ratat în ruptul capului experiența ca să stea la hotel, cum făcuseră doi elevi. A vorbit despre Vali, care era în Grecia la un turneu de tenis și care pierduse la simplu, dar mai avea șanse la dublu. Despre concert n‑a zis decât că are emoții.

Au ajuns în București pe la 16:00 și au trecut pe‑acasă ca să se schimbe. Camera Luciei e la fel de când era ea mică. Nu a mai renovat‑o, pentru că oricum plănuiește să se mute singură după ce face 18 ani. Pe ușă scrie „Lucille”. Într‑un colț de dulap e colecția ei recentă de păpuși din porțelan. Pe peretele roz de lângă pat a desenat flori și un curcubeu mare, sub care a scris de mână, cu acuarele, „My name is Lucille and I know how you feel.”, versuri dintr‑un cântec de‑al Reginei Spektor.

Pe Regina a descoperit‑o prin clasa a VI‑a, după o căutare pe Google cu „Regina Maria” pentru un referat de la școală, și de atunci e cântăreața ei preferată, atât de preferată încât spune că nici acum n‑ar avea curaj să facă un cover după ea. „E singura la care pot să mă laud că știu toată discografia”, mi‑a spus într‑o zi. „Cred că dacă ar veni în România… Ştii știrea aia de la televizor, de acum ceva timp, cu concertul Innei din Mexic? Când se tăvăleau fanii mexicani și plângeau că n‑au prins bilete? Este o comparație foarte proastă, dar cred că așa aș face și eu.”

Lucia a aruncat pe pat rochia galben‑orbitoare, din dantelă, primită de la Chotronette. A făcut un duș rapid, și-a luat singurele botine cu toc, ondulatorul mamei, trusa cu farduri și a tulit‑o cu tata spre mașină. A ajuns la proba de sunet, unde o aștepta Marius, pe la 17:00. Într‑o margine a sălii era pianina electrică neagră, închiriată special pentru ea, mult mai mare decât orga ei de acasă. În jur, vreo 13 oameni montau lumini, verificau niște tobe, aduceau baxuri de băuturi. Lucia a încercat primele acorduri din piesa nouă, căreia ea și Marius îi făcuseră, după zile întregi de chicoteli și de mâzgăleli într‑un caiet, niște versuri pe care ea le rezuma cu „Te iubesc, Gigele” și spunea că ar vrea să le schimbe. După nici câteva secunde, s‑a oprit: „E o problemă cu o clapă. Sună prost. O auzi?”.

Se auzea, dar nu era mare lucru de făcut. „Băi, dar eu mă bazez pe ea”, a spus Lucia. „RE‑ul, care ar trebui să fie ăsta. E ca și cum ar fi dezacordat.” Sunetistul formației The MOOoD o îndemna să cânte și cu vocea, dar Lucia nu reușea să treacă peste problemele cu clapa. „Hai, încearcă să cânți și cu vocea, te rog”, i‑a spus Marius. Lucia continua să plimbe degetele pe clape fără să scoată un sunet.

„Vocea, Lucia.”

Lucia a cântat, dar încet. I se părea că se aude prea tare‑n microfon, că de undeva trebuie să reducă sonorul.

„Cântă, mă, cu vocea.”

„E tare”, s‑a încruntat.

„Cântă doar cu vocea.”

„Am uitat versurile.”

„Ești în falsetto, cântă ca lumea.”

„Sunt răgușită.”

Lucia cânta șovăielnic. Lucia se îndepărta de microfon. Lucia dădea din picior pe sub scaun. Lucia își dregea vocea între cuvinte. Un tip de la sunet a venit la un moment dat la ea și a făcut niște vocalize răsunătoare în microfon, ca să‑i dovedească ce bine merge.

Până la urmă, Lucia a cântat și Silence, ceva mai tare și liniștitor pentru Marius, și au tulit‑o la birourile Livada. Acolo s‑a schimbat, și‑a ondulat părul la oglinda din baie și s‑a machiat cu ce avea în trusă (nu demult, se gândea să facă și tutoriale de machiaj pe YouTube.) Şi‑a lăsat la mână brățara verde din cauciuc, cu rol de uniformă de liceu, pe care scrie George Coșbuc și pe care nu și‑o dă jos aproape niciodată.

Puțin după 21:00, Moisescu a prezentat‑o pe Lucia, fata senzațională care a venit special de la olimpiada de limba engleză ca să cânte la eveniment. Era forfotă și murmur în jur, dar clapele pianului răsunau deja sub degetele cu unghii de copil, pe care Lucia uitase să și le facă. A cântat piesa fără nume cu ochii închiși, împietrind câteva secunde un barman cu un pahar în mână, făcând să pară că nu există hohotul unui bărbat care vorbea la trei pași de ea, lăsând telefoanele și camerele video s‑o filmeze. La aplauzele de final, a ridicat privirea, a aruncat un zâmbet de iepuraș spre Marius, John și Andi, a închis din nou ochii și a început Silence: „Stop me, say you wanna stop me, say you wanna stop me now”.

N‑a dat din picioare, nu și‑a dres vocea, nu s‑a blocat în versuri sau clape, n‑a fugit de microfon, n‑a lăsat pianul s‑o acopere. Balconul înghesuit de acasă era departe, dar Lucia nu mai avea nevoie de el. Scena ei e alta acum. •

***

ACTUALIZARE (octombrie 2015): Pe coperta DoR #8 (Primăvară 2012) a fost Lucia, puștoaica roșcată pe care un clip înregistrat pe balcon o transformase în star la Radio Guerrila. De atunci a scos mai multe videoclipuri (Yours e cel mai recent), a semnat cu Global Records (casa de discuri care o reprezintă și pe Inna), a devenit studentă la Psihologie, a primit sfaturi de la producători străini, a luat lecții de canto, a învățat să supraviețuiască emoțiilor concertelor fără Distonocalm. Balconul cândva celebru s-a transformat în spațiu de depozitare. Pe 6 noiembrie 2015, Lucia își lansează primul album, Silence, o colecție de piese în engleză compuse și pritocite împreună cu Marius Moise, fostul solist The MOOoD.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Bucureșteanul: Omul cu discul

Un programator vrea să învețe copiii Frisbee.

Cazul Inna

Şapte particularități care au făcut din Inna cel mai puternic produs muzical românesc de export.

Corespondență Pelicam: Orașele cresc grădini

De vorbă cu Dan Susman, regizorul documentarului "Growing Cities" și invitat special la Pelicam, festivalul internațional…