Cum să ilustrezi un turneu

Maria Băcilă, 19 ani, face ilustrație pentru revista Plic pentru adolescenți și tocmai a terminat primul an de…

Maria Băcilă, 19 ani, face ilustrație pentru revista Plic pentru adolescenți și tocmai a terminat primul an de facultate în Derby, Marea Britanie, unde studiază ilustrație. Vara trecută a mers în turneu cu Robin and the Backstabbers și a desenat ce a văzut și simțit pe drum.

Spune-ne despre ilustrații.
Eu am stat pe drum vara trecută cu Robin and the Backstabbers în turneu. „Turneu” sună așa, un pic american. Au fost o serie de concerte de vară, practic, uneori unele după altele, alteori la distanță mai mare. De exemplu, după ce a fost concertul de la Padina, a doua zi a trebuit să mergem în Vamă, de pe munte direct.

De unde gândul de a merge cu ei în turneu și de unde fascinația pentru trupă?
Noi ne cunoaștem de vreo trei ani, cred. Cu băieții. Ei sunt un personaj colectiv, când ne-am cunoscut cel puțin. A început totul pentru că m-a dus odată un prieten din București la un concert de-al lor. Lui i-a plăcut foarte tare. A urmat ziua lui și am făcut și o ilustrație unde era și o referință la un cântec de-al lor, la Natașa. Blogul lor a preluat-o. Am rămas cu niște printuri în plus și le-am zis că dacă vor un print, pot să le dau un print. Și așa am început să stăm de vorbă, ne-am și văzut un pic și apoi au început să se mai lege lucrurile, să ne împrietenim oarecum. Și după, vara trecută m-am uitat la Almost Famous. Și de acolo a plecat.

Pentru mine a fost mai mult decât un turneu. N-am avut o fascinație cu trupa asta, deși îmi place de ei mult. Eu m-am mutat în Anglia anul trecut și a fost și un fel de rămas bun, când dai petrecere înainte să pleci de acasă.

În ilustrații pare că exprimi niște lucruri foarte personale. Ai avut niște revelații în timp ce erați pe drum?
Atunci când fac o chestie, ca să iasă ceva care să-mi placă și mie și să simt că e adevărat, trebuie să fie ceva foarte personal. Încerc să mă leg personal de lucrurile pe care le fac. N-au fost doar ei, a fost și muzica pe care am ascultat-o în liceu, a fost și că urma să plec din țară și, într-adevăr, a fost…a fost challenging. Știam că o să fie complex să stau pe drum cu cineva 24 de ore din 24, și ei cu mine, și eu cu ei, să ne înghițim unii pe alții așa, constant. Știam că e posibil să mă plictisesc, să ascult mereu aceleași muzici, dar nu s-a întâmplat asta. Și relația cu ei a crescut. Fiind atât de aproape, am avansat mai repede decât ar avansa o relație de prietenie cu altcineva cu care te vezi o dată la două săptămâni, mai vorbești din când în când, mai ieși la o cafea. A fost o experiență atât de … crudă. A durat foarte mult să se cristalizeze lucrurile, să se așeze și să-mi dau seama ce s-a întâmplat de fapt, pentru că a fost un haos total.

Am vrut să las ilustrațiile să vorbească de la sine. De asta le-am și pus pe categorii inițial, pentru că am avut mai multe variante, până am găsit o chestie prin care să înțeleagă și oamenii care n-au fost acolo. Prima variantă era cu lucruri mai de interior, lucruri care s-au întâmplat acolo și pe care n-aveai cum să înțelegi dacă nu erai și tu acolo. 

Când ai început să desenezi și cum?
Toți copiii desenează. Am făcut niște grafică când eram mai mică, m-a dus mama la niște cursuri. Cred că aveam șase-opt ani când am făcut cursurile alea. Între timp n-am mai făcut și am continuat cu generala, cu liceul, la mate-info, dar îmi venea mie să desenez. Nimic foarte special, până când mi-am dat seama că n-o să vreau să fac nimic legat de mate-info și m-am mutat în Arte. Acolo am avut noroc să am niște cercuri de oameni extraordinari care lucrau ca artiști și ca practitioners și care mi-au spus că ce fac eu se cheamă ilustrație și că pot să dau la facultate. Prin ei am ajuns unde sunt. Nici nu știam că poți să faci ilustrație la facultate, nici nu mi-a trecut prin cap să caut pe Google dacă există așa ceva. În principiu, dacă e să facă ceva diferența între orice copil care desenează și cum desenez acum, sunt oamenii care m-au influențat.

Ce desenai când ți se spunea că ar trebui să dai la facultate?
Erau în principiu lucruri destul de simple ca line work. Dar din nou, aveau un caracter confesiv. Tot timpul mi-a plăcut să lucrez personal, mi s-a părut că dacă nu lucrez personal, n-are rost. Adică de ce să scoți ceva care nu e real? Care nu te arată pe tine? Nu cred că reușesc să fac asta complet încă, dar aia ar fi zbaterea mea artistică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Câștigătorii „Viitor la purtător” 2015

Juriul a ales cei cinci câștigători ai burselor „Viitor la purtător”, organizate de DoR și susținute de NN România.

Alex. Leo Şerban: A fi aici

Alex. Leo Șerban a fost cel mai iubit critic de film român, cel care a știut să pună în context și în valoare…

Bucureșteanul: Ana-Maria zâmbește

Fata care oprește oameni la metrou.