#5 Elena Vlădăreanu

Mai poți fi creativă după ce naști? - o întrebare grea la care e greu să răspunzi cu da sau nu. Dar, oare e corectă?

Elena Vlădăreanu are 37 de ani, este poetă, jurnalistă de radio și mamă a două fetițe de 6 și 2 ani. În 2017 a lansat cartea „Non Stress Test”, textul spectacolului pus în scenă alături de soțul ei, despre demitizarea maternității ca situație socială care înalță femeile.

În acest episod, Oana și Elena vorbesc despre ce înseamnă să fii o mamă bună astăzi, dacă mai poți fi artistă după ce naști și cum găsești timp să scrii poezie între alăptat, nopți albe și muncă.

Transcrierea episodului:

 

[Oana:] Salut! Mai ții minte dacă ai fost la film sau la vreun spectacol în prima lună de când ai devenit mamă?

[Ana:] Naa… eram prea ocupată să verific că respira Alice.

[Oana:] Eu habar n-am de unde am avut puterea asta, dar la o lună și două zile de la naștere am fost la „Sieranevada” și a fost prima oară când am ajuns în oraș, la volan, după o lună, fiindcă eu nu locuiesc în București, și din cauza epiziotomiei, o lună nu prea am putut sta pe scaun, nici nu mai vorbesc de condus. Și trecuse și o lună de când nu mă mai văzusem cu colegii de muncă, cu care m-am întâlnit la cinema. M-am simțit ca fugită din armată și cumva foarte inadecvată. Dar mi-au rămas în minte după filmul acesta multă vreme personajele feminine, soția și sora lui Larry, fiindcă mi-am regăsit cumva noua identitate de femeie-soție-mamă și am fost șocată.

[Ana:] Auci.

[Oana:] Femei stresate, cu o sută de chestii pe cap, de la făcut mâncare la cine cumpără lapte praf − m-am regăsit total acolo, la lapte praf − femei care țipă din senin, femei care țin un copil în brațe și cu cealaltă mână amestecă în oală. Abia acum înțeleg că acestea sunt femeile normale, că nu sunt de judecat, că fac parte din realitatea asta în care trăim, dar în care eu abia intrasem. Și am chicotit într-un colț al minții, de ce arată așa personajele feminine ale lui Cristi Puiu?

[Ana:] Ha-ha. Te gândeai la declarația lui, probabil, care a aprins multe mame. Puiu sugera într-un interviu pentru Scena 9 că după maternitate n-ar mai fi loc în cap pentru artă. Iar dacă cumva încerci să faci loc pentru artă, vei fi probabil o mamă lamentabilă.

[Oana:] Da, pentru muncă, pentru artă. Una dintre artistele care au comentat atunci afirmația lui a fost poeta Elena Vlădăreanu, jurnalistă de radio și mamă a două fetițe mici. Elena tocmai lansase împreună cu partenerul ei, care este regizor, spectacolul „Habemus bebe”, despre cum continuă viața după ce devii mamă și cum trăiești acum, ca mamă, cu presiunea la puterea a 10-a. Elena spunea așa: „Nu cumva ce a spus el e o oglindă în fața a ce se crede în mod obișnuit în societatea românească? Că după ce naști nu-ți mai arde de nimic?”

[Ana:] Hm. Îmi amintesc acum de mailul lui Cristian Lupșa, editorul DOR, un mail de acum un an jumătate, în care ne povestea că a fost la lansarea cărții Elenei despre maternitate și că s-a gândit la noi și la cum ar fi să facem un podcast despre clash-ul identitar pe care îl simți după ce devii mamă. Iată-ne, un an jumătate mai târziu, că am izbândit. Nu ne-a luat chiar așa de mult…

[Oana:] Nu?

[Ana:] Eu știu? Hai să-ți citesc din frumosul mail: „Nu vreau să credeți vreun minut că vă consider mai mult mame decât reporteri, dar nici invers.”

[Oana:] Da, se întâmpla după lansarea „Non Stress Test”, textul după care s-a făcut spectacolul. Pot să-ți citesc ceva. O să-ți placă. „Spune-mi doamna Supă. Spune-mi doamna Spală Vasele. Spune-mi doamna Întinde Rufele. Spune-mi doamna Imediat. Spune-mi doamna Noi când mai facem sex? Oare sunt atât de urâtă? Spune-mi doamna Timp de Calitate, Țâțicu și Bine Dispusă. Spune-mi doamna Câștigă Bani, Muncește, Muncește. Spune-mi doamna Oare eu o să mai scriu ceva vreodată? Oare eu o să mai am timp? Spune‑mi doamna Nu mai pot.” Din toate aceste motive am vrut să o aducem pe Elena Vlădăreanu în studio. Are 37 de ani, o emisiune săptămânală la Radio România Cultural despre filme, este mama a două fetițe, de șase și doi ani, și scrie poezie.

[Oana:] Bună, Elena! Îți mulțumesc că ai venit!

[Elena:] Bună, Oana! Îți mulțumesc eu pentru invitație.

[Oana:] La un moment dat spuneai că eticheta maternitate s-a cam prins de tine. Deși tu nu ai vrut asta.

[Elena:] De mine s-au prins multe etichete, știi? Chiar azi-noapte citeam o cronică, prima mea cronică adevărată la noua mea carte, din Vatra. Și e o cronică foarte cinstită, foarte bună, dar, așa, clasică, a douămiiismului. Eu nu pot să ies − uite, asta e − nu pot să ies din anumite etichete. Mi s-au pus așa anumite etichete: maternitate, feminism, douămiism.

[Oana:] Cam în ce proporție − apropo și de eticheta asta − în ce proporție ești poetă, om de radio și mamă?

[Elena:] E o întrebare foarte dificilă acum, pentru că sunt momente în care mi se pare că le pot echilibra pe toate și că le pot face pe toate. Sunt momente în care îmi dau seama că de fapt e vorba de mai multe părți din mine, mai multe „eu”, care trebuie să se lupte, care, cum, ce face. Sunt momente în care simt că-mi pierd total echilibrul. Sunt momente, cum am tot trăit acum din noiembrie, de când mi-a apărut cea mai recentă carte, „Bani, muncă, timp liber”, și de când am avut foarte multe lecturi și a fost așa o agitație publică pentru mine, am impresia că tot ce e legat de partea asta de casă, de maternitate, parcă nu mă mai pot conecta cu ele, ceea ce mă face să sufăr, într-un fel, adică sunt mamă rea.

[Oana:] Deci dezechilibrul ăsta te sperie, nu reușești să-l ții în frâu?

[Elena:] Mă sperie, mi se pare că nu pot tot timpul să-l țin în frâu, deși mă mint că reușesc. Dar nu pot, pentru că, așa cum spune soțul meu tot timpul, „Amintește-ți că nu le poți face pe toate”. Și cred că are dreptate. Da, deci e o perioadă… Așa că mi-e foarte greu să îți răspund la asta cu proporții. Ce să-ți zic, sunt 10% așa, 10% așa, 80% așa? Nu, nu, chestiile astea variază. Și tu știi foarte bine.

[Oana:] Când am fost la spectacolul „Non Stress Test” eram mamă de doar de câteva luni și am fost uimită de cât de mult gol a umplut spectacolul ăsta în mine.  Mă simțeam singură în perioada aceea, cu un doliu interminabil după muncă și cu foarte puțini oameni care-și mai aminteau de mine. Și mă întrebam dacă ai creat „Non Stress” pentru ca alte mame să se regăsească, să fie mai puțin singure, sau atunci l-ai creat pentru tine?

[Elena:] O să încerc să-mi amintesc cum a fost. După ce am născut, e vorba de acum șase ani, șapte ani aproape, deci la prima fetiță, am intrat așa într-un fel de bulă a relației mamă-copil, în care totul funcționa între mine și bebeluș. Era o relație „de lapte”, dacă vrei. Dar, după un… bineînțeles că a fost și un fel de depresie după naștere, în care mă simțeam − așa cum ziceai și tu − mă simțeam extrem de singură. Într-un loc extrem de neadecvat, mi se părea că nu sunt adecvată cu ceea ce trebuie să fac. Ce trebuie să fac? Cum trebuie să fac? Fac bine? Nu fac bine? Și în timpul ăsta, de cam până pe la șase luni, nu m-am gândit deloc la scris, la cine sunt eu, la muncă, la presă, la radio, la nimic. Deși îmi lipsea foarte mult, pentru că, până să avem primul copil, noi − eu și soțul meu, care-i regizor de teatru, Robert Bălan − eram așa, activi. Nu pierdeam nimic. Mergeam la lansări de carte, la expoziții, la filme, la spectacole, eram peste tot, practic. După care, dintr-o dată, s-a rupt. Dar nu am simțit asta decât treptat.

[Oana:] Te așteptai la asta, sau vă făcuserăți un plan pentru asta?

[Elena:] Nu, nu. Eu nu puteam să trec de momentul nașterii. Pentru mine ăla era un punct terminal, așa. Și de-aia m-a luat cumva prin surprindere. Fiecare din noi a rezistat în felul lui. Ei, și după șase luni am început să am, așa, ok, îmi veneau tot felul de idei.

[Oana:] Să te dezmorțești.

[Elena:] Da, simțeam că încep să mă reconectez cu partea asta din mine, știi? Nu reușeam tot timpul să-mi notez. Țin minte că atunci cred că m-am întâlnit cu Simona Popescu, la care eu țin foarte mult, și care mi-a spus: „Elena, înregistrează. Fă ceva. Încearcă să nu pierzi. Ia-ți un reportofon și înregistrează.” Și am încercat și nu puteam. Mă speria propria mea voce. Era ceva ciudat. În schimb, am încercat să mi le încapsulez în minte, toate aceste bruioane, încercări de text, schițe. Nu reușeam tot timpul să mi le scriu în caiet, dar cumva ele erau acolo, le revizitam periodic.

[Oana:] Nu le pierdeai.

[Elena:] Da, nu le pierdeam. Asta e interesant, că nu le-am pierdut, le revizitam periodic, cumva, treceam prin ele. Era ca și cum deschideam un fișier la computer și puteam să le văd pe toate, deși ele nu existau…

[Oana:] Cu gândul…

[Elena:] Exact, deși ele nu existau. Ele existau doar în mintea mea. Până în primăvara lui 2014, când deja era fetița… avea deja 2 ani jumătate, mergea la grădiniță, deci aveam dintr-o dată un timp pe care puteam să-l umplu. Eram deja la master, îmi pregăteam disertația. Deci eram după anul doi.

[Oana:] Și munceai deja la radio?

[Elena:] Deja începusem treaba la radio − pentru că atunci am prins perioada aia cu diferența între 1 an și 2 ani de concediu de creștere și îngrijire copil și am optat pentru 1 an, deci am început serviciul când fetița avea 11 luni. Și atunci mi-am reluat și masteratul. A fost o perioadă foarte dură, atât pentru mine, cât și pentru Robert, care a trebuit să stea foarte mult cu fata. Ei și am început să vărs toate chestiile astea într-un document. Și i-am arătat acel document lui Robert, ceea ce eu nu fac, în timp ce lucrez eu nu prea mă consult cu nimeni. Nu mă consult cu nimeni, rareori se întâmplă să mă consult. Dar atunci i le-am arătat pentru că, probabil, simțeam că nu-i vorba numai despre mine, că e vorba cumva despre noi. Iar el a citit și-a zis: „Sunt mișto, hai să facem un spectacol.” Și cam așa a început. Deci a fost despre mine, nu m-am gândit că or să se regăsească oameni în chestia asta. Am fost surprinși ca după primele reprezentanții să avem reacții interesante de la oameni care nu aveau… nici măcar nu erau în cuplu, sau erau celibatari, să zic așa, să folosesc acest cuvânt învechit. Și care ziceau: „Oau, ne-am distrat, a fost interesant”, nu știu ce. „Vai, n-am să am copil în viața mea!” Lucrul ăsta ne-a și speriat într-un fel, noi nu am vrut ca ăsta să fie mesajul, că, vezi Doamne, nu faceți copii că…

[Oana:] Că o să fie greu, că o să fie groaznic.

[Elena:] Că vă bușiți viața. Exact. Nu, nu despre asta e vorba. Era vorba despre mai multe… cumva, despre o demitizare, adică, într-o perioadă în care se și vorbea, era foarte politizat − acuma văd că s-a mai potolit chestia asta cu maternitatea, cu ce trebuie să facă femeia, cum trebuie să fie și-așa mai departe. Dar atunci era o perioadă în care era foarte politizat acest concept. Toată lumea simțea nevoia, mai ales bărbați − asta mă obseda − deci, toți bărbații simțeau nevoia să spună când femeia trebuie să facă copii, câți copii trebuie să aibă…

[Oana:] De la președinte…

[Elena:] De la președinte, la Biserica Ortodoxă. Era așa… simțeam o chestie din asta intruzivă, o presiune foarte mare. Deși eu nu făcusem copil pentru că…

[Oana:] Că trebuie.

[Elena:] Că trebuie, că mi-a zis Băsescu.

[Oana:] Și asta ai vrut, să demitizezi…

[Elena:] Și am vrut să demitizez, cumva, asta…

[Oana:] Pozitivul din maternitate.

[Elena:] Exact, pozitivul, imaginea… plus că mă obseda și asta, că noi nu avem texte despre maternitate. Prea puțin s-a scris despre asta. Era „Cerul din burtă”, al Ioanei Nicolae, care e un text de graniță, nu e nici poezie, nici proză, foarte frumos, dar foarte liric. Pe mine nu mă interesa partea asta. Și nu mă interesa − de ce? − dintr-o incapacitate personală, pentru că, știi foarte bine, experiența asta a maternității, mai ales în primele luni, în primul an, mai ales cu primul copil, e atât de tulburătoare, atât de profundă, atât de intensă, încât oricum ai da-o, oricum ai încerca să scrii despre asta, iese mai prost decât realitatea. Adică era ca și cum eu aș fi în competiție cu realitatea, și mă simțeam din start cu un mare handicap, eu nu pot să fac asta.

 

[PROMO]

 

[Oana:]  „Non Stress Test” a venit și ca un răspuns la presiunile pe care le simțeai, nu doar cele politizate, ci și din interiorul, nu știu, al grupurilor de mame…?

[Elena:] Exact, că și-asta… adică, era, pe de-o parte, partea asta politizată, pe de altă parte, era chestia aia că „Vai, ce minunată e relația mamă-copil, ce minunat te simți, te schimbă”, alăptat…

[Oana:] Iubire necondiționată.

[Elena:] Exact. Toate chestiile astea de parentaj, de care noi habar nu aveam atunci și ne-am lovit așa, am intrat cu nasul în ele și am… adică, toată chestia asta, toată puericultura asta e un lucru absolut nou pentru generația noastră de părinți. Cred că generația copiilor noștri, ei vor fi cumva o generație de sacrificiu din acest punct de vedere, al modalității de creștere.

[Oana:] Pentru că se nasc din extremele astea, extrema în care am fost noi crescuți…

[Elena:] Pentru că noi nu știm. Pentru că noi, de fapt, nu știm. Noi vrem s-o rupem cu modelul în care am fost noi crescuți, în care pedeapsa, rușinea… nu neapărat pedeapsă corporală, că poate nu toți dintre noi am luat bătaie. Dar chestia aia că stai cu mâinile la spate la colțul de rușine…

[Oana:] La colțul de rușine. Sigur. „Nu e frumos!”

[Elena:] Da. Rușinea. Că trebuie să-ți fie rușine.

[Oana:] „Ești urâtă când plângi.”

[Elena:] „Ești urâtă când plângi”, exact. Toate chestiile alea, noi vrem să… așa am simțit noi, că trebuie să rupem cu asta, numai că nici nu avem ceva să punem în loc, noi suntem așa, bâjbâim. Experimentăm.

[Oana:] Improvizăm.

[Elena:] Improvizăm, experimentăm, punem botul la niște chestii care ni se pare nouă că sună bine din aceste cărți de parenting, care sunt niște traduceri… Și asta e interesant, pentru că toate cărțile astea sunt scrise într-o anumită cultură. Și există niște conexiuni între spațiul sociocultural, etnografic, cum vrei tu, și creșterea copilului. Mi se pare destul de riscant să vii să aplici niște lucruri din America, scrise în America, de exemplu, să vii să le-aplici aici în Europa, într-o țară din estul Europei, într-o țară care a avut istoria pe care a avut-o, care a avut acest hău de 50 de ani de comunism. Despre ce vorbim noi aici?

[Oana:] Chiar spuneai că generația în care ai crescut tu probabil că nu a avut toddleri. Erau bebeluși care săreau direct de la sânul mamei, la trei luni − odată cu diversificarea cu măr și biscuit − la copii care se maturizau știind ce înseamnă rușinea, frica, bătaia, ascultarea. Și ce facem acum, după tăvălugul ăsta de informații la care avem acces? Reînvățăm sau învățăm blândețea? Tu cum ai făcut, că ai avut toddleri?

[Elena:] N-am făcut. Am toddleri.

[Oana:] Ai, chiar.

[Elena:] Of. E foarte − la noi nu e în niciun caz un model. Pentru că… nu, m-a speriat chestia aia de care ziceam, cu rușine, cu nu știu ce, numai că o altă chestie, la fel, care se explică prin contextul sociopolitic în care am crescut noi și în care au crescut părinții noștri − care părinții noștri sunt crescuți de niște părinți din generația războiului! Cum ar fi, bunicii noștri, da? Bunicii noștri nu știau lucruri… sau foarte puțini dintre ei se pricepeau la arătarea afecțiunii, la a vorbi despre iubire, la a vorbi despre corp, la a vorbi despre percepția individului într-o anumită comunitate, mică, mare, în familie, la școală. Cei mai mulți dintre părinții noștri au crescut în familii numeroase, în care existau bunici, străbunici, părinți și copii, trăiau toți în aceeași casă, ideea de intimitate era pusă sub preș, pentru că nu aveau încotro, asta era vremea, da? Ei, părinții noștri, la rândul lor, au învățat foarte… sau, nu că nu au învățat, nu au avut acest model: cum îi transmiți tu copilului tău că îl iubești? Vorbești despre iubire? Eu știu că mama mea, de exemplu… mi-e foarte clar în minte lucrul ăsta. După ’90, când au început filmele americane, filmele siropoase, telenovelele, toată ziua, bună-ziua, spuneau „Te iubesc!”, „Te iubesc!”. Și țin minte această justificare a mamei mele, care-mi zice: „Eu nu spun te iubesc, pentru că iubirea e dincolo de cuvinte.” Sigur, ea avea dreptate, are dreptate, dar când ai zece ani, unsprezece ani, să auzi asta, te cam trosnește, știi.

[Oana:] Nu prea știi cum s-o iei.

[Elena:] Nu, nu știi cum s-o iei, nu știi ce să faci cu ea, nu ai, tu însuți, nu mai ai un model. Înțelegi? Cumva, mi s-a părut, și încă simt asta, că anumite lucruri care țin de… chiar și a arăta empatie, empatie cu un copil care urlă foarte rău că s-a lovit, că îl doare burta, că nu știi ce are, dar urlă. Ei, să arăți empatie, să arăți afecțiune, să arăți iubire, mi s-a părut că pe astea a trebuit să le învăț.

[Oana:] Și să le muncești, cumva. Eu așa simt.

[Elena:] Și să le muncesc, exact. Nu au venit din interior. Abia ulterior, acuma la al doilea copil, simt că au început să se așeze, am început să le internalizez, să mă conțină lucrurile astea. Înțelegi ce spun?

[Oana:] Apropo de muncă, munca − nu cea de-acasă. Cum găsești timp, și nu doar timp, spațiul acela emoțional și mental ca să scrii? E mai greu de când ai devenit mamă, sau e mai ușor, că ești pe eficiență?

[Elena:] Of, e și mai greu, și mai ușor, dacă vrei. Adică e un lucru pe care i-l repet și soțului meu. Lui i-a fost mult mai greu în toată perioada asta, pentru că − eu având un job fix, el lucrează în mediul independent − cumva el a trebuit să se sacrifice, dacă vrei. Ca eu să pot să merg la job. Și el a stat foarte mult cu copiii. Chestia asta e foarte solicitantă. E o chestie… asta, fac o paranteză: să scrii e relativ simplu, da?

[Oana:] Te pui acolo, pe scaun…

[Elena:] Ai nevoie de-o hârtie, inițial, un computer, îl iei cu tine, asta și la baie, pot să-mi iau laptopul cu mine, stau cinci minute și pot să scriu ceva dacă am ce scrie. Să faci teatru e altceva. Să faci teatru, poți să faci teatru într-o sală, poți să faci teatru cu niște oameni, sau chiar și singur, dar tot trebuie să-l faci într-o sală, ai nevoie de public, ai nevoie de promovare, una peste alta, ai nevoie de bani, ai nevoie de timp. Da? E mult mai complicat. Lucrurile stau mult mai complicat atunci când faci altceva decât literatură. Ei, dar dacă ne uităm în oglindă nu putem spune decât că − eu, cel puțin − am scris cel mai mult și-am început să mă iau în serios abia după ce s-a născut… după ce-am devenit mamă. Abia după ce s-a născut Eva.

[Oana:] Și de ce crezi că s-a întâmplat așa?

[Elena:] Cumva, simt că a devenit totul urgent.

[Oana:] Ai o presiune.

[Elena:] Da, e ceva urgent. Poate că e și, bineînțeles, e și o chestie de vârstă, că ajungi la o maturizare artistică, în fine. Dar simți că trebuie atunci. E ceva, așa, nu poți să explici. Dar, totodată, da, e ceva foarte dificil, pentru că, vezi, lucrurile se leagă. Până să avem copii aveam timp, chiar dacă am avut o perioadă destul de lungă în care am avut două joburi, amândouă oarecum fulltime, adică lucram și în presa scrisă și la radio deja, unde aveam emisiune zilnică. Luni-vineri, talkshow cultural în direct, deci a fost o perioadă dură atunci, dar nu a fost tot timpul așa, adică au fost și perioade lejere în care aș fi putut să scriu, tată, să scriu! N-am făcut-o. Sau am făcut-o, dar nu atât de serios, atât de consecvent, cum am făcut-o după ce s-a născut prima fetiță.

[Oana:] Și ai reușit să faci ușor tranziția de la, nu știu, făcut mâncare la „Acuma mă apuc și scriu”, nu-mi trebuie niciun fel de oră de preludiu…

[Elena:] Aveam niște timpi. Nu puteam oricând. Înțelegi? Adică, cât a fost Eva mică, după ce s-a născut ea și după ce am reînceput să scriu, deci ea avea… am reînceput să scriu, de fapt, odată cu disertația, cred. De fapt, nu, odată cu examenele la masterat. C-am făcut un masterat foarte teoretic, aveam foarte mult de scris și de citit. Iar lucrul ăsta îl făceam, de obicei, între patru și șase dimineața. Eu sunt oricum o fire matinală, îmi merge mintea mai bine dimineața, mi se potrivea programul ăsta, deși eram praf toată ziua și eram foarte obosită și la nouă adormeam înaintea ei.

[Oana:] Și aveai încă nopți cu treziri, cred.

[Elena:] Da, bineînțeles. Până la trei ani. Au fost perioade în care am avut de scris eseuri pentru master, examene, și atunci mă ajuta Robert foarte mult, pentru că o lua, ieșea cu ea în parc și eu stăteam și scriam.

[Oana:] Deci câte două ore, câte două ore.

[Elena:] Cam așa, da. După care a venit Alexandra, care are alt stil. Ea dimineața e foarte agitată, în schimb, seara, de la început, ea a adormit repede. Când era foarte mică, ea la șapte dormea. Șapte, șase-șapte ea dormea deja. Sau, în fine, chiar dacă se mai trezea, adormea rapid la loc. Și-atunci a trebuit să-mi schimb asta, ceea ce a fost destul de… chestie de bioritm… Dar, am reușit, slavă Domnului, și am început să scriu de la zece la douăsprezece, în principiu. Nu reușesc mai mult.

[Oana:] După ce adoarme și prima fetiță.

[Elena:] După ce adoarme casa. Da, exact. Nu reușesc tot timpul. Uneori stau și o frec pe Facebook. Stau și-s foarte obosită…

[Oana:] Deci ți se întâmplă și ție.

[Elena:] Da, mi se întâmplă mult mai des decât mă așteptam. Adică, și chestia asta s-a schimbat atât de mult între momentul 2011 și acuma… am devenit atât de conectați la lumea asta virtuală, parcă nu mai putem să scăpăm.

[Oana:] Și-n tot iureșul acesta − pentru că ai avut o perioadă aglomerată, ai scos volumul nou și au urmat multe lansări − unde e mama și unde e profesionistul care muncește și creează? Pui limite între ele? Sau fiecare zi e o combinație? Cum îți place să faci?

[Elena:] Păi e o combinație, că n-ai cum. M-am întors la radio. Unde am o emisiune de filme.

[Oana:] Săptămânală?

[Elena:] Sunt două ediții pe săptămână în direct. Dacă sunt evenimente mari, cum sunt festivaluri, lucruri din astea prin București, e și mai, se complică, pentru că, na, mergi la vizionări, faci interviuri, în fine.

[Oana:] Și ai și fost în Timișoara, parcă, nu știu dacă și la Craiova…

[Elena:] Am fost cu cartea la Timișoara și la Brașov de două ori, am avut cu „Habemus bebe” − care, de fapt, e spectacolul de dinainte de „No Stress Test”, „No Stress Test” e cartea − un spectacol pe care l-am… e textul meu, l-a regizat soțul meu, Robert Bălan. Cei de la Craiova au făcut la un moment dat, anul trecut, cred, un call pentru spectacole independente, pentru producții independente, pe care să le prezinte la Naționalul din Craiova. Și am fost și noi printre cele câteva spectacole selectate.

[Oana:] Cum faceți în deplasările astea, le luați și pe fete?

[Elena:] Nu, acum nu le-am mai luat, dar au fost momente în care am mers împreună. De exemplu, când am făcut spectacolul de la Gong, din Sibiu, Eva avea trei ani, cred că, în toamna aia. Am mers inițial în vară să vorbim și să vedem echipa, și așa, am mers cu ea. După care ne-am întors iar la începutul repetițiilor, am mers iar cu ea. Robert a rămas acolo și a lucrat o lună, timp în care cred c-am mai mers noi în weekend și știu că au fost niște momente foarte amuzante și foarte așa, că Eva era mică, și la un moment dat eram, cred că înainte de premieră, când am mers și am stat și eu mai mult, și stăteam la repetiții și la un moment dat îi era somn și băieții de-acolo din teatru nu știu de unde au făcut rost de un pat, era d-ăsta care se strânge, dar era foarte mare, și l-au adus acolo și l-au pus în sala de repetiții, hai culcă-te. Dup-aia, bineînțeles, n-a vrut să doarmă… A văzut spectacolul ăla de zeci de ori, „Prințesele spion”, se cheamă, era un spectacol, la fel, cu textul meu, făcut de Robert, pentru copii mici și familii.

[Oana:] Deci se poate. Poți să le faci pe toate.

[Elena:] A fost greu. A fost foarte greu. După care a fost un moment foarte dur când am avut spectacolul la Naționalul din Târgu Mureș. Și am mers, la fel, să cunoaștem echipa în timpul verii. Și nu aveam încotro. Poate că ar fi fost bine să luăm o bunică cu noi. Dar și asta e foarte dificil. În fine. Și am fost noi doi, cu Eva, care era măricică, deci avea deja cinci ani… nu, aproape cinci avea, așa, și Alexandra, care era foarte mică, cred c-avea jumătate de an, ceva de genul ăsta. Era mititică rău. Și era foarte cald, o căldură din aia sufocantă, foarte, foarte, foarte cald. Ei, și am vrut să merg și eu să stau la discuții cu actorii, să ne lămurim ce și cum, era prima lectură a textului, și n-am reușit.

[Oana:] Ce s-a întâmplat?

[Elena:] Atunci n-am reușit. Pentru că Alexandra a început să plângă foarte rău, a trebuit să plec, că nu se putea, Eva a rămas cu Robert și cu actorii care trebuiau să citească textul. Nu ne-am… a fost așa un moment în care nici Eva nu a cooperat, dar, nu, au fost momente foarte dure.

[Oana:] Și cum îți e în momentele alea foarte grele, când vezi că, deși îți dorești foarte mult să faci o chestie, de fapt nu poți?

[Elena:] E frustrant, e foarte frustrant, îți vine să… ți se pare că ești așa, că ești blocat, că nu ai ieșiri. Da, a fost dur, adică am avut și… Pe de altă parte, mă tot gândesc, măi, așa creștem − și noi am crescut, adică am crescut, metaforic, dar am crescut cu ele, așa.  După ce mi-a apărut cartea „Spațiu privat” în italiană, am făcut un tur la un moment dat, în 2016. Și am avut lecturi în patru orașe din regiunea Puglia. Ei, și acolo, în Taranto, în orașul vechi, există o mică asociație artistică. Scopul lor este exact asta, să creeze punți, să creeze dialoguri între orașul nou, care e dinamic, frumos, și așa mai departe, și acest oraș care e prăbușit, foarte sărac, la limita subzistenței, trist, părăsit, au plecat mii de oameni de-acolo după ce s-a închis șantierul naval. Ei, au fost atât de mulți oameni atunci, au fost cred că peste 100 de oameni la acea lectură. S-a stat afară. Și a durat foarte mult. Deci, a fost lectura propriu-zisă, după care a început un dialog foarte interesant, foarte… incredibil a fost. Ei, și la un moment dat, Alexandra, care era foarte mică, era bebeluș, era foarte târziu pentru ea, a început să plângă rău, a trebuit s-o pun la sân, am făcut pauză, toată lumea a așteptat, să pun eu copilul la sân, n-au plecat. Eu am fost uimită, deci nu au plecat, oamenii au așteptat ca eu să-i dau să sugă Alexandrei, a durat un sfert de oră, m-am întors, ea a continuat să plângă, până la urmă am luat-o la sân cu mine, și-am stat așa cu ea, vorbind în continuare cu acești oameni absolut minunați, pentru mine a fost incredibil, o experiență absolut incredibilă. De-asta zic, au fost și momente grele, dar cumva frumoase, știi? Le păstrez așa, fac parte din mine, nu pot să zic că aș fi vrut să fie altfel.

[Oana:] Între maternitate și muncă, ai simțit vină? Vină că nu stai cu fetele, vină că nu muncești sau că nu scrii suficient?

[Elena:] Asta tot timpul se întâmplă. Da, tot timpul e asta.

[Oana:] Și cum le dozezi? Pentru că mi-ai spus că munca pentru tine e de mică e ceva important și mă întrebam cum dozezi lucrurile astea acum?

[Elena:] Păi, încerc tot timpul să-mi pun așa… să-mi pun niște piedici singură. Că eu am tendința asta, să mă arunc cu capul în față, să fac mai mult, să mă înham la mai mult decât pot duce. Și până la urmă să dovedesc că pot să duc și-așa. Mă mai potolește și Robert, care mă trage înapoi. Dar și eu am început să-mi zic, băi, calmează-te, adică, eu la radio acum când am reînceput, aș fi vrut să-mi iau mai multe, că doar două show-uri pe săptămână e prea puțin, să-mi iau să fac mai multe. După care mi-am dat seama, măi, dar stai puțin să-mi intru în ritm, eu de-abia am început, fetele sunt acasă. Abia acum ele merg la afterschool, Eva la școală și afterschool și Alexandra la grădiniță până seara, deci abia acum aș putea să încerc să fac mai mult decât ceea ce trebuie să fac, înțelegi? Deci e dificil, tot timpul trebuie să jonglezi cu chestiile astea, trebuie să ajungi să fii foarte stăpână pe tine și să ajungi să recunoști că asta poți să faci și asta nu poți să faci, sau poți să faci, dar poate poți să faci mai prost, și cumva să-ți asumi asta. Eu aici nu știu ce să zic, pentru că prefer, mai degrabă…

[Oana:] Să nu faci, decât să faci prost…

[Elena:] Decât să dau rasol. Înțelegi? E foarte simplu, zici, îți găsești tot timpul argumente să faci mai prost decât ar trebui să faci, zici, „Am copii, ce, tu nu înțelegi?” Sunt nedormită. Sunt, a, am fost răcită, nu știu ce. Ok, nu face, atunci.

[Oana:] Dar ți s-a întâmplat, totuși? Să faci ceva prost? Pentru că nedormită, pentru că copii…

[Elena:] Acuma… prost… când zic ceva prost, zic referitor la propriile mele criterii, înțelegi?

[Oana:] Nu știu, să… adică, nu neapărat să scrii prost, dar…

[Elena:] Dacă eu sunt mulțumită de… așa… e în regulă. Nu știu. Chiar nu știu să-ți răspund la asta.

[Oana:] Dar te-ai simțit judecată sau neînțeleasă referitor la muncă, să spunem, în perioada asta? Sau poate discriminată, sau, nu știu, sau privită altfel.

[Elena:] Nu știu ce să zic. După ce m-am întors din concediul de creștere copil de la Eva, deci după primul an − eu înainte de a intra în concediu făceam o emisiune la radio, care ți-am zis, era zilnică, și după ce m-am întors am pierdut proiectul ăla. Era cumva proiectul meu, pe care îl făceam din 2006, poate?

[Oana:] Deci era ideea ta, și tu-l crescuseși.

[Elena:] Da, din 2006 îl făceam. Mamă, ce a trecut timpul. Incredibil. Și, deci din 2006, îl făceam de cinci ani. Și când m-am întors nu l-am mai făcut pe ăla. Am făcut alte chestii.

[Oana:] Pentru că n-ai mai vrut, sau?

[Elena:] Nu, explicația a fost „O să vezi că o să fie greu”. Și așa este, ar fi fost greu să am emisiune zilnică, cu copil mic plus masterat. Plus scris. În fine. Dar eu am luat-o atunci și ca pe un fel de invalidare. Și-a fost, da, emoțional m-a consumat…

[Oana:] Te-a consumat ceva, treaba asta.

[Elena:] Da, m-a consumat foarte mult chestia asta, că eram convinsă că așa este, că o să fie greu să le duc, pe de-o parte, pe de altă parte, nu știu…

[Oana:] E greu să-ți spună altcineva asta?

[Elena:] Exact. Adică aș fi vrut să… ok, hai să văd cum e, totuși. Dar, recunosc că ce‑am făcut după ce m-am întors după Eva, făceam documentare radio și interviuri și-mi plăcea foarte mult lucrul ăsta. Plus că puteam să jonglez cu timpul, adică, ok, făceam teren, că făceam și foarte mult teren, și dup-aia, eu făceam montaj, editare, tot, dar chestia asta o puteam face noaptea, de exemplu. Așa, dacă ai direct, ești acolo, între orele alea nu poți să fii decât acolo, nu poți să zici, fac agenda peste două săptămâni; atunci după emisiune imediat trebuie să vezi ce faci în următoarea zi, și tot așa. Cumva, tot răul spre bine, dar dacă vrei, da, ăla a fost un moment… pentru că eu nu am știut să-l gestionez. Adică m-a… a fost așa, eu știam că mă întorc unde mă întorc și mă pregătisem pentru asta, fiind convinsă, conștientă că o să fie greu, că o să fie o încercare, că hai să vedem cum ne descurcăm, că nu știu ce, și s-a schimbat. Deci, da, eu nu am știut să gestionez chestia aia.

[Oana:] Când regizorul Cristi Puiu a spus că multe femei care reușesc în carieră nu au copii sau sunt niște mame lamentabile, tu ai comentat că ce a spus el poate fi de fapt credința obișnuită a societății românești că, după ce naști, asta e, nu-ți mai arde de nimic și așa e normal să fie. Crezi că s-au mai schimbat lucrurile?

[Elena:] Nu știu ce să cred. Deci am momente în care îmi vine în cap acel „Mamă lamentabilă”, crede-mă.

[Oana:] Și mie! Mereu mă gândesc la el.

[Elena:] Mai ales acum, de când cu cartea, vai de capul meu, deci numai la asta mă gândesc. Că, uite, seara asta am lectură, fetele ar vrea să stau cu ele. Dar eu plec. Sunt o mamă lamentabilă. Și mă obsedează. Dar asta și pentru că noi suntem crescute într-un tipar, înțelegi?

[Oana:] Să le facem pe toate și să nu ne plângem.

[Elena:] Să le facem pe toate și… Ce înseamnă, ce înseamnă să fii mamă bună, și ce înseamnă să fii mamă lamentabilă?

[Oana:] Asta voiam să te întreb și eu.

[Elena:] Asta este. Adică, sigur, copilul are nevoie de timp cu tine, are enșpe mii de nevoi pe care doar tu poți să i le satisfaci. Dar și tu însăți ai propriile tale nevoi, pe care doar tu poți să ți le satisfaci, înțelegi? Și e o chestie din asta de nevoi, cine e prioritar, sigur, e prioritar copilul… dar, uite, că uneori… Tu acuma ești cu mine aici, da?

[Oana:] Da.

[Elena:] Nu ești acasă, unde e a doua inimă a ta, știi? Așa și eu, adică… Da, nu mă așteptam, ce s-a întâmplat cu cartea asta a mea, nu mă așteptam deloc la asta. Am avut o primă prezentare la Gaudeamus. De fapt, atunci a apărut, la Gaudeamus în 2017. Și când… am stat în târg aproape toată ziua, și era lansarea de la cinci, prezentarea cărții într-un spațiu care nici nu știam prea bine pe unde e, ne tot întâlneam, cu prieteni, cunoscuți, și tot ziceau: „A, ai lansare de la cinci. O să venim și noi.” Și eram așa… Ok… Că la „Non Stress Test”, cu un an înainte, n-a venit nimeni, a venit prietena mea din liceu. Și cred că alți doi prieteni, dar asta a fost tot. Și-acuma mă gândeam, n-o să vină nimeni. Și când am ajuns acolo, era deja plin. Și-au fost foarte mulți, au fost în jur de 50-60 de oameni. Și-au tot venit în timp ce citeam, și eram așa, ok… Ei, și m-a agitat foarte tare. M-a agitat − în ce sens? − că cumva m-a scos, adică, a trebuit să merg și-acolo, și-acolo. În București au fost foarte multe lecturi. Reacții pe Facebook, era o perioadă, imediat după târg, deschideam Facebook-ul, zilnic dădeam de mine. Mă obseda chestia asta, băi, deci ce se întâmplă? Și mi-a dat, efectiv, mi-a dat viața peste cap. Am simțit că nu… la un moment dat mă gândeam, parcă trăiesc o viață care nu-mi aparține.

[Oana:] Care nu-i a ta. Că nu te pregătiseși pentru asta.

[Elena:] Totodată, normal că, pentru orgoliu, pentru… sunt și eu un om vanitos, ca mulți alții, eram așa, oau, deci uite, știi?

[Oana:] Dar nu s-a balansat bine cu familia.

[Elena:] Nu, deloc. Și-acuma, deci, mă simt… nu, în fine. E foarte complicat. Nu. Deci, deloc, deloc.

 

[PROMO]

 

[Oana:] Păi și tu ce crezi că e o mamă bună?

[Elena:] Nu știu. Nu știu ce e o mamă bună. Cred că o mamă bună e o mamă care… aberez, îți dai seama. Improvizez. Care își știe nevoile, încearcă să și le satisfacă, da? Și cu nevoile astea satisfăcute și destul de stăpână pe sine, și destul de echilibrată, emoțional, profesional, e dispusă și capabilă să satisfacă nevoile copilului.

[Oana:] Sună ca din carte.

[Elena:] Din carte, nu vezi?

[Oana:] Cum găsești echilibrul? Voiam să citesc ceva din „Non Stress Test”, că e o părticică care pe mine mă obsedează, în fiecare zi: „Cine doarme mai mult, cine muncește mai mult, cine stă mai mult cu copilul, cine se distrează mai mult, cine iese mai mult, cine vede mai multe filme, cine citește mai multe cărți, cine vede mai multe spectacole, cine întâlnește mai mulți oameni, cine spală mai multe vase, cine face mai des de mâncare” − pe toate le iau în fiecare zi și mă gândesc. Nu sunt eu. Nu fac nimic mai mult dintre toate astea. Și, nu știu, mă compar așa, cu multe mame, unele existente, unele imaginare…

[Elena:] Asta o dată, pentru că e acest parenting, acest parentaj de care îți vorbeam mai devreme, creează acest mit al posibilității de a fi perfectă. Adică, dacă faci aia, dacă faci ailaltă, dacă schimbi acolo, dacă schimbi acolo, dacă ești mai atent, dacă te conectezi, dacă… poți să fii perfectă, poți să ai copilul perfect, să ai relația perfectă, să nu-ți mai facă tantrumuri, să nu mai dea cu curul de pământ în mijlocul străzii, în mijlocul magazinului, să nu-ți mai urle, să se culce când trebuie.

[Oana:] Și poți să și muncești!

[Elena:] Și poți să și… deci e impresia asta, că dacă urmezi o… nu, e un mare…

[Oana:] Bullshit?

[Elena:] Bullshit, așa. Mă iertați. Deci, odată e această presiune și tendința asta de a te compara cu un model, cu o iluzie, de fapt. Și chestia asta produce enorm de multă suferință, enorm de multă frustrare. Nu le faci față tot timpul. Te distrug. Apoi, e comparația aia, de-aia te compari cu alte mame, cine… dar te compari și-n cuplu. Și-aici e marea problemă. Pentru că te compari tu în cuplu, dar se compară și el în cuplu. Și e răvășitor. Se creează o tensiune acolo, pe care, la fel, nu știi s-o gestionezi. De ce să faci asta, adică, chiar e musai să vedem dacă eu am spălat vasele astăzi, și le-am spălat și ieri și le mai spăl și mâine, e obligatoriu acuma ca tu să vii să le speli, poate-am avut eu o perioadă mai soft și îmi permit să fac…

[Oana:] Și asta ni se întâmplă nouă, unde partenerii lucrează cot la cot cu noi.

[Elena:] Sunt înțelegători… Exact, și înțeleg, și… așa.

[Oana:] O părticică mică dintre femeile din România, probabil, au asta.

[Elena:] Exact, dar gândește-te că, e o chestie pe care mi-o tot amintesc, pe care mi-o povestește tata. Că în ziua în care a mers s-o ia pe mama din maternitate, după ce mă născuse pe mine, mai ieșea o colegă de salon cu mama, care tot așa, născuse și ea. Și-i zice soțul: „Acum te duci acasă, te duci la rată, te duci acasă, vezi că n-am apucat să fac curat la porci, trebuie să rânești la porci, să dai mâncare la animale, să faci nu știu ce la vite, să faci nu știu ce la aia, să tai găina, să nu știu ce și nu știu ce.” Femeia abia născuse, cu bebeluș în brațe, da? Trebuia să iasă din spital. Și tot timpul tata își amintește de chestia aia, cum l-a… Și, asta se întâmpla acum 30 și de ani. Dar crezi că s-au schimbat lucrurile esențial în anumite zone în care noi nu avem acces? De care nu ne interesează? Față de care ne facem că nu există, pe care le ignorăm? Nu cred că s-au schimbat. Sincer, nu cred că s-au schimbat. Asta apropo și de ce mă întrebai mai devreme, de Cristi Puiu și de comentariul lui.

[Oana:] Așa că ce trăim noi astăzi e un fel de iluzie a perfecțiunii care nici n-are legătură cu foarte multă realitate.

[Elena:] Hai, poate nu perfecțiune. O iluzie a normalității, ni se pare că noi suntem mai anormali. E normalitatea noastră în care avem copii… doi, preferabil! Ca să se susțină unul pe altul în momente de cumpănă! Copiii merg la școală și la afterschool. Unde fac engleză, germană și nu știu ce.

[Oana:] Și multe alte activități.

[Elena:] Și multe alte activități, exact. Copilul unde merge? La grădiniță la Waldorf, la Montessori. De ce? Pentru că. Și-așa mai departe. Păi, știi, e chestia asta, că-i dai mai bine, îi dai „Mai binele”. Mai binele cui, mai binele copilului, sau mai binele tău? De care tu ești convins că ție ți-a lipsit? Și de care ai nevoie acum? Știi, e ca în chestiile alea foarte cunoscute că tatăl care are 30+ îi cumpără copilului nu știu ce avion cu nu știu ce elice și cu care abia așteaptă el să se joace. Pentru că, de fapt, e vorba despre el, lui i-a lipsit acum… știi?

[Oana:] Mulți ani.

[Elena:] Asta e și cu acest bine al copilului. Această teamă a noastră de educație. Știi? Că, mamă, merge la școală, aoleu, dacă îi ucide creativitatea, îi face nu știu ce, îi… e a noastră, e vorba despre noi, noi suntem anxioși.

[Oana:] Ceva de final: ce pui între maternitate și muncă, dacă ar fi să pui niște cuvinte?

[Elena:] O. Nu știu, cumva, de când sunt în București a trebuit să mă lupt cu mai multe roluri, cu mai multe etichete, cu mai multe prejudecăți legate de aceste roluri și aceste etichete. Inițial mi s-a spus, nu poți să scrii presă și să scrii literatură în același timp. Nu poți să scrii critică literară și poezie în același timp. Nu poți să aia, nu poți să aialaltă. Nu poți să fii și mamă și să rămâi și scriitoare. Mă loveam tot timpul de… s-au schimbat, dacă stau să mă gândesc, lucrurile s-au schimbat esențial, acuma nu mai auzi, pentru că a devenit așa, un fel de bun simț, de teamă de a fi judecat, de a fi etichetat, știi, să zici că: „A, păi, ea normal că scrie mai prost. Că e femeie. Bineînțeles că el scrie mai bine.” Și tot așa. Bineînțeles că el trebuie să fie într-o listă de cele mai bune cărți, bineînțeles că volumul lui trebuie să fie mai bun, pe primul, pe un loc în față, față de al ei, că, na, e bărbat. Nu mai auzi chestii de-astea. La fel, nu mai auzi că: „Păi, a născut acuma, n-o să mai scrie. N-o să mai facă artă.” Nu se mai aud lucruri din astea, s-au schimbat esențial, dar când am venit în București, auzeam tot timpul, fără să vreau, veneau la mine, așa, mi se pare că le atrăgeam ca un magnet. Poate că rezonam eu la ele, și de-aia le-am și ținut minte. Ei, și, acuma, știi, chestia asta, ce pun între muncă și maternitate, ce zic eu acum − poate peste o lună o să spun altceva, peste un an o să spun altceva, peste zece ani o să spun altceva − este că poți să le aduci împreună cumva. Poți să le aduci împreună. Da.

[Oana:] Mulțumesc tare mult!

[Elena:] Eu îți mulțumesc!

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Răzleții #4 – Peste graniță și mai departe

În acest episod, Teo povestește despre dorința de a pleca din țară și despre cât de ușor ne putem schimba idealurile.

#21 Sabina Ulubeanu

O compozitoare povestește cum a învățat că nu trebuie să aștepți șapte ani și o boală ca să te pui pe primul loc.

#10 Oana Sandu

Cum faci trecerea de la reporter de cursă lungă la mamă? E acesta un drum dus-întors?