Bucureşteanul: Luis de la ziare

Un vânzător de ziare pentru care respectul este cea mai importantă lecție învățată.

În fiecare dimineață, Luis Gheorghe deschide larg ușile tonetei verzi de pe Bulevardul Lacul Tei. La ora șase și jumătate scoate măsuțele pliante și aranjează ziarele și revistele săptămânale și lunare. Despachetează apoi cotidienele luate de la distribuitor, le numără pentru a verifica dacă corespund cu factura, apoi le așază pe tarabă după un sistem dezvoltat în funcție de numărul de vânzări și apariție. În partea stângă stau ziarele de sport, în centru Click și Libertatea, iar în dreapta Adevărul, Cultura și celelalte. Dacă observă că sunt publicații care se vând mai bine, le aduce în rândul din față pentru a fi mai vizibile pentru potențialii cumpărători. Pe la opt apar primii clienți și până la 10 trece primul mare val. Majoritatea sunt vârstnici, căci tinerii nu sunt interesați să citească, spune el.

Luis are 34 de ani și vinde ziare de 12 ani. Până în 2000, afacerea familiei a fost un chioșc cu de toate, dar atunci s-a dat o lege care nu le mai permitea să vândă decât ziare. Face asta în fiecare zi și îi ocupă în jur de 10 ore. Se trezește la cinci, își face toaleta, apoi merge să plătească și să se aprovizioneze cu noi publicații de la o firmă distribuitoare de presă și tutun. La tonetă stă până la patru; în unele după-amieze mai iese cu amicii la prins pește, de obicei la Ştrandul Studențesc. Spune că nu are prieteni, decât pe propria familie, iar restul persoanelor cu care se vede se pot numi tovarăși, sau amici.

Vorbește des despre familia lui, țigani ursari, și spune că este cel mai important lucru pe care îl are. De paisprezece ani e căsătorit cu Elena, pe care a convins-o să se mute din Ploiești în capitală, și au împreună trei copii: Alexandra, de 12 ani, Armando, de cinci ani, și Raisa, de nouă luni. Îi încurajează să meargă la școală și la grădiniță și are grijă să învețe de mici ce este respectul pentru cei din jur. Își dorește să îi vadă la casele lor și să nu muncească pentru alții. În toneta de ziare are patru fotografii cu cei mici în diferite ipostaze și la diferite vârste. Alături are și o icoană, pe care i-a așezat-o soția, pentru noroc. El spune că nu e credincios, dar ține cont de cele 10 porunci, pe care le respectă într-o ordine bine stabilită de el: „Să nu ucizi, să nu furi, să nu umbli cu alte femei”.

În timpul petrecut în spațiul de patru metri pătrați citește ziare sau discută cu clienții fideli. Îi place să răsfoiască Gazeta Sporturilor și să fie la curent cu lumea fotbalului. Este fanul echipei bucureștene Dinamo, iar din campionatele externe spune că obișnuia să susțină AC Milan. Şi-ar dori ca fiul lui să ajungă un boxer sau măcar un fotbalist. Crede că boxul ar fi ideal, deoarece și-ar dezvolta o carieră bazată pe talent și putere personală, nu pe finanțarea părinților. Dar acum este prea mic pentru a-l îndruma în această direcție. În doi ani, când Armando va merge la școală, îl va trimite și la primul antrenament de dezvoltare a condiției fizice pentru a vedea dacă are cu adevărat înclinație către sport.

Cu clienții microbiști vorbește despre ultimele transferuri și meciurile disputate în zilele anterioare, sau pornește discuții despre politică și comploturile din culisele acestei lumi. În general, conversațiile cu persoanele în vârstă sunt cele mai captivante. Sunt oameni ai cartierului care cumpără zilnic presă și pe care îi cunoaște deja de 12 ani. A ajuns să le știe atât preferințele pentru presă, cât și problemele legate de familie sau locul de muncă. Îi face plăcere să îi asculte și să le dea sfaturi.

Luis pune mare preț pe respectul față de semenii lui și de aceea crede că este la rândul lui respectat. A învățat asta în clasa a VII-a, când a rămas repetent din cauza comportamentului inadecvat. Tatăl lui i-a spus că dacă își dorește să treacă clasa, trebuie să învețe să se comporte frumos și să își respecte profesorii. Ştia aceste lucruri încă de mic, de când părinții îl învățau să zică „săru’mâna” și „mulțumesc”, sau „bună ziua” și „la revedere”, dar odată cu vârsta nu a mai ținut cont de toate aceste lucruri. După atenționarea tatălui, Luis a început să înțeleagă importanța respectului pentru că și-a dat seama că astfel va fi și el tratat mai frumos de cei din jurul lui.

Din vânzarea ziarelor nu câștigă mult și îi e din ce în ce mai greu să întrețină întreaga familie. Soția lui nu muncește, dar și-ar dori să aducă și ea niște bani în casă. S-au gândit amândoi la soluții. El ar vrea să treacă la taximetrie, iar ea să continue vânzarea ziarelor. În niciun caz nu își dorește ca vreunul dintre copii să ajungă să stea în locul lui în toneta verde și de aceea speră să își găsească fiecare un drum în viață. El încă îl caută pe al lui, cu speranța că într-o zi va avea propriul lui service auto. Vede că în București se înmulțesc de la an la an mașinile, care au nevoie de întreținere. Dar până își va vedea visul împlinit, va rămâne un vânzător de ziare care știe să își respecte clienții.

Acest text a fost scris în cadrul Şcolii de Vară DoR, în care opt tineri au învățat tehnici de jurnalism narativ.

S-ar putea să-ți mai placă:
Nicăieri nu-i mai bine

Când tot mai mulți români pleacă din țară, Adrian s-a întors pentru o viață mai bună în România.

[Eseu] De unde vin

Mi-am trăit întreaga copilărie între blocurile care formau Vietnamul, un complex de beton ca un „r” mic, întors,…

„Frate, te iubesc.” Povestea unei fotografii.

În a doua zi de manifestații din Piața Universității, Gabriel, un protestatar, și Bogdan, un jandarm, doi oameni…