Medic specialist, caut loc de muncă

Pentru medicii care au promovat examenul de specialitate, lupta abia începe.

La centrul de îngrijiri paliative Hospice Casa Speranței din București, Corina Stanciu, un medic rezident de 29 de ani, își începe zilele privind spre lacul din fața clinicii. E serendipity-ul ei. Abia a închis radioul, a parcat mașina și în timp ce își ia halatul pe ea, în minte încă îi răsună ultimul hit auzit.

„Sunt de etnie romă, femeie, cu zece kile în plus, cu buze mari. Asta sunt eu”, se descrie Corina. A ştiut de mică cine vrea să fie. „Am crescut cu mentalitatea că halatul alb e un fel de costum de supererou”, spune ea și se pregătește să meargă la pacienți.

Astăzi, a fi supererou înseamnă pentru ea să-şi asume responsabilitatea unui act medical corect față de oamenii care o numesc „medicul meu”. „În România oamenii au încredere în ceea ce reprezintă halatul, e un fel de împuternicire. E și un fel de semnalizare: aici e un om care te poate ajuta”, spune Corina.

Corina se întoarce cu spatele la geamul cu vedere spre lac și merge la vizită, consultul obligatoriu pe care îl primește fiecare pacient. Aşa știe de unde pornește cu pacientul în ziua respectivă.

„Cum sunteți, aveți dureri?

Nu.

Nici la urinat?

Nu.”

Corina intră în primul salon, unde pacient este un călugăr de 83 de ani, diagnosticat cu neoplasm de prostată. Uscăţiv şi palid, călugărul începe să plângă. Trupul i se frânge pe zi ce trece sub greutatea bolii, iar sufletul caută să-i rămână fidel lui Dumnezeu. El se aşază pe pat, Corina pe un fotoliu lângă, iar medicul Dan Malciolu, sub supravegherea căruia Corina își desfășoară stagiul, ia loc lângă călugăr. Tac toţi trei. Liniștea ce îi înconjoară se sparge într-un șiroi de lacrimi. „Doctorul să cerceteze, pacientul să asculte. Să aveți multă dragoste față de pacienți”, îi spune călugărul Corinei. Apoi, o pupă pe ambii obraji: „Nădejde și înainte!”, continuă el.

 

***

 

Corina a ajuns la Casa Speranței după ce a fost selectată la începutul anului pentru un modul de practică, de care a aflat de la colegi rezidenți care făcuseră voluntariat acolo. „E un program pilot și noi, cumva, eram în targetul lor, căutau medici în ultimul an de rezidențiat”, spune Corina, care fiind în anul V, se încadra perfect. La început de 2018, trei luni a participat la cursuri de îngrijiri paliative, apoi a dat un examen teoretic și a fost selectată pentru patru săptămâni de practică.

Sub supravegherea medicilor de la Hospice, în vară, a început să facă planul de tratament pentru pacienţii internați și să meargă în vizite la domiciliu. Scopul era să învețe să vadă omul din spatele bolii și să răspundă la nevoile lui umane, nu doar să trateze boala, spune Corina. „Partea de suferinţă spirituală, socială și psihică e de obicei trecută cu vederea”, descrie ea  îngrijirea paliativă pe care o învață aici.

Când a mers la Hospice, îşi aminteşte că la secţia de oncologie îşi găsea motivaţia în pacienţii care „băteau statisticile medicale” şi trăiau mai mult. A intrat întrebându-se cum rezistă cei de aici, pentru că „în principiu, cam toți pacienții pe care îi vezi decedează”.

Răspunsul l-a primit după o vizită în care i-a putut dedica unei paciente o oră întreagă „Mi-a spus: «Doamna doctor, nu mai am ce să vă spun, vă mulțumesc din suflet că m-ați ascultat.» Pe pacienta aia nu o să o uit niciodată. A fost primul pacient pe care l-am făcut să se simtă atât de fericit, nefăcând nimic, doar având timp suficient, lucru care în sistemul de stat nu există.”

Paradoxal, timpul este cea mai importantă resursă a celor de la Hospice şi, de aceea, aici e ca şi cum un spital de stat s-ar fi metamorfozat într-un loc curat şi aerisit, în care pacienţii care nu-şi mai pot cumpăra sănătate primesc linişte. „Pentru pacienții mei, câteva zile, săptămâni sau luni înseamnă mult mai mult decât oamenii ar înțelege. Înseamnă să îți vezi copilul absolvind, nepotul născându-se sau să aniverseze 25 de ani de la căsătorie. Asta vor ei înainte de apus”, explică Corina dimensiunea timpului, așa cum a învățat-o la oncologie.

 

***

 

Programul de la Hospice s-a încheiat în septembrie, iar la sfârşitul lunii octombrie, Corina a susţinut examenul de specialitate în oncologie. Emoțiile de dinaintea examenului s-au transformat acum în îngrijorare față de viitorul ei, ca medic. „O realitate e că la 1 ianuarie 2019, când o să fiu specialist, sunt jobless, că aşa funcţionează sistemul în România”, spune Corina. Și asta pentru că medicii care au promovat examenul de specialitate la finalul rezidențiatului nu au automat un post asigurat într-un spital public, ci trebuie să dea examen pentru unul dintre posturile libere la nivel național.

Conform Ministerului Sănătăţii, în luna octombrie, doar 16 noi posturi de oncologi erau scoase la concurs, în spitale variind de la Spitalul Universitar de Urgență București, până la Spitalul Municipal din Lupeni. Și asta deși numărul pacienților este în continuă creștere, iar bolile oncologice sunt a doua cauză de mortalitate în lume și în România. În 2017, în România erau 541 de mii de persoane cu cancer, cu aproape zece mii mai mult decât cu un an în urmă, ceea ce înseamnă, automat, și o nevoie mai mare de specialiști. Ministerul spune că numărul de oncologi necesar să fie  formați în următorii cinci-șapte ani e de aproximativ 50 pe an, la care se adaugă 10 specialiști în oncologie și hematologie pediatrică.

Un alt lucru care face găsirea unui post liber foarte dificilă e modalitatea în care ele sunt anunțate public. „Singura metodă prin care poți afla ce posturi sunt într-un spital de stat este cumpărând revista Viața medicală, care nu există online și e într-un tiraj foarte mic”, spune Corina. „Sau mai poți afla dacă intri pe site-ul fiecărui spital în parte. Noi am mituit o doamnă de la un punct din ăsta (n.r. chioșc de ziare). Prietenul meu știe că are misiune, de jumate de an, să ia vinerea Viața medicală.”.

Tânăra, care poartă mai mereu un ceas pe încheietura mâinii stângi, chiar deasupra tatuajului care reprezintă o coroniță, îşi va încheia rezidenţiatul la Spitalul Colțea pe  31 decembrie. Nu poate rămâne aici în continuare pentru că nu există un post vacant pe care ar putea să îl ocupe. E convinsă totuși că a făcut o alegere bună în urmă cu cinci ani, când și-a ales specialitatea. 

***

 

A știut că vrea să facă meseria asta încă din clasa a II-a. „Copil fiind, am avut destul de multe interacțiuni cu sistemul medical, din postura de mic pacient. Primele dintre ele, cele pe care mi le amintesc eu, n-au fost deloc unele fericite.” Cel mai traumatizant episod a fost coşmarul celor şase luni pe care le-a petrecut într-un spital de boli infecţioase din Ploieşti, când avea șapte ani. „Îmi aduc aminte că erau trei paturi, dar nu se putea sta în niciunul, erau valuri, cocoloașe sau găuri. În pereți erau găuri acoperite cu hârtie igenică, dacă te uitai la ele, vedeai cum ieșeau gândaci.”

Părinții ei nu aveau cum să schimbe condițiile din spital, dar au putut să o ducă pe Corina într-o lume imaginară, prin povești. Prima carte pe care i-au cumpărat-o au fost poveștile lui Hans Christian Andersen, pe care Corina a vrut să le transforme în propria-i realitate. „Le ziceam tuturor că sunt prințesă și am sânge albastru, destul de contrastant cu cartierul în care am crescut.”

De fiecare dată când se gândește la copilăria ei și la spital, în minte îi revin amintiri care au un singur element în comun: tatăl ei, care o ducea în brațe la  Urgenţe, apoi ieșea și o lăsa să aștepte doar cu mama ei. Tatăl ei este de etnie romă şi se temea că atunci când va intra în cabinet cu fetiţa lui, discriminarea pe care a simţit-o de multe ori pe propria-i piele se va răsfrânge asupra copilei.

Corina a crescut într-o familie mixtă, mama o româncă cu studii medii , iar tatăl primul din familia lui cu studii superioare . „A absolvit Universitatea de Petrol și Gaze și cred că e, fără să greșesc, unul dintre cei mai deștepți oameni pe care îi știu, în sensul că poți să îl trezești noaptea și știe să îți explice cercul trigonometric”, spune Corina. Acum, tatăl ei lucrează ca inginer pentru Compania Națională de Uraniu, iar mama ei e de aproximativ trei ani infirmieră  la un spital din Ploiești.

De la tatăl ei a moștenit perseverența. Aşa a început să îşi rupă singură foile, atunci când scria urât. „Mă uitam din toate unghiurile, să văd cum se vede.” Corina râde acum când îşi aminteşte de ziua în care a luat o notă de 7 şi nu se mai putea opri din plâns. „Tata nu mai ştia ce să îmi zică, lor chiar nu le păsa de note. Chiar a glumit, cu mine şi sora, că îi ia un tort celei care ia un 4.”

Ea e născută și crescută într-un cartier din Ploiești, unde populația de etnie romă este majoritară. A mers la școala din cartier, iar în clasele I-IV, majoritate colegilor ei erau romi. Corina își amintește că învățătoarea a rămas un model pentru ea și nu a făcut niciodată diferența între elevii ei. Mai mult, pentru că unii nu își permiteau uniforma obligatorie,  a decis să vină toți îmbrăcați cu hainele pe care le aveau, în ciuda regulii școlii.

Corina nu a învățat limba romani pentru că bunicii ei au crezut că, dacă o învață, va avea mai multe greșeli la școală, în limba română. „Cred că așa mi-au răpit o parte din bogăția culturală a etniei”, spune Corina. A încercat să urmeze niște cursuri de limba romani, dar a simțit că e prea greu și prea târziu. Rămâne însă pe lista ei de dorințe.

La 18 ani a plecat la București, la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, pentru că o atrăgea știința, dar și provocarea de a lucra cu oamenii. Își amintește primul an de facultate, când stătea într-un cămin „groaznic”, primea bani de la ai ei şi îi era foarte clar că trebuie să găsească o variantă să se finanţeze. Salvarea ei a fost bursa primită în anul al II-lea de facultate, prin Roma Health Scholarship Program, un program academic european care a susținut peste 600 de elevi și studenți romi din 2008 până în prezent.

Bursa, pe care a avut-o din anul doi, pe toată perioada studiilor, i-a adus trei lucruri mari: confortul financiar pe perioada studiilor, mentorat din partea unor medici care au luat-o cu ei în gărzi și i-au facilitat contactul cu spitalul și o componentă de istorie și cultură romă, prin care a cunoscut mai mulți oameni de succes din etnia ei. „Cred că rezultatele pe care le am astăzi sunt în măsură semnificativă date şi de cât s-a investit în mine în proiectul ăla, în sensul că mi-au asigurat bursa şi atunci am stat liniştită, nu a trebuit să am nu ştiu câte joburi pe perioada facultăţii, şi atunci m-am dedicat în totalitate studiilor. Partea de mentorat mi-a deschis ochii. Am mers la congrese, la studii, am avut contacte cu spitale”, spune Corina.

Alături de siguranța oferită de bursă, Corina s-a bucurat tot timpul de înțelegerea și ajutorul părinților ei, pe care acum și-ar dori să îi viziteze mai des. De fiecare dată când merge acasă, discuția se învârtește mai ales în jurul profesiei ei. „Ei sunt tot timpul foarte dornici să afle cum e la spital. În ultimul timp am trecut prin multe roluri, de la observaţie, la făcut tot mai multe chestii practice.”

Le povestește cum, deși asta și-a dorit de la început, oncologie a început să studieze de-abia în anul al III-lea de rezidențiat, pentru că așa e structurat programul. „Să aștepți doi ani ca să vezi cu ce se mănâncă specialitatea pe care ți-ai ales-o toată viața, e ceva”, spune Corina. , Inițial, făcea doar un examen clinic și se concentra pe identificarea unor simptome ale bolii. Apoi, a început să afle ce e de făcut cu pacienții care vin cu un buletin de analize histopatologice, cele care certifică boala oncologică.

În anul al IV-lea, când a început să lucreze și la Colțea, îi venea tot mai ușor să își pună în ordine documentele medicale și să stabilească un diagnostic complet și corect. Acum, în anul al V-lea și ultimul de rezidențiat, ea îi propune medicului specialist schemele de tratament și știe să urmărească reacțiile pacienților la ele.

Iar alteori, le povestește părinților ei despre lucrurile pe care le-a învățat la Hospice Casa Speranței: „Să nu îi spui omului că înţelegi prin ce trece, nu înţelegi, n-ai cum să înţelegi, pentru că nu ai fost pus în situaţia respectivă. Poţi să fii acolo, să îl asculţi activ. Face parte din dreptul la demnitate, să ai parte de o moarte demnă, nu în suferinţă.”

 

***

 

Ultima zi la Hospice a fost într-o vineri, când toamna abia începuse să arunce cu frunze. Corina a mers la vizită. Apoi, un nou pacient a venit să-şi facă o evaluare. Era un domn de vreo 70 de ani, care îi fusese pacient la Colţea. Acolo, ea a fost ultimul oncolog care i-a spus că boala lui e în progresie și că, în România, nu mai există variante de tratament chimioterapic pentru el.

Corina a intrat în salonul pacientului și, în mintea ei, vinovăţia şi neputinţa câştigau teren. S-a aşezat cu emoţie în fotoliul în care, de obicei, stă un membru al familiei. Bărbatul venise singur. „A trebuit să ne oprim din chimioterapie pentru că îmi făcea mai mult rău decât bine”, își amintește Corina că a spus pacientul. În tot timpul ăsta se uita la ea. Când s-a ridicat din fotoliu, în mintea ei îşi făcuse loc speranţa.

„Vreau să fac diferenţa pentru pacienţii de care o să mă ocup. Voi putea sau nu să-i vindec, mereu e chestia asta, dacă faci oncologie, că nu scapă nimeni de acolo”, spune Corina. „Pentru pacienţi, diferenţa o face calitatea actului medical, făcut indiferent de rasa, etnia, clasa socială, chiar şi stadiul bolii.”

La finalul zilei și-a luat la revedere, scurt, de la colegii şi de la pacienţii de la Hospice. Simțea că, într-un fel sau altul, se va întoarce acolo. S-a urcat în maşină şi s-a dus acasă să învețe pentru examenul de specialitate, care se apropia.

În ianuarie 2019, la 11 ani de când a plecat de acasă, Corina urmează să fie, oficial, medic specialist în oncologie. Recent, a promovat examenul pentru obținerea titlului de specialist cu 9.28. Chiar și așa, se simte ca atunci când a sărit cu parașuta, acum cinci ani, după examenul de licenţă.

În viitor și-ar dori să lucreze într-un centru oncologic specializat pe un singur domeniu (cel mai mult se vede făcând o supra-specializare pe sfera ginecologică sau în cancerul de piele), dar crede că deocamdată nu are cum să-şi îndeplinească visul în România. Singurul centru specializat la noi este cel de la Institutul Sânului. „Din lipsă de resurse, din modul în care e organizat sistemul, din lipsă de oncologi sau habar n-am, în România nu există supra-specializare”, spune Corina. „Nu există un centru, să zici m-am diagnosticat cu nu ştiu ce sarcom şi mă duc la Iaşi sau nu ştiu unde, că acolo e centru naţional şi ăia sunt super şmecheri, tratează o mie de cazuri.”

Chiar și așa, spune că alegerea de a rămâne în țară probabil a luat-o deja, prin faptul că nu a plecat până acum. În același timp, simte că doar prin experienţe internaţionale, lucrând în sisteme diferite, poate să avanseze, de aceea nu exclude varianta de a-și căuta un loc de muncă, pentru un timp, și în străinătate.

Singura certitudine e că vrea să își înceapă zilele îmbrăcând halatul alb.  

 

 

Corina Stanciu este unul dintre ambasadorii campaniei LikeRom, o comunitate de profesioniști romi care influențează pozitiv societatea. LikeRom este o inițiativă a Agenției Împreună, creată pentru a inspira generațiile viitoare prin povești de succes.

                        

 

12 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[Out] Interacțiunile Mădălinei

Vara asta, Mădălina termină clasa a XII-a și se va despărți de prietenii ei din trupa de teatru.

ColaboraDoR: Adi Bulboacă

Adi Bulboacă, la cei 24 de ani, este editor foto la revista BeWhere. Totuși, prima lui iubire a fost teatrul.…

[24/7] Donuterie

Cum crești un mic business într-un lanț național?