Mergem înainte

În ultimii 10 ani mi‑am pierdut familia, echilibrul și motivația. De atunci, reconstruiesc puzzle‑ul și adaug…

În ultimii 10 ani mi‑am pierdut familia, echilibrul și motivația. De atunci, reconstruiesc puzzle‑ul și adaug piese noi. ● Textul a apărut în DoR #19. ● Abonează-te ca să nu ratezi nicio poveste.

Text de Ioana Burtea

Eram la finalul orei de Kangoo Jumps, când antrenoarea minionă, slăbuță și zen ne‑a pus să ne dăm jos ghetele cu arcuri, să ne întindem pe saltele și să stăm câteva minute cu ochii închiși, ca să ne relaxăm mușchii și toate cele. Deveniseră momentele cele mai inconfortabile pentru mine – când trebuia „să ne relaxăm”. Transpirată și obosită, cu mușchii picioarelor pulsând, cu șosetele duhnind după o oră în ghetele alea purtate de vreo patru fete pe zi, numai relaxată nu mă simțeam. Fiecare clipă de repaos declanșa flash‑urile: mama și boala ei, bunicii și bolile lor, relațiile destrămate, certurile groaznice cu tata și tot așa. În după‑amiaza aia de iunie din 2014, proaspăt întoarsă în București după trei ani de călătorii, nu am simțit decât o tristețe înfundată și atotcuprinzătoare – genul de tristețe atât de familiară încât nu‑ți mai amintești cum erai înainte.

Câteva zile mai târziu, la ora următoare, ceva s‑a schimbat brusc.

Nu știu dacă e posibil ca ieșirea dintr‑o depresie (moderată, conform scalei Montgomery‑Asberg) să se producă deodată sau dacă – mult mai probabil – ăla a fost începutul lungii recuperări, dar în ziua aia am reacționat. Cu puțin timp înainte de începerea orei, mi‑am pus ghetele negru cu verde, care mă săltau la 1,95 metri, de unde priveam tot peisajul pestriț al sălii. Erau fetele mai experimentate, care mă salutau și cu care mai schimbam impresii tehnice din zona „parcă s‑au mai lăsat arcurile ghetelor”. Apoi erau fetele mai puțin experimentate, care nu‑și luau niciodată șosetele potrivite (groase și lungi, nu din alea până la gleznă) și făceau prostia să fumeze și să mănânce fix înainte de țopăiala de o oră. Apoi erau fetele pasagere, care veneau în grup pentru că auziseră că e fun și te fâțâi mult, care își făceau selfie‑uri în fața oglinzii, cu iegării lor cu forme geometrice, stele sau floricele. Erau ca niște căprițe gălăgioase, care râdeau cu poftă când se urcau prima oară pe ghete ajutate de instructoare și nu reușeau să‑și țină echilibrul, și care a doua oară nu mai veneau.

Sala nu diferă cu mult de liceu. Cine stă în față e băgat în seamă mai des și nu prea‑și permite să dormiteze, iar cine se pune în spate vrea să citească liniștit o revistă sub bancă. În liceu oi fi stat în ultima bancă, dar la Kangoo am ajuns în față după primele două‑trei ședințe și mă obișnuisem așa. Nu eram în cea mai bună stare de spirit în perioada aceea, dar nu mergeam la sală pentru socializare. Mergeam de trei ori pe săptămână ca să nu mai gândesc, ca să obosesc suficient încât să reîncep să dorm noaptea. Alesesem Kangoo tocmai pentru că era cel mai intens cardio pe care l‑am găsit pe net, iar pentru că scopul meu era să obosesc fizic, am început să fiu bună la asta și instructoarea mi‑a făcut semn să trec în față, lângă ea.

Asta până când a intrat în sală o fată nouă. Am observat‑o pentru că, deși era vară, purta colanți lungi și un hanorac polar roz‑bombon. Era micuță, un pic îndesată, dar părea în formă. Avea ochelari de hipsteriță, cu rame negre, o coadă la fel de neagră prinsă în vârful capului și un ghiozdan bleu. A intrat în sală de parcă acolo se născuse – încălțată (ceea ce i‑a atras priviri crunte pentru că pantofii se lăsau la vestiar), țâșnind sigură spre o pereche de ghete portocalii.

„Ia uite‑o și p‑asta, zici că mă‑sa i‑a făcut sală dă fitness”, mi‑a mârâit Anca de la recepție, care se ocupa și de curățenia în sală. Am dat din cap a dezgust, însă infama nu s‑a simțit și și‑a băgat adidașii sub calorifer, lângă oglinda mare din partea din față a sălii. Am simțit un mic fior pe șira spinării și am început să mă întreb dacă nu cumva are vreun gând necurat. M‑am dus calmă, dar fermă, cu pași săltăreți, spre locul meu. Ăla din față, de lângă instructor. Până să ajung însă, tipa în cauză îmi luase locul. M‑am pus în spatele ei, disprețuitoare, mi‑am înfipt apa în pervaz și i‑am privit ceafa cu ciudă. S‑a întors puțin, și‑a tras blazată nădragii mai sus, apoi s‑a întors iar cu spatele la mine și a făcut doi pași mai în față.

„O omor”, m‑am gândit.

De vorbit n‑aveam ce vorbi cu ea. Ce să‑i spun? Sunt deprimată și cu probleme de abandon, așa că lasă‑mă în față? Abia am revenit în țară și mă simt mai străină ca oricând, dar aici, la sală, mă simt bună la ceva, rezistentă, exemplară? Era o oră de Kangoo, nu un atac la reputația mea. În același timp, n‑aveam chef să mă calmez. De asta urma să mă ocup în altă zi, la terapie. Pe moment, voiam doar să arunc o fată cu hanorac roz pe scări.

După oră m‑am întâlnit cu prietenele și le‑am împuiat capul despre infama de la sală și hanoracul ei gros. Ele râdeau, apoi râdeam și eu și mai icneam din când în când amintindu‑mi „încă o fază enervantă!”. Nu le mai făcusem de mult timp să râdă. Mai degrabă le îngrijorasem, poate le și speriasem uneori. Mă simțeam bine, într‑un fel ciudat. Agitată și energizată de nervi, dar vie. Nici nu apucasem să mai am vreun flash în ziua aia. Sigur, când mi‑am dat seama de asta au și început să reapară câteva din neobositele gânduri neplăcute care îmi țineau de‑o vreme companie: „Am 25 de ani, sunt proaspăt orfană, nu mai am nicio rudă în viață și trebuie să mă descurc singură de acum încolo. Sunt singură”.

Pe 6 aprilie 2006, nu eram singură. Aveam 17 ani, eram la cel mai bun liceu din București, aveam doi bunici la Suceava pe care îi adoram, o mamă (și un tată, dar el dispăruse din peisaj un an mai devreme, când ai mei au divorțat) și chiar și un job. Profitasem că mama plecase într‑o delegație în Ţara Galilor ca să dau probă la o revistă studențească, pentru rubrica de recenzii de teatru. Pentru că eram minoră, mi‑au făcut contract de voluntar. Eram pe cai mari.

Mama n‑a fost chiar așa încântată de noua mea ispravă, mai ales în contextul în care îmi plătea meditații la arhitectură de vreo jumătate de an. Dar mama nu era încântată de mai multe chestii legate de mine în acea vreme, iar sentimentul era reciproc. Eu chiuleam, ea călătorea prea mult. Eu fumam și n‑aveam chef de teme, ea se ofusca și mă șantaja emoțional: „Credeam că suntem prietene, că ești matură etc.”. Așa că, din punctul meu de vedere, eram chit.

Se apropia Paștele și, ca în fiecare an, urma să mergem împreună la Suceava, la părinții ei –  pe care îi consideram și părinții mei, din moment ce m‑au crescut până la șapte ani – și să mâncăm până când cineva ajungea la spital. Ultimii ani fuseseră grei, cu divorțul alor mei, cu un tată alcoolic și depresiv de care am decis să mă rup complet – cum ultimele lui cuvinte pentru mine au fost „mi‑e scârbă de tine”, cred că alegerea a fost bună –, cu mutatul din casa pe care mama a renovat‑o de la zero (și care i‑a rămas tatei) într‑un apartament cu două camere, așa că îmi doream niște liniște. Singurul lucru apropiat de așa ceva era Suceava, unde locuiau bunicii mei iubitori și pisălogi, care erau împreună de 40 și ceva de ani și care reprezentau normalitatea la care aspiram.

Pe 6 aprilie 2006 însă, normalitatea aia s‑a destrămat și ea. După prânz, m‑a sunat bunica să mă întrebe ce vreau să gătească de Paște. În ultimii ani fusese tot mai bolnavă și, deși nimeni nu‑mi spunea ce se întâmpla, m‑am prins că e vorba de cancer. N‑a stat nici o zi la pat și nu cred că a ratat vreo sesiune de gătit sau de făcut ceva prin casă. Când m‑a sunat era internată în spital, la tratament, dar, ca de obicei, se plictisea și începuse să dea telefoane. Eu mă conversam pe Messenger cu un băiat și nu prea aveam chef de ea – oricum vorbeam în fiecare zi. I‑am spus că nu știu ce vreau să mănânc de Paște, orice, și că trebuie să mă întorc la „teme”.

O oră mai târziu, am văzut că mă sună iar. Mi‑am dat ochii peste cap și am răspuns. Era o femeie de la spital care voia să i‑o dau pe mama la telefon. De ce mă sunau de pe telefonul bunicii? Și de unde să le‑o dau pe mama, care era la birou, într‑o ședință? Femeia mi‑a spus să fac tot posibilul s‑o scot din ședință și să îi zic să sune la spital la Suceava. Mă plimbam prin casă nervoasă de când am răspuns, dar când am auzit asta am încremenit în sufragerie și m‑am așezat în fotoliu, abia putând să respir.

În momentele de genul ăsta, clișeul e să spui că „ceva nu părea în regulă”. Asta e o tâmpenie; ar fi trebuit să fiu tâmpită să nu‑mi dau seama ce se întâmplase. Am închis telefonul și am sunat la mama la birou, unde am rugat o colegă s‑o scoată cu forța din ședință și să‑i spună să sune la spital. Apoi am sunat eu la spital pentru că nu mai puteam să stau fără să știu. „Mama o să iasă în curând din ședință, dar dacă tot m‑ați sunat spuneți‑mi, vă rog, ce s‑a întâmplat”, i‑am spus asistentei care a răspuns. „Bunica e în comă”, mi‑a zis. „Am sunat la numărul ăsta când nu am dat de mama ta pentru că am văzut că a fost ultimul apelat și știam că pe nepoata ei o cheamă Ioana.” Mi‑a mai spus că bunica s‑a înecat cu o bucată de pâine, că s‑a speriat foarte tare pentru că era oricum anxioasă și că a făcut infarct.

Tot timpul se îneca cu mâncare, era pofticioasă și grăbită. De fiecare dată însă, intervenea bunicul meu și îi aplica un pumn hotărât într‑un anumit loc în spate, apoi își revenea. Dar doar bunicul știa manevra asta, iar el era acasă. Nimeni nu îl sunase pentru că nu voiau să‑l panicheze.

Bunica n‑a fost în comă decât vreo 30 de minute, s‑a dus repede. O asistentă care a stat cu ea ne‑a spus că ultimele ei cuvinte au fost că începe să vadă negru și că vrea ca la înmormântarea ei să cânte Fanfara 10 Prăjini. Asta era bunica. Întotdeauna mai avea de dat o indicație.

Zilele care au urmat sunt o ceață și probabil așa vor rămâne. Am mers la Suceava cu un tren care a ajuns la trei dimineața, ne‑am dus spre casă, unde un verișor fusese trimis pentru a‑l pregăti pe bunicul. Nu i‑a spus însă că a murit, i‑a spus doar că i s‑a agravat starea. Când am ajuns pe strada noastră, bunicul era la poartă, ne aștepta ca de fiecare dată când veneam acasă. De data asta era întuneric și el plângea. „O murit, așa‑i?”, ne‑a întrebat.

Viața mea s‑a schimbat mult după ce s‑a dus ea. Viața oricărei familii se schimbă radical când dispare stâlpul de susținere, iar pentru noi n‑a fost niciodată un secret că bunica era căpetenia. Ea ne ținea laolaltă, ne aduna de sărbători, ne sfătuia când aveam probleme și când nu eram în stare să luăm o decizie, o lua ea pentru noi. „Ioană, acuma tu ai rămas stâlpul”, mi‑a spus la câteva zile după înmormântare unul dintre verișorii ei. „Numai tu îi semeni. Maică‑ta‑i mai moale, bunic‑tu la fel, da’ tu ești spirt.”

Nu l‑am contrazis. Nu era o situație care mă flata, pur și simplu știam că așa e. Știam că trebuie să devin mai responsabilă, mai atentă la ai mei, că trebuie să văd ce facem cu bunicul și dacă îl lăsăm singur la Suceava sau îl luăm la București, că în timp ce mama bocește în cameră trebuie să fac o cafea pentru musafiri, că cineva trebuie să‑și amintească să închidă porumbeii bunicului seara ca să nu‑i mănânce jderii. Nu mi s‑a părut că aveam de ales și nici n‑avea rost să‑mi doresc asta.

Bunicul n‑a vrut să plece din casa pe care o construise împreună cu bunica, așa că eu și mama ne‑am întors singure la București, la liceu și serviciu și viața a mers înainte fără să‑i pese că noi ne tot împuținam.

S‑au întâmplat multe în următorii ani: la un an după moartea bunicii, mama a aflat că are cancer în stadiu IV, terminal. Eu am reușit printr‑o minune să n‑o iau razna, să nu ajung sub vreun pod injectându‑mi heroină în venă (cum îmi spuneau prietenii că ar face în locul meu) și am luat BAC-ul, am intrat la Jurnalism la buget, iar din primul semestru am prins și un post la agenția de știri Mediafax. Pe 6 aprilie 2009, la fix trei ani după bunica, a murit și bunicul, tot de cancer. Am fost iar cu mama la Suceava – ea proaspăt operată –, am ascultat iar vaietele neamurilor („Vai, acuma chiar ați rămas singure, sărăcuțele”) și am vândut casa de acolo.

Cu câteva săptămâni înainte de vânzare, am fost la Suceava cu prietenul meu de atunci. Eram cu el de vreun an și jumătate, ne făceam planuri de plecat împreună la masterat în Anglia, iar apoi voiam să ne întoarcem în România și să ne deschidem o firmă de consultanță politică. Voiam să văd casa în care am crescut o ultimă dată înainte să o scoatem la vânzare și nu voiam să fiu singură. Vreo lună mai târziu, casa era vândută, demolată din temelie, iar eu și prietenul meu ne despărțiserăm. Era așa cum scrisese Joan Didion în The Year of Magical Thinking, o carte în care meditează la moartea soțului și lunile care au urmat: „Viața se schimbă rapid. Viața se schimbă într‑o clipită. Te așezi la cină și viața, așa cum ai știut‑o până atunci, s‑a încheiat.”

În  2011, după patru ani de Mediafax, patru ani alături de mama în timp ce lupta împotriva cancerului, după pierderea bunicului și tot chinul la care m‑am supus întrebându‑mă dacă nu cumva trebuia să fi avut grijă mai bine de el, am decis să plec.

Era un moment de respiro, în care mama era mai OK, iar doctorii mai optimiști. „Totuși e tânără, puternică”, spunea oncologul ei. Era și un moment în care simțeam că nu mai am nimic de pierdut. Încheiasem două relații lungi, complicate și pline de plăgi deschise. Aveam suficientă experiență în presă și simțeam că nu mai am vreun munte atractiv de urcat în România, cel puțin nu profesional. Eram încă „ilegal de tânără”, cum îmi spuneau colegii de birou. Aveam 22‑23 de ani – momentul era potrivit. Mi‑am suspendat facultatea, la care oricum nu mai mersesem de vreun an, mi‑am echivalat studiile și am fost admisă în anul III la o facultate de jurnalism lângă Birmingham. Apoi mi‑am luat un troler foarte mare, mi‑am căutat pe net colegi de casă și am pornit plină de elan spre Anglia.

Plecarea fusese oricum un plan la noi în casă de când eram mică, pentru că mama călătorea des și dintre toate țările vizitate îi plăcuse cel mai mult Anglia, unde făcuse și un curs postuniversitar câteva luni prin anii ’90. „Ţi‑ar plăcea super mult acolo, să vezi ce școli au, ce campusuri”, îmi povestea. De acolo îmi adusese și cele mai frumoase cadouri: păpuși Barbie originale, inclusiv o Barbie negresă și rochii de mireasă sau de bal pentru păpușile colecționate.

Uneori mă gândesc dacă nu cumva am ales să fug atunci, la sfârșitul verii lui 2011. Dar oricât mi‑aș pune întrebarea asta, răspunsul e tot „nu”. Voiam să‑mi înceapă viața. Mi‑am iubit bunicii și mama aproape orbește, în ciuda tuturor problemelor care au fost în familia noastră, dar voiam să fiu mai mult decât o fată care are un viitor strălucit de infirmieră. Și aș fi ipocrită dacă aș susține că în nopțile alea petrecute prin spitale, ba cu mama, ba cu bunicul, nu m‑am gândit de multe ori: „Nu e drept că fac asta singură; când o să am timp pentru visele mele?”. Nu voiam să fiu un personaj secundar în propria mea viață.

Mama era de aceeași părere, ba chiar avea un nou motiv să se laude la serviciu. „Ioana merge la facultate în Anglia; i‑au zis ăia că o primesc direct în anul III”, o auzeam vorbind la telefon în bucătărie, unde încerca să se ascundă pentru că știa că nu‑mi plăcea când se lăuda.

În Anglia, lucrurile au mers ca unse. Stăteam în casă cu trei puști de 19 ani care îmi spuneau „mama” pentru că aveam grijă de ei când se îmbătau și le dădeam sfaturi amoroase (bine, ei nu știau că nu prea era cazul să mă asculte). Îmi plăcea casa noastră – era mică, dar bine compartimentată, cu patru dormitoare și o bucătărie spațioasă, o curte destul de mare, iar vizavi de noi, o fermă de cai. La câteva case mai sus stăteau Tom și Alexei, doi dealeri de iarbă care știau de România, Ţapinarii, Kumm și dădeau petreceri reușite, dar în mare parte mi‑am văzut de școală. Îmi luam un braț de cărți, mă închideam într‑o cămăruță de studiu individual din bibliotecă și citeam sau scriam la licență.

Aveam și un motiv bun să fac asta. Mă pregăteam să aplic la un masterat la Londra, în creative writing. Nu aveam de gând să irosesc timp sau energie pe altceva sau altcineva. Prin martie 2012 am fost chemată la interviu. În aceeași zi am aflat că urma să devin prima studentă româncă și singura non‑native acceptată pe lângă 10 britanici și americani. Eram fericită, mândră, cu zece mii de planuri în cap, convinsă că până la urmă totul o să fie bine și că nimic nu mă poate opri din a ajunge să scriu pentru The New Yorker, revista mea preferată.

După puțin timp am aflat că mama era într‑o recidivă urâtă, iar doctorii îi dădeau maxim un an de viață.

Mama a murit la cinci zile după ce a împlinit 50 de ani, în octombrie 2013. Cu două luni mai devreme, mă mutasem în Chișinău – parțial pentru disertația pe care urma să o transform într‑o carte, parțial ca să fiu mai aproape de București. Ea era la pat de câteva luni, de prin vară, când eram între anul I și II de masterat. În momentele alea n‑aș fi vrut nimic mai mult decât să se ducă liniștită, fără chinuri, împăcată cu viața pe care a avut‑o. N‑a fost așa și nu știu câte persoane au norocul să moară cu adevărat liniștite. Avea dureri imense, plasturii cu morfină nu‑și făceau efectul, nu suporta zgomotele, așa că vorbeam cu toții în șoaptă, sau deloc.

Eram acolo eu, infirmiera pe care o angajasem să stea cu ea, prietena noastră Dana, venită din Africa, iar în afară de noi se perindau în diferite „ture” prieteni apropiați de familie, colegi de‑ai mamei. Camera fusese practic înghițită de flori, pentru că abia o sărbătoriserăm. Au ajuns însă să‑i fie puse pe mormânt.

La un moment dat, asistenta care venea să‑i facă injecții m‑a scos pe hol și mi‑a spus că mai are între 48 și 90 de ore. Am înțeles chestia cu 48, dar n‑am putut să nu mă întreb de unde a scos 90. Nu sunt trei zile, nu sunt nici patru. Cu toate calculele sofisticate, mama n‑a mai rezistat decât o zi.

Am plâns mult în ziua aia, dar apoi totul a început să se estompeze. După înmormântare cred că am mai plâns o singură dată, după ce mi‑am făcut un tatuaj pe coasta stângă în memoria ei. A fost primul meu tatuaj și nici nu am avut vreodată o pasiune pentru așa ceva. L‑am făcut în Chișinău, pe masa unui bărbos numit Dima, care era nemulțumit de dimensiunile prea mici pe care i le ceream: voiam cuvântul „victorie” în dialectul indian gujurati, dialectul lui Ghandi. Pe mama o chema Victoria, plus că voiam să fie ceva care să mă motiveze, să îmi dea un imbold. Ce imbold mai eficient decât „victorie”, nu?

Tatuajul a ieșit drăguț și îl port cu mândrie, însă am bocit până la cinci dimineața după ce mi l‑am făcut, îmbrățișând o sticlă de vin moldovenesc de soi Rară Neagră. Toată această scenă fermecătoare se petrecea în timp ce mă conversam pe Facebook ba cu un tip cu care abia începusem să mă văd, ba cu fostul meu prieten din facultate, care își pierduse și el mama recent și cu care aveam prostul obicei de a nimeri periodic în același pat când viața devenea prea grea. Nu‑mi dădeam însă seama în acea noapte că, deși nu‑mi era bine și oscilam între două variabile la fel de neinspirate, lucrurile urmau să devină și mai rele.

În aprilie 2014, mama murise de fix șase luni, iar eu tocmai mă mutasem înapoi în București. Stăteam în garsoniera ei din Doamna Ghica, pentru că o vândusem pe‑a mea ca să mă întrețin în Londra. Dar nu mai fusesem în Anglia de vreun an – al doilea an de masterat l‑am petrecut în Chișinău, unde m‑am documentat pentru subiectul disertației mele: identitate. Ironic, știu.

Nu mai reușeam să dorm și consumasem toate anxioliticele lăsate de una din prietenele bune ale mamei și ale mele, psihiatru de meserie. „Bobocule, iei astea doar când ai nevoie”, îmi spusese înainte să plece din țară. Și așa făcusem, doar că aveam nevoie des în perioada aceea. Mă torturam spunându‑mi că „am pierdut tot”, „ce rost mai are să continui?”, „oricum mă chinui degeaba, nu mi se întâmplă nimic bun”. Eram și anxioasă, și de toate. Nu aveam gânduri sinucigașe neapărat, dar preferam să ascund obiectele ascuțite din casă; așa, ca să nu‑mi vină idei.

Ar fi trebuit ca după terminarea masteratului să mă întorc în Londra, dar nu mă simțeam în stare să revin într‑un loc agitat, competitiv, în care cel mai simplu lucru e să rămâi în urmă. Asta m‑a făcut să mă întorc la București. Aveam nevoie de oameni apropiați, de prieteni. Aveam nevoie să iau puțin din presiunea pe care o pusesem pe mine cu elucidarea categorică a identității oamenilor din Moldova, pe care nu simțeam c‑am clarificat‑o – din contră. Totuși, întoarcerea asta la rădăcini nu înseamnă că lucrurile și‑au revenit peste noapte. La vreo două săptămâni după ce m‑am întors, nu mai puteam să dorm deloc. M‑a lovit realizarea că dorm în casa mamei, în camera în care ea a murit, în patul ei. După vreo trei zile în care aproape am paralizat pe canapea, în pijamale, uitându‑mă non‑stop la seriale ca să‑mi anesteziez mintea, două dintre prietenele mele au venit și m‑au luat cumva de acolo. Una dintre minunățiile depresiei e că ți se duce naibii memoria, nu mai ții minte chestii recente pentru că nu mai ești atent la ce se întâmplă în jur, atât ești de blocat în capul tău. Știu doar că mi‑am pus câteva haine într‑un rucsac, că ne‑am oprit în drum să cumpărăm pizza și că ele au început să mănânce în mașină pentru că veniseră la mine într‑un suflet, înfometate după muncă. Și știu că mi‑au dat să beau mult vin de casă – un remediu discutabil, dar de efect. Pisica se perinda prin bucătărie, iar eu încercam să explic ce simt, dar vorbeam lent, nu‑mi găseam cuvintele. Apoi, probabil, am adormit.

La foarte scurt timp după noaptea aceea, m‑am prezentat la cabinetul unei psihiatre recomandate de prietena mea din Africa. După 30 de minute de discuții, timp în care mi‑am dat seama că nu pot să mă opresc din dat din picior, mi‑a prescris trei tipuri de antidepresive. Nu știu cum ar reacționa alți oameni la o asemenea rețetă, dar eu am fost ușurată (chiar dacă puțin surprinsă de doza măricică). Știam ce‑o să se întâmple pentru că citisem cărți și articole, îi citisem pe Andrew Solomon, pe Joan Didion și pe alți depresivi din literatură și jurnalism.

Urma să dorm mult, să fiu cam moleșită în timpul zilei, dar creierul meu urma să se odihnească și asta era tot ce voiam. Să tacă din gură, să nu mai vorbească peste toți oamenii din jurul meu care încercau să mă înveselească sau peste propriile mele încercări de a‑mi recăpăta optimismul.

Urma, de asemenea, ca acele pastile să‑mi taie stările extreme: tristețea cea măreață, heirupismul ocazional care se răsufla rapid într‑o gaură neagră. Urma să mă echilibrez chimic, să mă liniștesc suficient de mult încât să câștig un spațiu de manevră pentru ca terapia să‑și facă efectul. Pastilele nu rezolvă nimic dacă te bazezi doar pe ele, evident. Nu îți aduc nici fericirea, nu te fac nici legumă, nu îți afectează nici creativitatea, personalitatea sau orice altceva. Pastilele îți dau timp să faci ceva, pentru ca atunci când le întrerupi să nu te întorci de unde ai plecat.

Cu o lună înainte să revin în București, în Chișinău încă ningea. Eram la birou, la subsolul unei clădiri din centru, unde lucram pentru un ONG de media. Era un job bun și în zilele când nu mă enervam prea tare pe situația presei și a vieții din Moldova, chiar îmi plăcea. Împărțeam biroul cu Radu, coordonatorul IT, și Vova, unicul reporter al centrului și subalternul meu. Într‑o cămăruță adiacentă, lângă bibliotecă, stăteau voluntarii străini: Manuela, o valenciană creață și aeriană, care m‑a dus să‑mi fac tatuajul, și Alain, un francez înalt cu început de chelie.

Într‑o zi, lui Vova i s‑a făcut rău și a trebuit să chemăm salvarea. L‑am găsit afară, alături de cameramanul nostru Viorel și șoferul Anatolie, toți trei cu spatele la mine, pe marginea trotuarului, lângă un morman mare de zăpadă. Viorel și Anatolie îl țineau de brațe, iar Vova tremura din toate încheieturile, avea spasme și nu putea să‑și controleze membrele. M‑am apropiat încet, i‑am pus mâna pe umăr și am întrebat ce s‑a întâmplat. „Ei, da ci sî si‑ntâmpli, Vova ista”, mi‑a răspuns Viorel, încercând să pară relaxat și glumeț. Vova nu prea putea să vorbească, însă a zâmbit puțin. N‑a vrut să stea pe scaunul adus de mine, voia să rămână în picioare.

După vreo două ore a sosit și ambulanța, o dubiță rusească murdară și zgmotoasă. Trebuia, evident, să se ducă cineva la spital cu el, iar Viorel și Anatolie trebuiau să plece la o filmare în afara orașului. Vova locuia singur în Chișinău, avea o iubită care lucra în presă, dar nimeni nu știa prea multe detalii. Într‑un final, a ieșit din casă și doamna Maria, contabila, cu 30 de lei moldovenești în mână.

„Ioană, te duci tu la spital, da?”, și mi‑a întins banii de taxi pentru întoarcere.

Am încremenit. I‑am spus că eu nu vorbesc rusă, iar medicii de pe ambulanță vorbeau numai rusă. Nu știam cum „se face” la spital în Moldova, cât se dă șpagă sau la cine. Doamna Maria mi‑a răspuns că nimeni nu are cum să meargă în acel moment, dar nu mi‑a explicat de ce. „Tu îl știi mai ghini”, mi‑a șoptit. Am încercat să protestez, însă deja fusesem ajutată să mă urc în ambulanță.

Înăuntru, Vova s‑a așezat pe un scaun rabatabil căptușit cu mușama, iar eu m‑am trântit pe targa instabilă de la geam. Mi‑era drag Vova, deși țipam des la el, cu pretențiile mele etice și sintactice. Era un puști timid care încerca să se descurce în sărăcia din Chișinău și, deși era cu doi ani mai mare, îl vedeam ca pe un frate mai mic. Doar că, în momentul în care am auzit că trebuie să merg la spital cu el, au început să‑mi vină în cap toate amintirile legate de propria mea familie. Mi‑era frică să nu i se întâmple ceva lui Vova și eu să fiu singură acolo.

„Îmi pare rău”, mi‑a șoptit în ambulanță, probabil văzându‑mă fără sânge în obraji. I se mai calmaseră spasmele. „Taci că‑ți mai dau niște știri de făcut”, i‑am tăiat‑o și am râs amândoi.

La spital i‑au făcut analize, electrocardiograme și ecografii, iar spre norocul meu doctorii vorbeau și română. Vova avea probleme cu inima și nu se mai dusese la un control de ceva timp și nici nu‑și mai luase tratamentul. Am stat cu el vreo trei ore, până când a apărut prietena lui – o fată micuță, speriată, cu vocea imperceptibilă. „Minunat”, m‑am gândit. I‑am lăsat așezați pe o canapea într‑un hol și m‑am dus să vorbesc cu doctorul și să‑i iau rețeta.

Am ieșit din spital ușurată că Vova era bine, dar furioasă pentru că fusesem lăsată singură. Nu mă așteptam ca oamenii de la muncă să îmi citească gândurile și anxietățile, dar știau cu toții că mama murise recent. Unii nici măcar n‑au venit să‑l vadă pe Vova afară, când eram încă la centru. Nu eram în stare să mă gândesc ce fobii, probleme sau treburi ugente ar fi putut avea ceilalți, sau cum reacționează oamenii în Moldova la situații de criză. Nu eram în stare să îmi dau seama dacă nu cumva fusese mai bine că am mers eu la spital, pentru că știam ce să fac în situația aia. La astea m‑am gândit mult mai târziu. În acel moment, pe măsură ce mă apropiam de birou în taxiul plătit cu cei 30 de lei, simțeam doar furie. Am coborât la subsol, mi‑am aruncat geanta pe birou, am luat telefonul și am ieșit afară. „Nu mai suport să stau aici”, i‑am spus Emiliei, una dintre cele mai bune prietene din București. „O iau razna, nu sunt OK.”

Iarna asta, înainte de sărbători, am aflat că David Sedaris, unul dintre scriitorii mei preferați, urma să vină la București. Îl citisem prima oară în urmă cu vreo doi ani, când locuiam în Londra, și îmi plăcuse atât de mult umorul lui, perspectiva complet miserupistă asupra vieții, încât m‑am dus și la o lectură publică. Când l‑am rugat să‑mi semneze cartea, m‑a întrebat de unde sunt și am aflat că cineva din stafful lui de PR era din România. Sedaris a început să caute într‑un carnețel cu notițe, apoi mi‑a scris cu un marker negru: „Să mă cac în gura mătii”. I‑am spus că e cea mai frumoasă dedicație pe care am primit‑o vreodată.

Ne‑am reîntâlnit, așadar, la o librărie din centrul Bucureștiului – eu, cu cartea mea subliniată, cu foile îndoite și înjurătura lipsită de cratimă, el, cu un carnețel cu notițe. Am vorbit puțin înainte de eveniment și l‑am învățat câteva expresii noi implicând mame, Dumnezei, biserici și alte chestiuni care ne plac nouă în Bucovina. După discuția cu public însă, nu eram sigură dacă vreau să mă întorc la el – se făcuse deja coadă pentru autografe și nu voiam să fiu o fană. Totuși, după două pahare de vin, mi‑am luat cartea, m‑am proțăpit în fața lui și i‑am cerut un update.

„Hi again!”, mi‑a zâmbit. M‑a întrebat ce mai fac, m‑a pus să‑i explic ce am făcut la masterat și, mai ales, de ce m‑am întors în București („What are you doing aici?”). I‑am povestit pe scurt tărășenia din ultimii doi ani, mutarea în Moldova, apoi în București, pauzele lungi în scris. „Existential crisis”, i‑am spus și a dat din cap de parcă a înțeles tot.

Cu scrisul aveam probleme încă din Moldova, dar cu toate eforturile, tratamentele și diferitele tehnici de stimulat creativitatea, nu reușisem să mă motivez. Cel mai rău a fost când am avut de scris disertația, în vara lui 2014. Luasem cele trei antidepresive câteva săptămâni, după care m‑am decis să caut o a doua opinie pentru că dormeam pe mine. Femeia care mi le‑a prescris oricum nu făcea terapie, scria doar rețete. Aveam nevoie de discuții, dezbateri, eram nevorbită și sălbăticită.

„Du‑te la Marta”, mi‑a repetat pentru a mia oară o prietenă care terminase psihologia. Auzisem prima oară de Marta prin clasa a XII‑a. „Mă duc la terapie”, mi‑a spus atunci mama, la puțin timp după ce a fost diagnosticată. Am fost surprinsă, nu mă așteptam ca mama să fie genul care să-și discute problemele cu un străin. Dar mi‑a plăcut ideea și, deși încercam să fac cât mai mult mișto de ea, eram mândră că era deschisă la minte. „Terapeuta mea e o femeie foarte finuță, educată, o cheamă Marta”, îmi povestise.

Când am intrat în sala de așteptare goală de lângă biroul ei, șapte ani mai târziu, am văzut că aveam de ales între un scaun și două fotolii. Unul dintre ele era mai mare, din piele maro, în care te afundai cu totul, iar celălalt era tot comod, însă mai tare, sobru. Mă gândeam că e vreo fază în care o să se uite unde m‑am așezat și o să tragă o concluzie despre mine. M‑am așezat pe scaun. Vreo 15 minute mai târziu, a apărut Marta, cu un șal la gât și un zâmbet larg sub un păr roșu și ciufulit. Mi‑a făcut semn s‑o urmez într‑o cameră, apoi mi‑a întins o scrumieră – m‑a câștigat dinainte să vorbim. Era la curent cu toată legătura alambicată dintre noi, dar nu am vorbit prea mult despre asta. Mi‑a spus doar că se întreba, pe vremea când mama era clienta ei, cum o să cresc eu în toată situația aia.

„Minunat!”, am răbufnit, apoi am râs amândouă.

Mi‑a tăiat succesiv tot tratamentul („E stupid să iei trei antidepresive, toate fac același lucru și tu chiar ai motiv să te simți nasol”) și m‑a pus să țin un jurnal, ceea ce m‑a ajutat la terminarea disertației. Am scris anevoios, cu blocaje și poticneli, searbăd și din obligație, dar am terminat lucrarea. Am reușit s‑o predau la deadline și să iau o notă cu care pot să trăiesc.

Încet‑încet, am început să mă însuflețesc. M‑am angajat pe un post de PR part‑time, la firma unor prieteni de familie care au știut că aveam nevoie, mai mult decât orice, să mă simt utilă și să învăț ceva nou. Ei fac parte din rețeaua extinsă de „clanuri” care m‑au adoptat după moartea mamei: prieteni foarte buni de‑ai ei (și familiile lor) care s‑au mobilizat în jurul meu și nu m‑au lăsat să pic. Am dezvoltat destul de repede o reală pasiune pentru capsat și perforat. Am realizat că îmi place să stresez webdesigneri prin mailuri și că pot să vorbesc cu clienți fără să fac vreo gafă.

Am continuat să merg și la Kangoo o vreme, unde mi‑am recâștigat supremația după ce infama în hanorac roz a renunțat să mai vină. Între timp mi‑am dat seama că îmi distrugeam articulațiile din cauza ghetelor prea uzate și de calitate îndoielnică, așa că am renunțat. Acum mă gândesc să mă apuc de aikido sau box. Nu pot să subestimez plăcerea de a lovi ceva, iar Marta zice că‑i o idee bună pentru descărcare.

Viața nu‑ți oferă luxul de a rămâne în același punct – ăsta e probabil cel mai important lucru pe care l‑am învățat în ultimii ani. Întotdeauna se poate și mai rău, întotdeauna se poate și mai bine. Iar fiecare nou început are și un sfârșit, apoi vine altul și tot așa. „Mergem înainte”, spunea mama, preluând replica asta de la bunica. Era expresia care le consacrase ca „optimiste incurabile”, iar pe mine mă făcea să‑mi dau ochii peste cap. Nu numai ele promovau gândirea asta aproape pleonastică, ci și cei din jurul lor o preluau cu entuziasm. „Am avut și zile mai bune, dar știi cum zice mama ta: mergem înainte!”, spuneau colegii ei când mergeam în vizită la birou și îi întrebam cum le merge. Pe nesimțite, după moartea mamei, a început să mi se întâmple și mie. Mi s‑o fi părut un clișeu înainte, dar a ajuns să fie cel mai scurt și sincer lucru pe care pot să‑l spun când sunt întrebată cum mă descurc. Ce altceva poți să faci decât să mergi înainte?

Au fost multe momente în care am crezut că viața mea nu mai are cum să se îndrepte. Doar că, oricât m‑aș fi ținut eu de tristețe, viața s‑a schimbat fără să mă întrebe dacă sunt OK cu asta. Iar cea mai importantă bucată din puzzle pentru mine, cea legată de scris, s‑a așezat la loc treptat, mai ales după discuția din iarnă cu Sedaris.

„Ioana, stai pe o mină de aur”, mi‑a spus afectat în seara aia, când i‑am povestit că am lăsat‑o mai moale cu jurnalismul, cu Moldova, cu ideile de scris cărți. M‑a întrebat câți ani am și i‑am răspuns 26 și jumătate, de dragul exactității.

„Aaa, e OK!”, a răsuflat ușurat. „Eu am observat că pe la 27 de ani, oamenilor li se schimbă viața”, mi‑a spus ca un profesor în fața unui student care ia notițe. „Așa mi s‑a întâmplat mie, așa li s‑a întâmplat și celor din jur. Tu chinuie‑te și scrie în fiecare zi măcar puțin, iar în șase luni o să vezi că încep să se schimbe lucrurile”. În tot acest timp, mi‑a scris un nou autograf pe aceeași carte: „Du‑te‑n pizda mă‑tii. You have six months”. ●
✦ ✦ ✦
Poveste publicată în decembrie 2015 în DoR #19: „Noi începuturi”. Dacă vrei să-l ai în colecția ta și să ne susții să continuăm să facem astfel de materiale, cumpără-l din shopul DoR. Îl poți avea și în format digital. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Noul tablou The Mono Jacks

Doru Trăscău reformează proiectul muzical oprit în 2013; revine cu un nou videoclip.

ColaboraDoR: Adi Bulboacă

Adi Bulboacă, la cei 24 de ani, este editor foto la revista BeWhere. Totuși, prima lui iubire a fost teatrul.…

De ce a trebuit să amânăm DoR Live

Pe 30 martie aveam programat DoR Live, un eveniment care transpune pe scenă conceptul și dinamica unei reviste,…