Mașinile nu au gen

Într-un sport al bărbaților, Cristiana Oprea luptă pentru visul de a deveni pilot de raliu.

Cristiana trage frâna de mână. Mută piciorul drept pe accelerație, ambalează motorul și așteaptă startul.

3, 2, 1, hai!, aude în cască vocea copilotului.

Coboară frâna de mână și ridică stângul de pe ambreiaj. Mașina pornește smucit, apoi prinde viteză. În față, cer schimbător și-un drum șerpuitor căruia nu-i vede capătul. Se gândește la drum și la mașină, la cum simte volanul între degete și mașina mișcând pe viraje. Nu la destinație, nu la copacii de pe margine de care s-ar izbi dacă i-ar fugi atenția chiar și câteva secunde, nu la faptul că n-ar avea bani de reparații. Doar să meargă bine. Mai bine ca ultima oară. Mai repede. Mai curajos. Până la limita la care simte că are controlul mașinii și apoi dincolo de ea. Rotește brusc volanul în stânga, apoi în dreapta. Știe că se poate răsturna.

Trece dintr-a întâia într-a doua, a treia, a patra.

Va veni un viraj în ac de păr, o porțiune accidentată de pe care, oricât va ține de volan, va sări în decor. Uneori va reveni repede pe traseu. Alteori va abandona. Dar nu de tot. Își va repara cumva mașina și-o va lua de la capăt, pentru că știe că doar așa îți descoperi limitele și doar așa le împingi.

Așa înveți.

Așa începi să crești.

Asta a atras-o pe Cristiana Oprea, un pilot de raliu în vârstă de 26 de ani, către motorsport: că fiecare cursă o ajută să-și depășească frici și bariere interioare.

Pentru o astfel de cursă, ultima din an, intră într-o dimineață cețoasă de noiembrie într-un garaj din orașul Chitila. Atelierul echipei de asistență tehnică Mach 1 Sport, care-i îngrijește mașina, e locul în care și-a petrecut multe seri înainte de primele raliuri, în 2015 și 2016. A decolantat mașini, a dat cu șmirghel, a făcut inventarul echipamentelor, căutând să înțeleagă nu doar mașinile, ci și cum să interacționeze cu oamenii din jurul lor, cum să se integreze în lumea din care voia să facă parte. Dacia ei Sandero o așteaptă în stânga, prima de lângă ușa glisantă, o pată de culoare între griul pereților, pieselor și turnurilor de anvelope. Îi place să le dea nume mașinilor, să le scoată din anonimat, de asta și-a botezat SEAT Leon-ul cu care merge prin oraș Leo, iar pe cea de curse Sean D’Or, pentru că vine din Nisa. De asta și-a colantat oglinzile cu portocaliu și a acoperit-o cu logo și mesaje: pe parbriz și pe ușa din față are link-ul blogului ei, emoticar.ro, unde-și documentează parcursul în campionatul național de raliuri. Face recenzii de mașini, tăguiește totul cu #mașinicupoveste și scrie despre cum e pentru o femeie tânără să-și urmeze o pasiune într-un sport dominat de bărbați. A înțeles că doar așa își poate susține drumul într-un sport scump și puțin mediatizat. Alți piloți au școli de pilotaj, ateliere de mecanică sau alte joburi, dar ea vrea o altă rută: să creeze conținut atractiv pentru sponsori și să-i atragă către motorsport.

Numărul de concurs, 35, e pe geamul din spate, lângă numele ei și al copilotului Diana Hațegan, alături de care formează singurul echipaj feminin din campionat. Motorsportul e unul dintre puținele sporturi nesegregate în funcție de gen, dar în 2018 doar ea și Ramona Rusu, fostă campioană europeană la drift, au luat startul ca piloți de raliu; în scaunul copilotului au fost 16 femei. (În celelalte șase ramuri ale motorsportului au fost 14 femei pilot.) Pe mașină mai apare NUC Agency, firma pe care Cristiana a deschis-o anul trecut împreună cu mama ei, Gabriela, care are 50 de ani și care până anul ăsta a fost principalul ei sponsor. Prin NUC, Cristiana își crește blogul și lucrează proiecte de grafică și webdesign ca freelancer, iar Gabriela, care anul trecut a renunțat la un job de conducere într-o multinațională, își dezvoltă propria afacere de consultanță.

Pe capotă sunt partenerii tehnici ai Cupei Dacia, o competiție care face parte din campionatul național. La al doilea ei sezon, Cristiana s-a clasat pe locul 5 din 13, cel mai bun loc al unei femei în Cupa Dacia din 2007. (Piloții punctează în mai multe clasamente, în funcție de capacitatea motorului. Dacia e în clasa 9, alături de Suzuki, cele mai puțin performante, și doar primele 10 echipaje din cele 70 care iau startul primesc puncte și în clasamentul general.) Pe mașină mai sunt logourile unor organizații internaționale care încurajează participarea femeilor în motorsport și încearcă să demonteze prejudecăți.

E ce vrea să facă și Cristiana. Să fie un exemplu pentru alte femei; și-a făcut inclusiv stickere și tricouri cu un mesaj pe care-l are și pe mașină: „Toți cei care își urmează visul dau dovadă de curaj”.

Un vis era și participarea la cursa de pe 17 noiembrie, unde nu avea un loc garantat. Era ultima etapă a Campionatului Național de Super Rally – un eveniment diferit de campionatul național de raliuri, organizat cu scopul de a crește vizibilitatea motorsportului. Urma să aibă la start mașini mai puternice și mai spectaculoase decât Sandero și piloți cu palmares mai mare decât Cristiana. Au fost multe cereri și puține locuri disponibile și nici ea, nici modelul ei de mașină nu erau o prioritate. Așa că a dat telefoane, a insistat, le-a vorbit organizatorilor despre munca ei de promovare din ultimii doi ani și despre faptul că a invitat deja persoane publice să-i fie copilot. A scris un comunicat de presă și a făcut eveniment pe Facebook. După câteva zile de incertitudini și nopți adormite plângând, a fost acceptată.

Nu în concursul oficial, ci în afara lui, ca forlighter, un fel de deschizător de traseu cu dreptul de a face două tururi. A fost un compromis, dar era important să închidă sezonul cu o apariție publică în centrul Capitalei, să apară în fotografii cu mașina și cu echipa, să le transmită un nou mesaj femeilor și să-și promoveze partenerii. Poate chiar să dea un interviu sau să cunoască oameni noi cărora să le spună povestea ei.

 

Cristiana nu a știut mereu că vrea să fie pilot de raliu. Când era mică visa să fie veterinar, în liceu credea că va face arhitectură, în facultate i-a plăcut mai mult urbanismul.

Pasiunea pentru mașini și condus i s-a transmis transgenerațional. Bunica ei, despre care știe că a fost prima femeie din Bacău care și-a luat permisul, a învățat-o pe fiica sa, Gabriela, să conducă, trezind-o la șase dimineața să exerseze în poligon. Cristiana a crescut văzându-și mama conducând cu plăcere, însoțind-o în drumuri lungi, în vacanțe sau la conferințe, și jucându-se Need for Speed. Recunoștea mărcile pe stradă și îi plăcea mai ales Espero, care-i părea o mașină a viitorului. Când opreau în benzinării întorcea capul după cutiile cu mașini, iar pe lângă păpușile Barbie și jucăriile de pluș a avut și un Ferrari roșu, unul argintiu și un monster truck cu telecomandă.

A știut mereu că la 18 ani o să-și ia carnetul și visa să conducă mașina mamei, un SEAT Leon FR, pentru că era puternică, sportivă și diferită de flotele de Škoda Octavia pe care le vedea la colegii ei din corporație. Gabriela a hotărât din timp că nu va merge în dreapta ei ca s-o știe în siguranță, cum făcuse mama ei cu ea. Trebuia s-o lase singură ca să învețe că la volan e unica responsabilă. Soluția a fost să facă școala de mai multe ori, de la 16 la 18 ani, o perioadă în care părinții Cristianei s-au și despărțit. Mama i-a luat apoi un SEAT Ibiza verde-brotăcel, care îi plăcea că era cool și colorat și care i-a fost companion pe finalul liceului, apoi spre cele două facultăți făcute în paralel, arhitectură și urbanism.

La 21 de ani a îmbrăcat prima oară un combinezon de curse. Un prieten le-a invitat la o etapă de viteză în coastă și, știind că îi plac mașinile, i-a propus să-l însoțească. Mama nu s-a opus. De mică și-a încurajat fiica să experimenteze. Dacă voia să se urce în copaci, o lua în brațe și-o urca în copaci. Dacă voia în rollercoaster, se dădea cu ea. A încurajat-o să meargă cu prietenii pe munte sau la ski, să interacționeze cu oameni și situații noi, astfel încât familia să nu fie singurul ei model de dezvoltare. N-a vrut s-o oprească de la nimic, așa că a lăsat-o și-n mașina de curse.

Cristianei nu i-a fost frică. I-a plăcut cum s-a simțit în combinezon și și-a zis că ar mai face asta. Dar, cu două facultăți, o prindeau nopțile lipind machete pentru arhitectură în bucătărie cu mama și planul a rămas deoparte. Când și-a dat seama că nu-i place arhitectura și că în urbanism nu-și găsește locul, și-a făcut un blog despre mașini. Își însoțea uneori prietenii din generală, la car meet-uri în Piața Victoriei și Constituției. Stăteau de vorbă despre tunări la mașini, despre cum e la facultate și se uitau la cei care făceau „liniuțe” pe bulevardele goale. Pe atunci o fura și pe ea viteza. A luat și câteva amenzi, cea mai mare pentru 40km/h peste viteza legală pe un drum județean. Cel mai periculos, spune acum, e să te crezi zeu pe șosele, deși ai doar doi-trei ani de condus și prea mulți cai putere sub tine, pe care crezi că-i poți controla.

Și ea credea asta. În martie 2015 a fost cu aceiași prieteni la o cursă de amatori de lângă Craiova, cu mașina de stradă. Voia să vadă dacă poate fi la start, cu casca în cap și să nu se piardă. Dacă o să-și zică „Eu nu pot să fac asta” și-o să tragă pe dreapta sau o să ajungă la finish. A terminat pe șapte din nouă, dar ultimele două mașini au abandonat. I-a plăcut să dea mâna cu ceilalți și să simtă că face parte dintr-un grup exclusivist care-i spunea: „Bravo, ai reușit!”. Dezamăgirea că n-a scos un timp mai bun a făcut-o să vrea să se întoarcă. În mașină nu-i era ușor, cum i se păruse mereu la școală. Aici nu-i ieșeau lucrurile din prima. Nu știa cum să devină mai bună și dacă poate, dar a vrut să afle.

Când a derapat într-un șanț, câteva luni mai târziu, se întorcea la Craiova pentru o nouă cursă. Nu avea viteză, dar era obosită. Era în sesiune și se angajase PR la Federația de Automobilism Sportiv, pentru care fusese cu o zi înainte la un prim raliu, la Bacău. Noaptea a învățat pentru un examen, apoi a plecat spre Craiova. A ajuns seara și-a mers cu prietenii să mai vadă o dată traseul, fiecare cu mașina lui. N-a aproximat bine distanțele, a sub-virat și a alunecat de-a latul într-un șanț. A ieșit pe geam și și-a sunat mama.

Când a auzit „m-am răsturnat cu mașina”, Gabrielei i s-a uscat gura. Din gărzile de studentă la medicină, știa cum arată cel mai negru scenariu și pe ăla și l-a imaginat. A vrut să știe dacă și-a rupt ceva, dacă există accidentați, cât de grav e. Era bine, se lovise doar cu mâna de volan și era cu oameni de încredere – tatăl unui coleg de grădiniță venit pentru cursă și un prieten de familie din Craiova care a chemat o platformă, a liniștit-o și a dus-o la hotel. A hotărât să nu se ducă noaptea după ea. Nu putea trăi trauma în locul ei, ci doar s-o ghideze de la distanță. Mereu și-a dorit s-o vadă că-și asumă responsabilitatea deciziilor, pentru că „numai când ești profund conștient de impactul deciziilor tale poți să-ți trăiești viața cu adevărat”. Asta înseamnă și momente când ești înfrânt. Dar regula e să te ridici. A doua zi, când s-a dus la Craiova să-și ia fiica, Gabriela i-a spus că ea trebuie să conducă la întoarcere.

Cristiana a mers încet, dar a fost primul pas să-și învingă frica. Următorii i-a făcut tot în mașină. Nu la volan, ci în dreapta unuia dintre cei mai experimentați piloți români. În iulie 2015, la câteva săptămâni după accident, a aflat că George Grigorescu, multiplu campion național și fondator al Cupei Dacia, profesor de pilotaj sportiv și trainer de conducere defensivă, avea nevoie de un copilot la Raliul Clujului.

Cele trei zile în dreapta lui au fost pentru Cristiana un crash course în lumea raliurilor, pe care o vede ca cea mai complexă disciplină din automobilism. Timp de două zile, piloții navighează off-road, până la 10 ore pe zi, dintr-un punct în altul folosindu-se de un road book și de un caiet în care au notat cu o zi înainte fiecare viraj.

A aflat ce înseamnă o dictare – copilotul îi citește pilotului distanța până la următorul viraj și cum să-l abordeze –, o probă specială – porțiunea din traseu cronometrată, care se desfășoară pe drum închis – și etapa de legătură – porțiunea necronometrată, dar cu viteză impusă, care se desfășoară în trafic normal. A înțeles ce înseamnă să controlezi cu adevărat o mașină la viteze mari, pe drumuri imprevizibile și înguste, înghețate sau noroioase. A înțeles că raliul nu e despre viteză, ci despre a scoate cel mai bun timp, dirijând mașina în viraje strânse în care poți intra și cu 130km/h; că e despre decizii rapide, precum anvelopele pe care le alegi, pentru că raliul nu se oprește, indiferent de vreme, sau dacă să sacrifici timp pe o porțiune periculoasă, știind că e mai important să termini și să punctezi pentru clasamentul final. E mai ales despre concentrare, pentru că trebuie să anticipezi virajele și denivelările de pe drum, să fii atent la uleiul de pe traseu sau la mașini abandonate, să nu te gândești nici la cele 50 de grade din mașină, nici la consecințe.

A înțeles mai ales că are multe de învățat, dar a văzut și pașii de urmat, și oamenii lângă care trebuie să stea. Și a simțit că și-a găsit locul, că acolo trebuie să fie, la volanul mașinii. Acolo se simte cel mai natural. Acolo e acasă.

„Ce dor mi-a fost de mașinuță”, spune când se așază în scaunul negru din Sandero, pe care o scoate din garaj cu o zi înaintea cursei. Își face un selfie zâmbind printre centurile roșii și i-l trimite prietenului ei, Tudor Mârza, copilot cu experiență de peste 15 ani, plecat la finala European Rally Trophy.

A hotărât să investească în propria mașină de curse în vara lui 2016, după ce-a făcut cursuri de pilotaj la școala lui Grigorescu, și-a luat licența de pilot și s-a testat cu un Logan închiriat la o viteză în coastă și la două raliuri. Pentru un sezon întreg, era mai convenabil financiar să cumpere decât să închirieze. Cu bani strânși, cu ce-a câștigat dintr-o campanie de imagine pentru Dove și cu un ajutor important de la mama ei, pe care-l consideră împrumut pe termen lung, și-a luat un Sandero second-hand cu 3.500 de euro și l-a modificat până a ajuns să valoreze 20.000: i-a scos bancheta din spate, aerul condiționat, radioul, a pus scaune de curse și centuri, suspensii, frâne, extinctor și roll-bar (un sistem de bare de protecție care întăresc caroseria).

Motorul, care ajunge la 115 cai putere după modificarea eșapamentului și a sistemului de gestiune electronică, se ambalează și vâjâie când Sean D’Or parcurge cele 15 minute de la garaj până acasă. E mândră când oamenii întorc capul pe străduțele înguste din Otopeni sau în benzinărie și fericită că ea e la volan, nu ei. Pe drum, planifică ultimele detalii înainte de cursă. Trebuie să ridice niște tricouri pentru invitați, să treacă pe la hotelul unde se face înscrierea, să posteze pe Facebook-ul Cupei Dacia, pentru care face PR de trei ani. Dimineață a cusut logourile partenerilor Michelin și DJI pe combinezon și pe geaca albastră pe care o poartă des zilele astea, ca să-și atenueze dorul de competiție. N-a mai condus din octombrie, de la ultima și cea mai bună etapă a sezonului.

La Sibiu a fost aproape de podium și a simțit cu adevărat că poate fi pilot. Pentru că n-a crezut mereu.

Câteva săptămâni mai târziu era în combinezon în mijlocul unui studio din oraș și filma un spot de final de sezon. După close-up-uri cu casca verde, cu mănușile gri, cu o planșă de arhitectură și cu chipul ei, încadrat de șuvițe blonde-castanii, s-a întors către cameră și-a rostit clar, în engleză:

„N-o să pot pilota mai bine ca acum.”

„N-o să merg niciodată așa.”

„N-o să fiu niciodată un pilot adevărat.”

A auzit des vorbele astea în primele două sezoane. De la alți piloți care i-au spus că n-o să fie niciodată un pilot adevărat, că e doar un moft și că se promovează prea mult. De la participanți la evenimente care au confundat-o cu o hostess și au întrebat-o cine conduce mașina lângă care stătea. De la oameni care i-au scris online că doar învârte un covrig sau că e frustrată că nu s-a născut bărbat. De la profesorii de la arhitectură, care au întrebat-o la prezentarea lucrării de diplomă despre un centru de excelență în motorsport de ce și-a ales „un proiect de băieți”.

Pentru că n-a găsit lista de fete, a răspuns în gând.

A avut și ea dubii: că nu apasă accelerația și nu merge plin, adică tare; că n-are talentul, curajul și experiența unora care vin după ani de karting sau din familii din motorsport, ani de exercițiu care ei îi lipsesc. Că n-o să găsească sponsori și că n-o să devină mai bună.

A intrat în conflicte, pentru că nu poate să tacă dacă vede nereguli. A scris pe blog despre regulamente nerespectate, ca atunci când un minor a condus pe un drum public. (Celor sub 18 ani li se permite să piloteze, supravegheați de un copilot cu experiență, doar pe probele speciale, adică segmente de drum închis.) Când n-a fost de acord cu un clasament al celor mai bune raliuri, pentru care sportivii nu fuseseră consultați, a făcut un chestionar anonim printre piloți, arbitri și fotografi și a publicat rezultatele pe blog.

A simțit presiunea financiară a celor 17.000 de euro investiți în fiecare sezon: pe benzină, pe înscrierea la fiecare raliu, pe asistența tehnică, piese și reparații. N-a mai fost la fel de relaxată ca la primele curse, când era doar fericită să fie acolo, fără să se gândească la miză, la carieră, la sponsori sau dacă ceilalți o văd sau nu ca pe un pilot.

A vrut chiar să renunțe, mai ales după prima răsturnare.

Mai avusese ieșiri în decor în primul sezon, când a revenit pe traseu ajutată de câțiva spectatori care i-au scos mașina din boscheți. Dar și ea, și mama așteptau primul accident serios. Știau că nu înveți să mergi cu adevărat până nu schimbi câteva caroserii și că n-ai cum să nu te răstorni când împingi mereu limita.

S-a întâmplat vara asta, la Bacău. Nu avea viteză, dar a intrat prea tare într-un viraj strâns și îngust. Spatele mașinii îi sărise de pe un șanț săpat în drumul forestier de mașinile mai puternice. A tras agresiv de volan spre stânga, s-a urcat pe deal și s-a răsturnat. A oprit contactul general înainte să ajungă la sol. S-a sprijinit de bord în mâini și picioare, cum știa din poveștile altor piloți că trebuie, ca să nu cadă în cap când desface centura.

A împins portiera, dar era blocată în pământ. Erau chiar pe drum, pe buza unei râpe, iar din spate veneau alte mașini. A dat cu picioarele în ușă. Nu credea că are atâta putere, dar a deschis-o. În timp ce le făcea semn mașinilor să încetinească, a sunat-o pe mama. Știa că se uită pe clasamentul live și-și face griji dacă o vede abandonată.

„Am gătat cursa”, i-a spus.

La primul antrenament care a urmat, după o tură în dreapta lui Grigorescu, s-a dat jos aproape plângând și a vrut să plece. Grigorescu a convins-o să meargă cât de încet vrea. A doua zi au exersat de la viraje luate cu viteza a doua până la a patra, timp de trei ore sub soarele de august, fără aer condiționat, cu casca în cap.

Nu simți frica în momentul accidentului, ci când revii în mașină, spune Andrei Mitre, vicecampion național în Cupa Dacia, unde concurează de la 16 ani, și unul dintre tinerii piloți pe care Cristiana îi admiră pentru curaj. De asta e important să progresezi treptat și să nu ai mașini puternice de la început, să nu te răstorni când nu ești pregătit, spune Mitre, care o admiră pe Cristiana pentru că e precaută și nu vrea să sară etape. Pentru că progresează încet.

Sunt micile victorii de care îi spune să se bucure și Diana, copilotul ei de 29 de ani, care lucrează ca IT-ist în Cluj și-și folosește zilele de concediu la raliuri. Campioană națională cu alt pilot, Diana o împinge treptat să meargă mai tare, spunându-i în cască: „Mergem prea încet”, „Hai că se poate!” sau „Mergi plin!”.

E reticentă în fața vitezei pentru că nu-și știe încă limita la care poate controla mașina, dar și pentru că nu are bani s-o repare. Dacă începea mai devreme, când n-ar fi avut aceeași frică de viteză, și-ar fi antrenat un skill important, spune Grigorescu: capacitatea de a proiecta rapid, în fracțiuni de secundă, traiectorii. De asta, spune el, Cristiana are nevoie să ruleze mulți kilometri ca să progreseze, dar și să fie mai agresivă, un spirit combativ care se antrenează tot pe pista de karting. După accident, a apăsat mai rar și mai târziu pe frână. A progresat cu cinci secunde/km față de anul trecut, a avut probe în care a avut și al treilea timp din Cupa Dacia. Nu i-a fost frică nici când a rămas fără frâne. A simțit fiecare centimetru din scaun și din volan. A devenit mai încrezătoare că poate să fie competitivă. S-a simțit mai confortabil ca niciodată în mașină.

 

Sean D’Or o aștepta acoperit de zăpadă în fața porții. Era șapte dimineața și sub 0 grade când au plecat spre Kiseleff, unde mașini aliniate de-a lungul bulevardului turau periodic motoarele. Era Škoda Fabia R5 de 300 de cai putere a lui Titi Aur, de opt ori campion național, Citroën-ul DS3 R5 al lui Simone Tempestini, campion mondial de juniori, sau Ferrari-ul 458 Challenge de 600 de cai putere al lui Mihai Leu, campion național în 2003.

La cortul Mach 1 Sport, după ce-a aranjat pe o masă cafeaua, ceaiul, biscuiții și Nespressorul aduse de acasă, Gabriela i-a împletit Cristianei părul, cum face înaintea fiecărei curse. Dacă în primul an nu putea să doarmă de emoții, de când a început să meargă la raliuri, să vadă măsurile de siguranță din mașini și să-i cunoască echipa tehnică condusă de Grigorescu, e mai liniștită. Știe că e printre cele mai periculoase sporturi, că sunt răsturnări și ieșiri în decor, că unii piloți și-au pierdut viața sau au avut accidente grave. Până și modificările din mașină îți amintesc cât de mare e riscul: mergi cu extinctoare sub scaune, porți costum și cagulă ignifuge, un sistem de protecție a gâtului și ești înconjurat de bare de oțel. Gabrielei i-e frică de fiecare dată. Când o așteaptă în parcul de service, când n-o găsește pe rezultatele live, când o sună să-i spună să-i găsească repede o piesă ca să-și repare mașina până a doua zi. I-e frică și acum, așa că întârzie la cursul din domeniul medical la care trebuie să ajungă. Nu poate pleca până n-o vede terminând turele.

Dar e o diferență între a-ți fi frică și a fi speriat, spune Gabriela. Între a avea emoții și incertitudini și a lăsa panica să te blocheze și indecizia să te înghită. E ce-a învățat devenind mamă tânără și fiind nevoită să renunțe la visul de-a practica medicina, pentru că o familie de medici cu copil nu părea un plan fezabil financiar. A ales industria farmaceutică și a început ca reprezentant medical. A făcut traininguri, un masterat în administrare de business și a devenit general manager cu mai multe țări în subordine, mereu preocupată de dezvoltarea ei și a angajaților. Anul trecut a renunțat la jobul din multinațională, pentru care ar fi trebuit să se mute din țară. N-a vrut să plece, așa că era momentul să încerce ceva pe cont propriu.

Sunt amândouă, mamă și fiică, în fața unui drum incert, dar îl parcurg împreună. Și-au deschis agenția prin care Gabriela oferă consultanță în farma, iar Cristiana face proiecte de design, branding sau PR în motorsport. Gabriela i-a devenit team-manager, țin bugetul, discută despre cum să abordeze partenerii și merg împreună la cursuri și conferințe. Cristiana a făcut site-ul agenției și o învață despre comunicare digitală, mama îi verifică prezentările pentru sponsori și articolele de pe blog. Dincolo de cheltuielile lunare și de rate, nu au ceva sigur în viitor, iar Cristiana, care ține facturile și relația cu furnizorii, știe că trebuie să găsească soluții. Are zile cu întâlniri cu posibili sponsori în oraș, după care o sună și-i zice „Mom! Am terminat o întâlnire foarte, foarte bună. (…) I’m so very happy. Bine, papa, te iubesc” și zile în care stă 8–10 ore la birou, unde scrie pe blog, postează pe Facebook, Instagram și YouTube, scrie comunicate de presă pentru ea sau pentru Cupa Dacia. Pe peretele din dreapta biroului are un tablou negru pe care scrie cu alb „Șofer Pilot”, unul dintre mesajele de pe tricourile pe care le vinde pe blog ca sursă alternativă de venit.

Gabriela se bucură c-o vede căutând soluții, că a găsit ceva care-o face fericită și că luptă să-și urce muntele. Ar fi speriat-o mai mult indecizia.

Pe Cristiana nimic nu o sperie mai mult decât teama de a fi călcată pe trecerea de pietoni de un puști cu o mașină prea puternică. „We’re not numbers, we’re free, we’re so alive. The day we give in is the day we die”, și-a scris pe portocaliul capotei, de la primul raliu. A vrut să aibă versurile trupei Goodbye to Gravity aproape de inima mașinii pentru că nu vrea să uite că trebuia să fie și ea în seara concertului din Colectiv, dar a decis în ultimul moment să nu meargă. Nu vrea să-l uite pe Mihai Alexandru, chitaristul trupei, care a murit în incendiul din club, care i-a fost profesor la urbanism și primul care i-a spus că poate nu și-a ales bine facultatea. Nu vrea să uităm că oricare dintre noi putea fi acolo.

Cu mașina plină de mesaje care-i amintesc cum a ajuns aici, a dat în dimineața geroasă de noiembrie câteva ture de traseu, de la Muzeul Țăranului la Arcul de Triumf și înapoi. În dreapta a avut invitați pe care Diana i-a ajutat să se îmbrace, să-și aranjeze casca, să se prindă în cele cinci centuri care abia-i lăsau să respire: una printre picioare, două în lateral și două peste umeri. Dacă a simțit că le e frică, le-a spus calm în microfon să nu-și facă griji. S-a bucurat la final că le-a plăcut, că nu le-a fost atât de frică pe cât credeau, că au simțit golul în stomac de la accelerări și senzația de derapaj de la viraj și că au înțeles măcar 5% din ce simte ea la un raliu. Au făcut poze. A dat interviuri la Antena1 și Digi24. A vorbit cu oameni. A înghețat de frig și a încheiat ziua cu buzele vinete, dar cu zâmbetul larg pe care Gabriela nu i-l vede decât în mașină. „Mi se pare extraordinar că e atât de acolo, de împlinită”, spune mama. „Întâi am crezut că e ca să capete încredere în ea, dar nu, este ceea ce face, ceea ce este. Și dacă simte că le poate inspira pe celelalte femei și are senzația că contribuie cu ceva, cu atât mai bine.”

Dacă n-ar putea avea un impact, Cristiana nu crede că ar merita efortul financiar. E un sport prea scump să-l facă doar pentru ea. Vrea ca tinerii să știe că n-au nimic de demonstrat pe străzi, iar fetele să nu fie intimidate în trafic. Să-și urmeze orice vis, chiar dacă li se spune că e nepotrivit pentru o fată. Dacă ar fi încurajate de mici să se joace cu mașinile, să meargă la karting, crede că ar fi mai multe în motorsport. De asta a impresionat-o un mesaj primit pe Instagram de la o fată de 15 ani care i-a scris că n-a știut că o fată poate să facă asta la noi. E o problemă a societății, spune, iar sportul poate fi un exemplu. O aude și în trafic, când i se spune că e blondă la volan, sau la școli de șoferi unde unii instructori sunt mai puțin răbdători cu femeile. Sunt părinți care-și ceartă copiii când pierd în fața unei fete, spune și Patricia, fata lui Grigorescu, care a făcut karting de la șase ani, a fost campioană la juniori și concurează ocazional.

Cristiana n-a avut în generația ei un model feminin, în afară de Simona Halep. Se compară mereu cu ceilalți piloți tineri, care-au avut rezultate mai bune, mai repede decât ea, iar când reușește un timp bun se uită și la câte mașini au abandonat, să știe dacă a fost circumstanțial. Știe că mai are multe de îmbunătățit, că are nevoie de antrenamente, dar și pentru asta are nevoie de bani. Visează să se urce pe podium la un raliu și să participe la o etapă din Campionatul European, unde ar fi primul echipaj feminin românesc din anii ’60 încoace.

Cum e să fie femeie în motorsport e cea mai întâlnită întrebare pe care o primește. Când își pune casca devine pilot, răspunde des, nu contează că e femeie sau bărbat. A vrut mereu să fie un model pentru tineri, nu fata sexi în combinezon, chiar dacă i s-a zis că dacă s-ar dezbrăca ar fi mai mediatizată. Crede că e firesc să arăți că ești femeie și să te bucuri de asta și îi place să poarte tocuri sau mărțișor, dar în sport trebuie să fii transpirat, cu mâinile sângerânde și cu roata schimbată în timp util. Contează rezultatele, nu cum arăți când le faci și e dezamăgită că multe branduri aleg să susțină un pretty face comercial în loc de un tânăr sportiv la început de drum, din orice sport.

În raliu, crede că diferențele dintre bărbați și femei sunt antrenabile. Țin de forța fizică, care poate conta când trebuie să schimbi roata, să conduci fără servodirecție sau să împingi mașina înapoi pe traseu, dar la volan contează mai mult concentrarea și capacitatea de a lua decizii. Țin și de un instinct de-a privi în față, un tunnel vision pe care și l-a antrenat, repetându-și că mașina merge unde e privirea. Poate are și un spirit de conservare mai puternic, care n-o lasă să meargă cu ritmul uneori nebunesc al colegilor ei bărbați. Îi vede mai pasionați de aspectele tehnice ale mașinii, iar pe ea o atrage mai mult partea mentală a sportului. Uneori crede că un bărbat n-ar pune la fel de mult la suflet dezamăgirile sau criticile și le-ar depăși mai ușor. Dar la volan nu vede că e ceva ce nu poate face la fel.

Nu e nimic în mașini care să izoleze o femeie. Mașinile nu au gen.

Când își pune casca, mănușile și centura, uită de frig, de nopțile nedormite, de comentarii. Își amintește de ce e acolo, chiar dacă uneori se simte ca și cum ar face echilibristică pe o sârmă subțire peste un canion. Nu știe exact drumul, n-a ales o carieră obișnuită, nu știe dacă e de viitor. Dar asta te învață raliurile. Să-ți confrunți fricile și să mergi în continuare, în ciuda lor. N-are cum să nu-ți fie frică când mergi pe macadam printre copaci cu viteză mare.

Dar mergi, nu calci frâna.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Bucureșteanul: Bici Clistu’ și bicicleta bleu

La 22 de ani, Tiberiu Lozneanu circulă prin București cu bicicleta nemțească a bunicului.

13 motive să vii la The Power of Storytelling

Câștigători de premii Pulitzer, World Press Photo și Peabody vin pe 12 și 13 octombrie 2018 la a opta ediție The Power of Storytelling.

Procuror, întrerupt

Cum a început lupta împotriva corupției în România și ce s-a ales de primul procuror care s-a războit cu sistemul?