Literatură cu luciditate (Q&A cu scriitorul Mihai Duțescu)

M. Duțescu a publicat în ultimii patru ani două volume de poezii: "și toată bucuria acelor ani triști" (cu care…

M. Duțescu e Mihai Duțescu, dar se semnează așa ca să nu fie confundat cu un prozator născut în 1941. Printre cei din generația lui – Duțescu e născut în 1979 – e cunoscut ca arhitectul‑scriitor, pentru că are propria firmă de arhitectură și e și lector la Universitatea Ion Mincu. „Arhitectura îmi dă de mâncare”, spune Duțescu.

A publicat în ultimii patru ani două volume de poezii: și toată bucuria acelor ani triști (cu care a câștigat două premii pentru debut) și franceza un avantaj. În vară i‑a apărut primul roman, Uranus Park, povestea unui arhitect în boomul imobiliar de la mijlocul anilor 2000, căruia i se oferă șansa de a lucra la un proiect care i‑ar împlini ambițiile de carieră. Doar că în România în care lucrează, nimic nu se dă atât de ieftin.

[Acest interviu a fost făcut în august 2014. O versiune scurtă a apărut în DoR #17.]

Mihai Duțescu: E multă muncă să stai să transcrii un interviu, știi? Eu am făcut asta de câteva ori și-am înnebunit.

Cristian Lupșa: Hai să începem.
Mihai Duțescu: Trebuie să răspund serios, nu? Adică fără ironii, subversiuni…

Cum simți tu. Povestește-mi de cum și unde ai crescut.
La început la țară, la bunici, până la 5 ani jumate, când părinții m-au luat în ultimul trimestru de la grupa mare ca să mă acomodez cu ei doi și cu orașul. Ei erau în Alexandria. Pe la 9 luni când m-a înțărcat maică-mea, m-a dat la bunici. Bunicii erau foarte tineri pe atunci și trăiau și străbunicii; am crescut în sânul lui Avraam, pe bune. Bunicii aveau 42 de ani, deci foarte tineri și în putere și lucizi, și mă aveau doar pe mine ca nepot. Mai apoi, soră-mea a urmat același parcurs ca și mine. Trăiau și străbunicii, erau patru adulți în total, iar noi doi copii de care aveau grijă. Nu erau ei oameni prea educați, dar erau oameni cu suflet și responsabili.

Curtea bunicilor era aproape cât un teren de fotbal, cu vie, cu heleșteu. Erau și alți copii de vârsta mea și am făcut grădinița acolo, într-o casă care aparținea familiei Noica, unei rude de-a lui Constantin Noica. Era un conac boieresc, o pastișă după arhitectura brâncovenească făcută la începutul secolului XX de un arhitect foarte bun, Constantin Joja îl cheamă. Mă simțeam bine acolo, dar nu mi-am dat seama de asta decât ceva mai târziu.

Mi-am dat seama când ai mei m-au luat la oraș și m-au mutat la o grădiniță cu program prelungit, unde mâncam toți bătaie dacă nu dormeam sau dacă nu ne plăcea mâncarea. Și cu o educatoare foarte proastă. O femeie mult mai proastă decât cea de la țară, doamna Matei, care era absolut extraordinară.

Ai tăi ce făceau?
Lucrau. Mă trezeau val-vârtej la 6 dimineața „Hai, sus!” Tata era inginer la ce este azi actualul Enel, mama era tehnician la Filatura de Bumbac. Tata făcuse Politehnica, Energetică, la București. Deci cam asta cu copilăria. Dup-aia a început școala și s-a cam terminat distracția cu toate. Am crescut în Alexandria la bloc, cu vacanțe prelungite înapoi la țară la bunici, întrerupte doar de concediile cu părinții. În fiecare an făceam concedii cu ei – mergeam la mare, la munte, de obicei cu cortul. Acum îmi dau seama că pentru maică-mea nu prea era distracție, fiindcă trebuia să aibă grijă să ne facă mâncare. În camping se făceau de toate – se spălau rufe, se făcea mâncare.

Sora ta cu câți ani e mai mică?
Cu trei ani. Cât timp mama se ocupa cu diverse treburi, noi ne jucam cu taică-meu. Mergeam în concediu cu o Dacia 1310. Pot să zic – uite, chiar te rog să scrii asta – cum mergeam noi în concediu: ne trezeam noaptea pe la 2, ca să plecăm pe răcoare. Maică-mea de fapt nu dormea, că n-avea când, ocupată fiind cu pregătirile. Eu și soră-mea eram fresh, când ne trezeau eram zmei amândoi, plini de entuziasm. Și hai hai hai… Când coboram în fața blocului, abia așteptam, pentru că pe bancheta din spate unde stăteam… în fine, între banchetă și scaunele din față mama punea cortul, bețele, sacii de dormit și forma un fel de pat mare împreună cu bancheta, peste care punea pături. Dormeam cu soră-mea de rupeam acolo în spate, iar când se lumina de ziuă și ne trezeam deja ne apropiam de destinație, se vedeau munții. Ne uitam pe geam și începeam să comentăm. Era frumos, ce să zic.

Ce citeai pe atunci?
Spun din capul locului: eu n-am citit așa de multe cărți pe cât au citit alții de vârsta mea. N-am avut timp și oricum citesc greu. Soră-mea în schimb rupea, citea cu o viteză uimitoare. Ai mei aveau o bibliotecă destul de mare cantitativ. Acuma, când s-a mutat mama din Alexandria și a trebuit să luăm totul de acolo, am văzut că 80% erau porcării; le-am dat la maculatură, nici la anticariat nu le-a primit nimeni.

Chestii polițiste de anii ’80?
Nu, nu. Era literatură… scriitori români contemporani, care scriau în comunism – Ion Lăncrănjan, Paul Anghel… Bine, mai aveam și Breban, care e încă valabil. Era puțină literatură universală, care probabil nu prea se găsea în Alexandria. Știu că tata se zbătea mult să caute cărți, ajunsese de-și făcuse pile pe la librari ca să le primească.

De exemplu, când a apărut Cel mai iubit dintre pâmânteni eu eram mic, aveam cinci-șase ani și a venit la mine victorios: „Ia uite!” La fel și cu Istoria literaturii de Călinescu – o admiram în sens cantitativ, ca dimensiuni. Pentru taică-meu a fost o reușită că a pus mâna pe ea și a adus-o în casă.

Nu mi-a plăcut Jules Verne, aș vrea să se știe asta. Nu mi-a plăcut SF-ul. Nu-mi place nici acum să văd filme SF. Nu-mi plac fazele fantasy, nu-mi plac comicsurile. Nu mi-au plăcut niciodată. Nu le înțelegeam sensul – și nici acum. Sunt complet paralel cu ele. Ce mi-a plăcut era să citesc despre copiii de vârsta mea care aveau diverse aventuri – gen Cireșarii, dar nu numai. De exemplu, era o carte foarte frumoasă pe care efectiv am distrus-o de câte ori am citit-o și care se chema Muzicuța cu schimbător. O s-o caut, că sunt curios s-o recitesc, am văzut-o pe Okazii. Apoi Singur pe lume a fost rupere. Apoi mai era o carte faină, Balonul e rotund de Eugen Barbu, care mai scria și despre fotbal. Mai avea el o carte, Unsprezece, dar aia era mai groasă și n-am terminat-o. Balonul era pentru copii, pre-adolescenți. Era cu niște băieți care încercau să pună pe picioare o echipă de fotbal – își făceau echipamente. Era și unul mai gras și mai împiedicat care era pus în poartă, o carte foarte frumoasă.

Tu jucai?
Jucam portar, ca să zic așa. Eram bun în poartă, dar în rest nu mă descurcam. Cu driblingurile… dezastru. Dup-aia când am mai crescut mai săream la cap, dădeam tare din umăr când șutam, aveam forță, dar de obicei stăteam în poartă.

În poartă e mare nevoie…
Eh, eram destul de inconștient. Țin minte că eram plin de bube și de răni pentru că săream pe ciment, mă loveam cu capul de stâlpul porții, nu conta, numai să apar.

Bun. Deci ce-am mai citit eu. Cireșarii, bineînțeles. Era un pic cam lungă, cam prea mult scris. Mai era Bastonul cu mâner de argint de Alexandru Mitru. Sau Legendele Olimpului, Comoara din insulă. Ah, și mai erau niște cărți cu exploratorii lumii: Magellan, Amundsen. Mai era apoi o carte superbă, probabil printre primele pe care le-am citit. Era scrisă de un rus, o carte ilustrată, despre Siberia și comunitățile de acolo. Ah, și mi-a mai plăcut Divanul persian de Sadoveanu.

Răspund prea lung, nu?

Stai liniștit. Te-ai apucat să scrii când erai în liceu.
Da, în liceu am început să scriu.

Ce?
Am scris patru proze scurte dintr-un foc, de vreo două pagini fiecare. Erau mai pe grunge, cumva, ca atmosferă. Cred că ascultam muzică și-mi dădea un anumit feeling, plus transformările mele bio-chimice de atunci.

Ce ascultai?
Atunci începusem să ascult Nirvana, The Cure, Alice in Chains. De exemplu prima povestire pe care am scris-o se numea Frezii și era despre un băiat pe care îl cam băteau colegii la școală. Era un adolescent ușor efeminat, îi murise tatăl și în fine, fiindcă maică-sa nu reușea să comunice cu el, umbla singur pe stradă și începe deodată să aibă niște halucinații și-l lovește un autobuz. Nu e clar dacă se sinucide sau nu. Vede pe final niște frezii, că lui îi plăceau mult freziile. Cam așa scriam.

Verișorul meu, care e mai mare ca mine cu șase ani, deci avea vreo 20 și ceva pe atunci, începuse să scrie poezii. Scria poezii tradiționale, cu ritm, rimă, un fel de parnasianism – frumoase. Am recitit de curând dintre ele, că le-a și publicat la o editură atunci, doar că sunt ușor anacronice ca estetică. Și el a văzut atunci prozele alea ale mele, le-a citit și a zis „se confiscă!” sau ceva de genul.

Lui tocmai îi fuseseră publicate poeziile în România Literară sau poate primise doar un răspuns, că le trimisese la poșta redacției și Constanța Buzea, care răspundea acolo, îi spusese ceva de genul „N-am mai întâlnit atâta sensibilitate de la poeții interbelici încoace.” Un lucru foarte flatant, nu? El, încurajat de chestia asta, a zis „Băi, le trimit și pe ale tale”. Și le-a trimis și mi-a răspuns și mie – mi-a spus că e incredibil și că ea nu crede că sunt scrise de un adolescent de 16 ani, pentru că sunt bine scrise și puternice, și că ar trebui să continui.

Și am făcut fix invers: n-am continuat. N-am mai scris de atunci.

Au apărut doar într-o revistă a liceului – un fel de xeroxuri care circulau pe-acolo, alături de tot felul de mizerii liricoide de la cenaclul liceului – și cam atât.

Colegii, părinții, nu te-au încurajat să continui?
Tata atunci când le-a citit mi-a zis „Auzi, tu ai citit Kafka?” și mi-a dat să citesc Procesul.

Colegii spuneau că sunt bun la română, în sensul că față de majoritatea care erau catastrofe, care nu citeau și nu erau în stare să lege câteva propoziții, eram considerat bun. Am luat totuși 10 la Bac și la scris și la oral, fără să am de-a face cu filologia sau să am vreo intenție să dau la ceva legat de Litere. Nu mă laud, că probabil a fost o întâmplare. Dar profii ăia din provincie or fi considerat și ei că în comparație cu alte lucrări o fi fost mai bine.

Și, da, era considerat că Duțescu mai scrie, mai citește…

Dar tu erai deja chitit pe arhitectură?
Da. Nu mă pregătisem pentru Litere.

Părinții, săracii, își făceau socoteli lunar cu banii pentru meditațiile mele la desen și la matematică, să vadă dacă le ajung. Mă apucasem să și pictez pe atunci, cântam într-o trupă la bas, dup-aia am vrut să învăț să cânt la flaut, mi-au luat flaut… Adică mi-au făcut tot felul de hatâruri.

Tari ai tăi că te-au lăsat să explorezi.
Da, dar nu prea le convenea. Mai mult taică-meu era așa mai democratic și zicea „OK, OK, facem și asta, dar vezi că ai vrut calculator…” Eu în liceu am fost la o clasă de mate-info și mi-au luat un 286, pe vremea când doar 386 era mai tare; au făcut rate și eforturi supraomenești ca să mi-l ia. Inflația era mare pe atunci și ei aveau ratele în dolari. La un moment dat mi-a făcut tata socoteala cu creionul pe hârtie, exasperat probabil, și mi-a spus „Băi, fii atent că ăsta a ajuns la 4.000 de dolari și tu nu prea te ții de el…” Până la urmă l-au dat de pomană la un fel de club școlar. Au zis OK, vrei arhitectură, o să băgăm acuma bani ca să înveți să desenezi.

Mi-e și jenă într-un fel, că mulți părinți nu făceau asta. Dar totuși, în jurul meu, cel puțin la mine în clasă la liceu așa se petreceau lucrurile. Ăsta-i complexul provinciei și-al părinților care sub o formă sau alta nu puteau să mai iasă din schemă – măcar pe copiii lor voiau să-i vadă mai bine.

Și te-ai reapucat de scris, dacă am înțeles corect, acum șase ani?
Da, dar n-am făcut-o conștient. Ştiu, e o măgărie să spun asta acum, când tocmai am scos un roman.

Mă rog, poate reapucat nu e corect, că ai mai scris…
Da, am scris articole la Zeppelin, am scris eseuri la școală. În Facultatea de Arhitectură încă mai există o brumă de pregătire umanistă, mai sunt profi care mai au o minimă exigență și mai cer un eseu. Există și licența – la sfârșitul facultățiii trebuie să faci un proiect, să zicem un muzeu, un hotel, dar în plus e și o lucrare de vreo 30 de pagini pe un subiect teoretic, care să aibă legătura cu tema de la proiect. Adică dacă faci muzeu poți face o licență despre spațiile muzeale, nu știu.

Deci cam atâta. Și dup-aia, în 2008, m-am apucat să scriu. Dar sunt mai multe lucruri care au coincis atunci cu apucatul meu de scris…

Ce se întâmpla în viața ta în perioada aia?
În perioada aia… Aoleu, e o povestea foarte lungă. Nu știu dacă ai loc să scrii tot. Sunt multe de spus. S-au suprapus niște evenimente și au dat naștere chestiei ăsteia.

Deci.

În primul rând a fost criza economică și aveam mai mult timp liber. Nu mai aveam atât de mult de lucru. Pe de altă parte, țineam un birou în care aveam vreo șase oameni cu care lucram și mă mai degrevau pe mine de muncă, iar mintea îmi era un pic mai liberă. Doi la mână, mă despărțisem de o tipă și eram într-o dispoziție mai… cum să zic… mai sensibiloasă, așa. Adică eram sensibil la lucruri de tipul ăsta, poezie sau tot felul de semne, schimbări de atmosferă. Al treilea lucru deloc neglijabil este că eram într-o zi în mașină și la Radio Guerrilla făceau reclamă unei cărți, Povești erotice românești. Asta în contextul de care ți-am zis, în care mă despărțisem de o tipă și umblam cu tot felul de alte tipe, de nu mai știam nici eu – mă suna una, închideam cu alta…

Recuperai
Recuperam. Trăiam un soi de adolescență întârziată, poate. Fusese o relație lungă și serioasă. Dar recuperam sub o formă foarte degradantă, iar când am auzit asta cu Povești erotice românești… eu fiind interesat de eros pe atunci – la modul practic, așa – am zis hai s-o citesc. Am luat cartea și, mă rog, în bună parte erau aceleași plicticoșenii. Adică stilul în care erau scrise era la fel de îmbâcsit de chestii literaturizante și lucruri care nu-mi plac și nu mi-au plăcut niciodată. Dar au fost și faze care mi-au atras atenția: o povestire de Dan Sociu, foarte frustă, și am zis, wow, cine-i omul ăsta? La începutul povestiri era și o notiță biografică și am văzut că e născut cu un an mai devreme decât mine. Mamă, am zis… Atunci am fost pentru prima oară conștient că există autori contemporani. Adică în timp ce eu am făcut Arhitectura, ei au scris. Cine-s ăștia? Am căutat o carte de poezii de-a lui Sociu și mi-a plăcut.

Și mi-am zis: stai puțin, că există un tip de expresivitate contemporană care începe să mă intereseze. Dup-aia mi-am dat seama că Sociu venea dintr-o zonă realistă, și de fapt asta era ceea ce-mi plăcea. Erau și niște similitudini biografice, inclusiv pierderea tatălui la un moment dat sau chestii legate de relațiile amoroase, la fel.

Așa că am început să mă apropii de literatura tânără. Bine, n-aveam discernământ… Vedeam că sunt născuți prin ’82-’83, luam tot, citeam, dar multe erau prostii. A durat ceva până să-mi dau seama ce-mi place și e OK, și ce nu.

Plecând de aici, cam în trei-patru luni de zile am început și eu să scriu. În fine, vorbeam cu soră-mea pe mess – am mai spus chestia asta și în alte interviuri – și la un moment dat discuția luase o turnură care mie mi se părea poetică și atunci am salvat conversația respectivă, am șters ici-colo, i-am pus diacritice și-am zis „Gata, asta-i poezie contemporană”. După care am început să notez tot felul de lucruri.

La sfârșitul zilei, pe stradă?
La sfârșitul zilei, când ajungeam acasă, noaptea, că atunci eram mai prolific, să spunem. Așa sunt eu în general. Noaptea lucrez cel mai bine, sunt mai creativ, mă concentrez. Și când lucrez pentru proiectele mele, pe la 12-1 noaptea am cel mai mare randament.

Pe atunci era un site clubliterar.com unde întâmplarea face că se strânseseră cam cei mai buni autori din zona cool, să-i spunem, sau din zona anti-mainstream, mă rog, oameni care aveau și timp să stea pe net – Dan Sociu, Ionuț Chiva, Adrian Schiop, Vlad și Rareș Moldovan, Leac, Andrei Doboș, Claudiu Komartin, Silviu Gherman, Ruxandra Novac, mai mulți. Mai erau și autori mai puțin înzestrați, care erau ciuca miștourilor. Era destul de amuzant să citești discuțiile de sub textele lor. Și am zis că vreau să intru și eu pe site-ul ăsta, că și eu scriu poezie, că sunt și eu un autor tânăr din zona cool.

Trimiteai un fișier pe adresa de yahoo a clubului și-ți răspundea un administrator. Mie nu mi-a răspuns nimeni, cred că mi-au dat spam direct când au văzut ce scriam. Dar am mai trimis o dată, i-am întrebat „Scuze, n-ați primit acest email?” Nu mi-au răspuns. Dup-aia am văzut că mai exista o posibilitate să intri, dacă contactai unul din membrii clubului și-i trimiteai texte și-l rugai pe el să te propună.

Zis și făcut: am văzut că printre cei mai activi era Komartin și i-am dat un mail cu textele mele atașate. I-am zis „Uite, aș vrea și eu să intru pe club”, dar nu mi-a răspuns. Dup-aia i-am trimis încă odată, fix același fișier și același mail și i-am zis „Fii atent, eu am aproape 30 de ani. Poți să-mi spui că-s proaste textele astea, că înțeleg. Mă seacă însă când nu mi se răspunde la mailuri.” Și-a răspuns instant „Nu, nu-i vorba că-s proaste, dar încă nu sunt poezii. Încă nu sunt literatură. Sfatul meu e să citești cât mai mult și poți să revii.” Mi s-a părut așa o revelație atunci: wow, să citesc cât mai mult. Bun. Deci m-am apucat să citesc.

Peste vreo două luni am revenit cu alt mail direct la admin, dar și cu o selecție nouă de texte – și-am intrat. M-au votat membrii clubului, a fost emoționant să privesc din afară cum apăreau commuri favorabile sub poeziile mele, care fuseseră postate la vedere. Am stat câțiva ani acolo și cred că am învățat multe lucruri. A fost un fel de cenaclu literar online, dar acum nu mai există. Nu pare să mai intereseze pe nimeni, pentru că mai toți au crescut și nu mai e fun. Ah, și acum vorbim pe Facebook pe grupuri închise, cum e Discuția Secretă, unde ne-am mutat majoritatea de pe club, doar că nu mai pune nimeni poezii, nu mai întreabă nimeni „Ce părere aveți de textul ăsta?” Sub o formă sau alta toți s-au maturizat și au discernământ acum. Dacă totuși vrei o părere, trimiți direct celui vizat și ceri o părere.

E interesant că te-ai dus către comunitatea de scriitori.
Am avut cont și pe poezie.ro câteva luni, dup-aia mi-am dat seama că nu e de stat acolo. Mi-a luat ceva timp până am căpătat și eu un pic de discernământ – și cam asta a fost.

Ai intrat din start în joc, n-ai scris pentru sertar.
Bine, o fi și un defect al meu, că uneori mă arunc. Chestia cu literatura mi s-a părut un hobby benefic la momentul respectiv. Aveam nevoie de supapa asta, pentru că altfel munca mea și viața mea în afara chestiei ăsteia era destul de solicitantă și foarte concretă, făcută din lucruri extrem de dure uneori. Şi erau zile în care, ce să zic, primeam notificări de la avocați că nu știu ce beton turnaseră ăia pe șantier și se crăpase la primul îngheț, iar eu, arhitectul, eram vezi Doamne responsabil. Dau un exemplu acum. Erau tot felul de presiuni de-astea și aveam nevoie de o supapă. A fost mai întâi un hobby și am făcut totul așa, ca cineva care are hobby să coasă goblenuri două ore acasă seara, să se calmeze la cap. Și fiindcă veneam din afara literaturii – cu avantajele și dezavantajele acestei situări – cumva trecusem prin experiențe mult mai dure decât să mă respingă băieții de pe clubliterar.

Chiar mă întrebam dacă experiențele de birou erau mai grele…
Să plătești salarii și facturi lună de lună, să semnezi contracte de zeci sau sute de mii de euro cu niște grei și să-ți tremure chiloții pe tine că va veni într-adevăr o notificare de la o casă de avocatură… în timp ce Claudiu Komartin nu găsește de cuviință să-ți răspundă la mail… îți dai și tu seama.

Cam asta a fost cu pornirea.

După aia… aveam așa, mai multe texte, poezii. Și m-a contactat Adi Schiop pe Facebook. Nu eram prieteni, dar mi-a scris un mesaj: „Tu ești arhitectul scriiteur?” Și-am tot vorbit cu el de atunci, îi plăcea cum scriam și mi-a zis să-i trimit mai multe poezii, dacă am. I-am trimis un fișier și mi-a trimis și el niște poezii de-ale lui la schimb, că Adi a scris și poezii, dar nu prea le publică. Unele sunt faine, foarte faine. S-a uitat peste ce i-am trimis și mi l-a dat înapoi direct cu niște comentarii. La unele nu știam ce să înțeleg.

De exemplu, era o poezie în care era descris cum un copil de grădiniță intră cu un bunic într-o seră cu roșii și nu știu ce făcea bunicul acolo, îngrijea la roșii. Și Adi a scris lângă: „V-ați și muit?” Sau nu, a zis: „A fost cu penetrare?”, ceva în genul ăsta. Și m-am gândit: ce face ăsta? N-a înțeles poezia? Face mișto? Cred că i se părure prost textul și l-a persiflat la modul ăsta. La altele a comentat pertinent. La sfârșit mi-a zis că ar trebui să le trimit la concursul de debut de la Cartea Românească, care e în fiecare an.

Whoa, am zis, stai frate… Eu atunci nici nu vizualizam ideea că pot să scriu o carte. Acum însă ar trebui să-mi asum că fac asta într-un mod serios.

Știa cineva din jur că scriai?
Nu.

A fost o întreprindere clandestină.
A fost dezastru. Soră-mii i-am zis după o vreme, că ea e o persoană suficient de emancipată încât să înțeleagă și anumite formulări mai puțin ortodoxe care apăreau prin textele alea de atunci. Mai ales că era obișnuită cu extravaganțele mele. Asta fost o chestie… mă rog… prima mea carte suferă un pic din cauza neasumării acestei poziții de scriitor.

Adică?
Nu știu – perspectiva din care sunt descrise unele lucruri e neserioasă uneori. Sunt lucruri frivole, în sens rău, care veneau tocmai din cauza faptului că nu-mi asumam și nu făceam asta cu metodă și cu răbdare.

Te gândești la ceva anume?
Sunt lucruri pe care le-aș tăia acum. Sunt prea fruste unele lucruri. E prea multă puritate acolo, noul venit care vine ca o floricică de acasă și spune totul – ce a mâncat, ce a făcut. Așa mi se pare acum.

Că ai dat prea mult?
Cred că da. Cred că m-am oferit prea mult. Eh, mă rog, era povestea asta cu biografismul, dar îl poți face în fel și chip.

Deci asta-i faza – de-abia când au apărut cronici și am primit premii mi-am dat seama că lumea o ia în serios și eu n-o prea luasem în serios. E frumos și așa, să vină ceva pur și pozitiv. Eu aș citi o carte ca asta prima a mea, scrisă de altcineva, că e viață, este for real. Nu e nimic trunchiat, estetizat.

Nu știu să explic, fir-ar… Nu vreau să teoretizez aiurea, dar textul în momentul în care îl pui pe hârtie, îl produci, capătă autonomia lui… iar în momentul în care pare prea legat de tine, prea intim, nu știu… nu merge. Nu știu să explic senzația.

Cum diferă asta de la prima carte la roman?
Uranus Park e o carte scrisă de un arhitect pe care mulți colegi de-ai lui ar putea s-o scrie. Și nu numai arhitecți, orice liber profesionist. Doar că eu am avut până la urmă un pic de ambiție să o fac. Ca să scrii un roman trebuie să ai răbdare, să nu fii leneș. Dacă te apuci să faci o schiță de două pagini despre ce ți s-a întâmplat pe șantier e o chestie. Dar să faci roman e diferit.

Și nu poți să faci roman doar din ce ți se întâmplă ție. Trebuie să te gândești la situații, la personaje. Uranus Park e ficțiune, fără discuție. Nu știu dacă 10% din lucrurile de acolo – și chiar și alea mega trunchiate, modificate – sunt lucruri care chiar mi s-au întâmplat mie în mod direct. Și nu sunt nici măcar cele care structurează narațiunea. De exemplu, poate anumite detalii despre bunica personajului principal, dar asta nu structurează narațiunea. Lucrurile importante din carte sunt ficțiune. Numai că știind despre ce scriu, cunoscând zona, mi-a fost destul de ușor să pot s-o controlez.

Nu-ți ascund faptul că am scris și cu plan, plan de idei. OK, suntem în punctul ăsta, ce facem cu oamenii aștia, unde-i ducem? Ăsta, uite, a ajuns într-un impas cu prietenă-sa, ce înseamnă de fapt? Cum aș putea să dezvolt? Știam unde voiam să ajung, într-un fel. Lucrurile se fac foarte lucid. Bine, atunci când scrii, sigur că mai dezvolți de la sine schemele pe care le ai în cap.

Care era întrebarea pe care voiai s-o explorezi cu Uranus Park?
Scrisesem la început niște fragmente, eu mă gândeam că pot fi povestiri sau schițe autonome, dup-aia am văzut că pot să se lege între ele. Ce să zic… După 2008, când am început să scriu și să citesc cu alți ochi și să mă uit cu alți ochi la filme, m-am mai schimbat. Și au fost lucruri care mi s-au părut – privind înapoi la cum eram – important de menționat pentru amorul meu propriu. E vorba până la urmă despre transformările unui om într-un anumit context, despre compromisurile pe care le face, cât poate să lase, cât poate să ducă, unde trebuie să apese mai tare pedala de accelerație și unde trebuie s-o lase mai ușor, să meargă mai atent și să aștepte.

Am fost un pic uimit de orbecăiala în care mă scăldam eu însumi înainte de 2008, înainte de criză, orbit de fantasma bunăstării, ca toți românii. Bine, eu eram chiar un om al sistemului. O bună parte din criză s-a întâmplat datorită imobiliarelor în 2008; toți oamenii vindeau, cumpărau, renovau, creșteau prețurile, speculau, făceau credite în neștire, într-o viermuială bezmetică. Eu aveam foarte mult de lucru tocmai pentru că era o sinergie acută atunci, dar lucrurile astea le faci cu un preț. Nici n-ai timp să te mai evaluezi. Nici n-ai timp să-ți dai seama ce faci, cum faci. Ce să zic, poți să pierzi chestii personale. Bine, acum spun niște platitudini. Sunt chestii standard.

Despre asta am vrut să scriu – despre un tânar care e prins în iureșul ăsta și despre cum reușește să-și dea seama încotro se îndreaptă.

Bănuiam că era aleasă intenționat perioada…
Da, eu am început să lucrez în 2004. Atunci am terminat facultatea, dar mici chestiuțe făceam din 2002. Am lucrat puțin în afară – în Barcelona și-n Irlanda de Nord – niște stagii de practică, dar când am început în România nici n-am putut să mă gândesc la altceva. Lucrurile începuseră să se rostogolească ca un bulgăre de zăpadă. Și sigur că era bine: mi-am luat mașină rapid, am început să fac rate la casă, au început să se lege lucruri. Mi se părea că gata, asta e! Era OK. Uite: România! Ne îndreptăm spre UE… A ieșit Băsescu în 2004, la fel, mare bucurie. M-am îmbătat atunci. Nu spera nimeni că Năstase o să piardă. A fost un moment de boom. Sigur că nu din cauza lui Băsescu a fost boomul, la fel cum nu din cauza lui a venit criza. Ce să zic? Așa am ținut-o până prin 2008, când s-au dus naiba pentru câțiva ani lucrurile. Acum parcă încep să-și revină, dar e totul mult mai precaut și mult mai meschin. Adică investitorii care atunci erau pe cai mari, acum sunt mega meschini și poate că e mai bine așa. E o întreagă poveste aici.

Înainte de criză, presiunea era enormă pe umerii arhitecților. Lucrurile astea sper să se înțeleagă și din carte – că băiatul ăsta al meu are niște umeri cam fragili până la urmă.

E Horia un arhetip generațional?
Horia, așa cum l-am gândit eu, are o valență tipologică. Și pentru un avocat sau alt individ din zona profesiilor liberale poate fi valabil, e același tip de derută și aceleași aspirații. Nu întâmplător vine din provincie. Vine cu toate tarele – și generaționale, dar și legate de contextul în care evoluează și în care e aruncat așa, ca într-un bazin cu apă.

Își cam dă aere, dar vrea să se întâmple lucrurile după anumite criterii. Carierist, dar cu principii.
Da, pentru că Facultatea de Arhitectură încă are niște principii. Eu predau acolo, sunt lector, și fără discuție pot spune că încă încercăm să menținem niște standarde. Pur și simplu pentru Dumnezeul arhitecturii facem asta, pentru că orașele noastre deja sunt cum sunt și trebuie ca oamenii care ies de pe băncile acelei școli să fie niște profesioniști responsabili, să nu strice mai mult decât s-a stricat deja. Și atunci Horia are educația asta – ușor elitistă. Fără îndoială că în momentul în care ești hrănit șase ani de zile cu fel de fel de idealuri creative, cu principii, înveți că lucrurile ar fi bine să se facă așa, și nu așa, vezi exemple minunate în cărți și reviste… și ieși după aia pe ușă și te întâlnești cu niște cocalari care-ți cer să, nu știu, să faci mai așa, că se poate și-așa, hai că ne dă Primăria voie, hai că am vorbit cu cutărică, băgam un etaj mai așa, mai facem nu știu ce pod și mansardăm noi dup-aia, hai pune ștampila aicea, hai că ți-am dat banii, hai că de fapt nu ți-i dau… Îți dai seama, șocul e foarte puternic. Eu am avut șocul ăsta. Sigur că pentru unii ar putea să fie neinteresant, dar pentru mine a fost interesant, de-aia am și scris.

Unul dintre lucrurile tragice era dorința lui de a urca de la găinari ca Roberto, la tipi ca domnul Corneliu… Şi dup-aia te întrebi…
… te gândești că poate nu-i bine. Eu am cunoscut firme de arhitectură și mari, și mici. Să lucrezi într-un context heirupist, unde lucrurile sunt mai umane chiar dacă sunt proiecte mai mici, mai puțin importante, poate fi uneori mai frumos. Pe când dacă lucrezi într-un sistem corporatist, cu pretenții pe măsură, raportul dintre efort și sacrificii poate nu e echitabil tot timpul.

Așa și cu băiatul ăsta, personajul cărții mele. Sigur, el tot spune că vrea să facă pasul firesc, să acceadă la următoarea treaptă a schelei pe care încearcă să și-o construiască în viață, dar când se mai maturizează începe să aibă îndoieli, să se întrebe dacă a făcut cea mai bună alegere.

Vezi și prăbușirile astea ale unor sisteme create artificial – cum a fost și bula din imobiliare…

Românii mergeau cu mașini mai scumpe decât casele în care stăteau, când nivelul nostru era și este de Dacia Logan. Ăsta e, ar trebui să fim conștienți. Eu aveam prieteni în perioada aia, orbiți de situația generală în care se învârteau, care aveau mașini scumpe în fața blocului și stăteau cu chirie într-o garsonieră la ultimul etaj în Ghencea. Și nu li se părea o problemă. Și peste șase luni își luau o mașină încă mai scumpă.

Dar n-am scris romanul cu sens moralizator. Eu însumi mi-am pus niște întrebări și în mod normal ar trebui să trezească întrebări și celor care-l citesc. Un roman prin însăși forma lui ar trebui să pună și întrebări fundamentale. Asta a fost una dintre chestiile care m-a interesat la carte – m-am gândit că un roman trebuie să pună niște întrebări fundamentale, dincolo de învelișul uneori easy. Iar întrebările astea au rămas aceleași de sute de ani: cu moartea, cu viața, cu dragostea, banii, relațiile umane, compromisurile. Cam astea sunt, pentru că astea sunt lucrurile fundamentale care ni se întâmplă nouă și care ne structurează viețile.

La tine s-au schimbat întrebările pe parcursul procesului?
Da, în sensul că aveam ambiții mult mai mari. Voiam să-l duc pe personaj într-o zonă puțin utopică. Nu contează acum, pentru că nu s-a întâmplat. Am considerat că iese din zona realismului în care voiam să rămână romanul. L-am lăsat în zona realismului cu riscul de a friza banalul, prin situațiile descrise – pentru că sunt situații comune, care cred eu că prin acumulare reușesc să construiască povestea și impactul cărții, și reușesc să pună acele întrebări fundamentale. Nu prin dramatismul lor intrinsec, ci prin acumulare, cu pași mici. Nu se întâmplă nicio sinucidere, nicio crimă. A scris și Mihai Iovănel destul de empatic pe coperta 4: e un buldozer care înaintează silențios, și tot înaintează, până ce se duce totul dracului într-un final.

Deci am schimbat puțin pe parcurs ceea ce credeam eu că o să fie cu cartea și-mi pare bine acum că am făcut asta.

Simți că s-a schimbat tonul. Erai mai dornic să dai o lecție la început?
Nu, nu. Pur și simplu ca narațiune. E strict legat de acțiunea cărții, de narațiune.

M-am gândit citind cartea la Marfa și banii…
E frumoasă comparația, mersi.

… despre ce înseamnă compromisurile.
Da, o situație de o banalitate cruntă. Filmul în sine aproape că îți pune răbdarea la încercare, pentru că se întâmplă în afara cadrului, dramatismul e dincolo. Mie îmi place mult chestia asta. Hemingway spunea că e bine ca ceea ce scrii să fie ca un aisberg – 7/8 în apă și doar 1/8 la suprafață – ceva în genul ăsta a zis. Să nu lași lucrurile complet la vedere, ci să lași cititorul să construiască în mintea lui pe marginea a ce spui tu, să dezvolte.

Dar partea de la suprafață e clară. Scriitura românească e parcă prea îndrăgostită de metaforă.
Metaforele fără o construcție sunt goale. Nu se sprijină pe nimic. Poți să faci exerciții de stil, să faci voci, dar… nu știu ce să zic… Eu nu știu de ce scriu așa românii. E tentația asta, de „a face frumos”. N-aș vrea să sune complet prostește ce zic, dar citește Sfânta Evanghelie – în mare, e narațiune pură și are lucruri dintre cele mai puternice. Nu că aș fi împotriva metaforelor, dar nu le caut. Nu fac calofilie. Sau dacă o fac, o fac ca și când ar fi un text golit de figuri de stil, dar perfect. Mi-am luat de curând o antologie de poezie engleză, prepondent britanici, dar sunt și din alte țări de limbă engleză. Mare parte n-au nimic de-a face cu zona estetizantă care ne încântă pe noi aici pe Dâmbovița. Sunt lucruri foarte clare și puternice și frumoase. Scrise foarte bine. Și foarte curat. Pe principiul clasic: nimic în plus, nimic în minus. Dacă îi scoți ceva, se surpă.

De unde e apetența ta pentru realism?
Asta vreau să fac, asta mă interesează. Cu asta empatizez când citesc. Îmi place să citesc lucruri cu care rezonez prin empatie. Or, ca să am empatie, trebuie să fie reale. Nu mi-a plăcut niciodată SF-ul, am mai zis… deși am citit. Sigur că apreciez din exterior, cum apreciez și baletul, dar nu e locul meu acolo. Apoi, sunt și defectele profesionale, poate, fiindcă 90% din timp îl petrec făcând lucruri dureros de concrete și o secundă dacă îți pierzi legătura cu realitatea riști s-o pățești. Și nu doar tu, dar și alți oameni din cauza ta. Iar dacă ești hiperlucid tot timpul se mai transmite chestia asta și în ce scrii, mă gândesc.

Nu sunt eu primul scriitor realist, nici printre contemporani. Radu Aldulescu o face de o grămadă de timp. Adrian Schiop a scris acum o carte superbă, Soldații, care e realism și nimic mai mult. Ce trebuie mai mult? Pe bune, realitatea e suficientă cât să ne emoționeze și să ne facă să ne punem întrebări.

Până una, alta, în proză asta mi se pare important să fac. Cu poezia e altceva – în poezie poți să faci multe lucruri, e o artă mai abstractă decât proza. Deși eu nici în poezie nu sunt foarte departe de realism și de narațiune și de toate chestiile care sunt apanajul prozei.

Ai scris poezie și proză simultan?
Cartea de poezii pe care am publicat-o recent, franceza un avantaj, a apărut aproape simultan cu romanul. Mai mult sau mai puțin, au fost scrise în paralel. De fapt nu, că nu poți să scrii în paralel; sunt luni în care scrii la roman, când ai timp… iar poezii scrii când îți vine, că doar nu te apuci „hai să mai scriu niște poezii luna asta”…

Nici când ești arhitect nu poți s-o programezi să vină.
Nu poți, nicicum. Ce naiba… Cu atât mai mult când ai o profesie din afara literaturii, că nu-ți e mintea acolo.
Ele au apărut simultan dintr-o coincidență editorială. N-au fost scrise ca să apară împreună. Fiecare are viața ei, soarta ei. Deși conțin probabil aceleași idei și obsesii ale mele.

Procesul la Uranus Park cum a fost?
În noiembrie 2008 am scris primele pagini – dar nu primele din carte. Primul episod l-am scris ca pe o schiță – chiar „Schiță de Crăciun” se chema. E episodul când Horia merge pe șantier cu Roberto și era foarte frig, iar el e încălțat în teniși și încep să-l apuce toți dracii, în timp ce Roberto îi povestește ceva cu Rocco Siffredi… în fine. Asta a fost scrisă în noiembrie 2008, iar apoi am mai scris niște episoade fragmentare legate de povestea aia de dragoste din carte. Nu erau scrise ca să se continue. Le-am pus pe clubliterar și mi-au spus băieții că-s valabile. Apoi a mai fost un text despre șpăgile din primării. L-am pus tot așa, pe club, și parcă Ionuț Chiva a zis că e cam prea digresiv pentru o povestire, după care a intrat Schiop și-a zis „da, dar poate fi un fragment de roman” – și atunci mi-a încolțit ideea cu romanul.

Ah, și mai demult pusesem și niște poezii pe club, la care Cătălin Lazurca a comentat „sunt mișto, dar nu fi leneș, scrie frate proză” – atâta a zis.

La un moment dat aveam vreo 30 de pagini, am făcut pauză cam un an și ceva și soția mea tot mă încuraja „De ce nu mai scrii la roman? De ce nu mai scrii la roman?” Și am zis, băi, ia hai să mai scriu. Dup-aia ea a rămas însărcinată și i-am zis „Vicenția, dacă nu scriu acuma și nu-l termin, nu știu când mai scriu.” Că nu știam cum o să fie cu opilul, dacă o să mai am timp. Așa că l-am scris înainte să se nască Ioana; l-am terminat cu doar câteva zile înainte. În ultima lună de sarcină am băgat cel mai tare. Ultimele două capitole au fost scrise dintr-un foc, practic, în câteva zile.

Ți-ai luat concediu?
Nu. Noaptea. Plus că eu am un program mai flexibil cu munca, mi-l fac cum vreau.

Mi-am făcut un plan de idei, un sinopsis. Țin minte că am fost cu maică-mea la bunici la țară și, nu știu de ce, dar am stat după ea foarte mult pe acolo, vreo trei ore, așa, și-am tot scris pe telefon. Dup-aia mi-am trimis pe mail ce scrisesem – era un plan de idei destul de detaliat – și când am ajuns acasă am început să-l dezvolt. S-a dovedit că în după-amiaza aia avusesem o intuiție bună, cu ce o să facă omul ăsta și încotro o să-l duc.

Pe de altă parte, am și tăiat mult. Am scris și chestii care n-au mai intrat. De exemplu, mureau mai mulți oameni. Dar nu mai contează. N-aveau nicio relevanță în economia poveștii.

Ai avut editori?
L-am trimis la câțiva inși de pe defunctul clubliterar, respectiv Chiva, Sociu, Schiop și Bogdan Coșa. Şi l-a mai citit de câteva ori în diverse stadii și soția mea, care are o intuiție estetică și realistă impecabilă. E un cititor foarte bun, care mă și cunoaște și-și dă seama când sunt artificial. Deci ei toți au citit, mi-a zis fiecare câte ceva… Plus că am mai făcut și eu pauze, mă mai detașam și-mi printam și citeam apoi cu pixul în mână, puteam fi mai critic.

Acuma dau din casă, dar asta ca să-ți spun cum a funcționat procesul de scriere.

Când am trimis manuscrisul la Polirom, am trimis direct către Lucian Dan Teodorovici, care e coordonatorul colecției – și așteptam să-mi răspundă. L-am scris, l-am trimis și am zis „Doamne ajută!” Dacă nu era să fie Ego Proză, vedeam eu unde scoteam. N-am primit un răspuns din prima, și atunci am zis „Aoleo, înseamnă că nu i-a plăcut.” Dup-aia am insistat, după bunul meu obicei, și mi-a răspuns – mi-a zis să-l mai las un pic, că e super ocupat, după care a revenit el peste câteva săptămâni cu mail, că e un roman foarte bun și o să-l publice în colecția Ego Proză etc. După asta, m-au contact imediat redactorii, graficienii și corectorii; a intrat direct într-o vrie. Au fost destul de profi cu toții – de la corectat cacofonii, până la observații mai ample care țin de logica narațiunii, chestii de toate felurile.

Eu sper să placă oamenilor, în sensul cel mai simplu. Și să stârnească ceva acolo.

De ce scrii?
Poezie am scris din nevoia de comunicare. E diferit de proză. Poezie scrii când simți urgența de a consemna o chestie pe care știi că o scapi dacă n-o scrii atunci imediat. Ca un fluture pe care vrei să-l prinzi. Un moment foarte fragil, pe care trebuie să-l notezi pentru că ți se pare viu, puternic, emoționant, știi că te va emoționa – pe tine în primul rând – și atunci trebuie să-l consemnezi undeva, să-l ai și mai târziu. Sau poți să scrii poezii – cum sunt ultimele din prima mea carte, respectiv primele din a doua, cele cu domnul Corneliu – nu neapărat ca pe un teaser la roman, dar pentru că ți se pare important să vorbești despre niște lucruri și să te situezi în afara poeziei convenționale, de fapt. Ăsta era și un gând de-al meu – să văd cât se poate întinde coarda, ce mai e poetic în ziua de azi. Erau lucruri care pe mine mă emoționau, dar nu făceau parte din universul convențional al poeziei, și-am zis să încerc să văd, dacă le pun în formă de poezie, vor fi poezie?

Cu proza lucrurile sunt mai clare. S-au acumulat idei, am fost încurajat de cei care mi-au citit poeziile și mi-au spus că am structură de prozator, că să nu fiu leneș, că poate am un fragment de roman etc. – am povestit mai devreme. Dar m-am și preocupat, pe de altă parte. De exemplu, nu vrei să știi cât m-am chinuit cu titlul, până am ajuns la unul firesc, direct și simplu.

Romanul l-am scris pentru că sub o formă sau alta fusese deja început fără să-mi fi dat seama, eu entuziasmat fiind de procesul în sine al scrierii – acum, dacă tot ai scris, nu-i păcat?

N-am vrut să demonstrez nimic. Bun, am vrut să consemnez niște realități. Mi se pare important. Poate peste 30 de ani o să le citească cineva și o să afle una, alta. Dacă citim azi Cel mai iubit dintre pământeni găsim niște lucruri care țin de realismul vremurilor de atunci și e important să le știm. Tipologii umane, context socio-cultural, context socio-economic, relații, tipuri de relații, dispariția și apariția unor relații.

Ai învățat ceva despre tine scriind?
Dacă a avut un sens terapeutic? Sau dacă am mai aflat niște lucruri? E o întrebare frumoasă și grea și prea serioasă. În momentul în care scrii lucruri despre familia ta… să zicem în poezie, că acolo am scris mai mult… bine, au mai fost literaturizate și ele, dar să zicem că pornesc de la niște nuclee foarte reale – unele sunt ficțiune nesimțită, dar la un moment dat se pierd în marea de poezie… deci da, au un rol, dar nu terapeutic. Se consumă o stare și asta te golește un pic. O privești apoi ca un obiect străin, cu autonomia lui, atât ca text, ca notația unor fapte, cât și ca fapte în sine.

Scrisul totuși te maturizează pentru că îți maturizează organul ăsta al sensibilității, buretele cu care absorbi ce se întâmplă în jur. Devii mai exigent cu modul în care procesezi realitatea. Nu mai ești doar un simplu observator.

Bunica mea, de exemplu, cea din partea tatălui – și tata la fel – avea un simț fenomenal al observației, chiar critic. Dar nu în sens rău. O procesară critică a realității. Și povestea foarte frumos. Lucrurile astea le ai, se dezvoltă, începi să le mai rafinezi când scrii, devii mai mofturos la anumite chestii, te mai zgârie pe urechi anumite formulări.

Din ce spui, înțeleg că la început scriai cu abandon…
Vezi că ăsta e un termen din jargonul porno.

Acum e mai cu metodă?
Scriu mai puțin și mai selectiv. Înainte îmi veneau în cap lucruri pe care simțeam că trebuie neapărat să le scriu – acum nu mi se mai pare chiar așa.

Te îngrijorează?
Da, că mi-e că scap ceva important. Uite, înainte reușeam să scriu ceva plecând de la fapte care astăzi poate îmi par neînsemnate. Dar e OK, că n-am un target de cărți pe an. Știu că nu vreau să fac o carieră din scris, nu trebuie să trăiesc din scris; slavă Domnului, trăiesc din altceva. Încă îmi place ce fac în profesia mea. Scrisul e o complementaritate minunată în viața mea de arhitect.

Mai e inevitabila întrebare cu conexiunea dintre arhitectură și scris.
Așa e. S-a mai pus întrebarea. Dar n-am ce să fac, n-o să scap niciodată de ea, mă întreabă toată lumea. Nu pot decât să răspund același lucru: arhitectura nu mai e chiar o artă, s-a îndepărtat destul de mult de artă. E o gestionare pragmatică și în același timp creativă a unor cerințe foarte stricte de temă, de context urban, legislație, caracteristici ale unor materiale. Le spun deseori studenților mei: arhitectul este ca un regizor de film. Trebuie să știe cam din toate – de la scenariu, la costume, la scenografie, buget, lumini, tehnici de filmare – niciuna n-o știe foarte bine, dar e singurul care reușește să le pună cumva laolaltă și să le pună în slujba viziunii pe care doar el o are. Şi e capabil să-i coordoneze pe toți ceilalți. Cam așa e și cu arhitectul – nu știu cât mai e artă în treaba asta. În măsura în care regia de film e o artă, și arhitectura e o artă. Nu mai există arhitecții renascentiști; sunt o specie pe cale de dispariție. Nu mai e așa. Literatura în schimb rămâne o chestie foarte intimă, care se face în singurătate: tu și computerul față în față. Singura legătură dintre cele două, să le zicem, activități e de complementaritate – e necesitatea urgentă uneori de a refula în ceva foarte creativ și aproape lipsit de constrângeri – în primul rând constrângeri juridice, pentru că nu mă bagă nimeni în pușcărie dacă în literatură se rupe balustrada și cade un copil de la etaj și moare. În scris poți întinde coarda cât vrei.

Dar pe de altă parte, strict legat de ce fac eu în literatură, să zicem că se contaminează: în arhitectură îmi permit uneori să fiu mai extravangant decât sunt de obicei, iar în literatură să fiu mai pragmatic și mai organizat și mai realist.

Ah, și mai e o legătură. Arhitectura îmi dă de mâncare. Iar literatura nu-mi dă de mâncare, dar îmi permit s-o fac pentru că o am pe astalaltă.

Acuma, ce să zic… mi-aș dori să mai scriu proză. Observi că deja răspund fără să mă întrebi. Mi se pare că mi se potrivește, că îmi vine bine. Și mi-ar plăcea să scriu ficțiune complet necontaminată de experiențele mele; poate vreo poveste de dragoste, habar n-am. ●

DoR #17 poate fi cumpărată din toate librăriile partenere sau de pe shop-ul nostru. Decât o Revistă este o inițiativă jurnalistică independentă. Abonându-te, ne susții.

2 comentarii

  • Decât o Revistă » Bucureșteanul: Înălțimile Bucureștiului ·

    […] Tot atunci a cunoscut alți pasionați de București: pe Cristian Radu, de la Rezistența Urbană, pe Cristian Vasile (Igu), de la București Optimist, sau pe Andrei Bîrsan, de la Bucureștiul meu drag. Oameni cu care a păstrat legătura și care îl ajută să continue proiectul. „Pentru mulți dintre cei care au vizitat expoziția sau au vizionat imaginile pe internet, Ultimul Etaj a fost ocazia de a cunoaște și înțelege altfel orașul în care trăiesc.” (Una dintre fotografiile sale a ajuns anul acesta pe coperta romanului Uranus Park, scris de arhitectul Mihai Duțescu.) […]

  • Bucureșteanul: Înălțimile Bucureștiului – DOR ·

    […] Tot atunci a cunoscut alți pasionați de București: pe Cristian Radu, de la Rezistența Urbană, pe Cristian Vasile (Igu), de la București Optimist, sau pe Andrei Bîrsan, de la Bucureștiul meu drag. Oameni cu care a păstrat legătura și care îl ajută să continue proiectul. „Pentru mulți dintre cei care au vizitat expoziția sau au vizionat imaginile pe internet, Ultimul Etaj a fost ocazia de a cunoaște și înțelege altfel orașul în care trăiesc.” (Una dintre fotografiile sale a ajuns anul acesta pe coperta romanului Uranus Park, scris de arhitectul Mihai Duțescu.) […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[Școala9] Bacul nu mai e ce-a fost

Cum a transformat proba orală de limba română a Bacalaureatului examenul și predarea la clasă.

[Mobilizăm excelența] Discuții despre oraș la firul ierbii

Un grup de prieteni transformă treptat o hală abandonată într-un loc viu în care să vorbească despre orașul în…

Pixels preiau controlul

Pixels sunt o trupă veche cu o componență nouă, de un an încoace, și cu un album nou, lansat în octombrie – TKOVCTRL.…