#metoo și alte dezordini

Milioanele de confesiuni despre #metoo au adus cu ele întrebarea: orice abordare stângace a unei femei înseamnă hărțuire?

Lumea pictată de #metoo, hashtagul prin care femei din toate colțurile globului au împărtășit experiențe despre hărțuiri, agresiuni sexuale sau viol, nu e una sigură. Am citit întâmplări cu perversul din autobuz, cu libidinosul de la muncă, cu psihopatul care te violează la tine‑n casă. Numărul imens de femei care au postat (peste 12 milioane de postări pe Facebook și 1,7 milioane pe Twitter) a însemnat și o mare diversitate a poveștilor, o diversitate uneori aiuritoare, care a ridicat întrebări: orice abordare stângace a unei femei înseamnă hărțuire? Discutăm despre agresiuni sexuale sau despre lipsa de educație a unor bărbați sâcâitori, dar nu prădători? Sunt întrebări valide, care cer răspunsuri complexe, care se lasă uneori cu „depinde” și care pot prelungi discuțiile la bere până târziu în noapte.

Fix asta mi se pare un plus.

E greu să te dai expert în hărțuire când legislația de la noi e mai ambiguă ca o adolescentă de 15 ani întrebată de părinți cum a fost la școală. Hărțuirea sexuală e definită în Codul Penal drept „pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într‑o situație umilitoare”. Dacă fapta nu se repetă, dacă relația nu e de muncă sau „similară”, dacă victima nu poate dovedi că a fost intimidată sau umilită (de parcă avansurile constante și nereciprocate pot fi și o situație super confortabilă), atunci nu ai un caz. E unul din motivele pentru care nu prea face nimeni plângere la poliție: în primele nouă luni ale anului, doar 35 de persoane au depus reclamații. Un imbold în direcția unei legislații mai eficiente vine de la Convenția de la Istanbul, ratificată anul trecut de România, care vrea să armonizeze legile naționale privind violența împotriva femeilor și cea domestică. Documentul cere politici clare, însă de la ratificare până la aplicare avem de parcurs lungul drum al modificărilor legislative.

Dacă legislația laconică nu descurajează femeile, intervin societatea și mass‑media. Sociologul Valentina Marinescu a amintit, la o conferință despre violența împotriva femeilor, cum tratează media astfel de subiecte: o combinație de copy‑paste din comunicatele poliției și ale instanțelor, dramatizare și lipsă de context. Există două atitudini principale față de femeile care reclamă abuzuri. Jurnaliștii fie descriu victima prin propriile‑i „greșeli” (s‑a îmbrăcat nu știu cum, a reclamat abuzul târziu, avea o aventură cu un bărbat însurat etc.), fie descriu „problemele” agresorului (avea tulburări mintale, era stresat, femeia îi făcea viața imposibilă), transmițând astfel că victima e în egală măsură responsabilă.

Dacă ne uităm la multe reacții după #metoo, o indignare confuză pare omniprezentă în societate. O vedem la fostul ministru de externe Theodor Baconschi, devenit recent miștocar pe bază de neologisme, care simte că „sexul odinioară frumos” se urâțește prin această gălăgie lipsită de gust. O vedem la miștocarul de profesie Mircea Badea, care le explică „duduilor” că habar n‑au ce înseamnă hărțuirea sexuală. Și o vedem inclusiv în domeniul justiției, unde avocatul de penal Adrian Briscan împarte femeile în „gâște” care tac de teamă și „drăcoase” care‑și rezolvă singure problemele legate de hărțuire.

Astfel, dezbaterile despre limite morale și legale devin responsabilitatea societății. Iar ce e dezamăgitor la #metoo nu e vuietul deranjant, pentru unii, al plângerilor, ci faptul că o mare parte din cele care au postat își protejează încă agresorii. În România, singura consecință palpabilă a #metoo a fost concedierea lui Călin Ionescu (Rimaru), membru al trupei R.A.C.L.A., de la agenția de publicitate Centrade Cheil, în urma mărturiilor a zeci de femei care spun că au fost hărțuite sau agresate sexual de el. Au fost numiți public și câțiva profesori universitari sau de liceu, fără vreo urmare vizibilă. Iar conform unei anchete la nivelul UE, 20–30% dintre femeile din România au fost agresate fizic cel puțin o dată începând de la vârsta de 15 ani. Și mai grăitor: jumătate dintre femeile intervievate evită uneori situații sau locuri de teamă că vor fi agresate fizic sau sexual.

Săptămânile trecute vorbeam cu o colegă despre reacțiile bărbaților români la #metoo. Multe au fost admirabile, educate. Să fim înțeleși, nu crede nimeni că majoritatea bărbaților e o gloată de agresori. Dar chiar și printre cei care au susținut hashtagul circulă o uimire stânjenitoare – nu și‑au dat seama cât de rea e situația. Că femeile sunt scuipate pe stradă, pipăite prin autobuz, hărțuite la birou. „Sunt așa adorabili”, îmi spunea colega mea. „Zici că au trăit în paradis până acum.” E un moment care poate echivala cu un fel de pierdere a inocenței bărbaților, care îi împinge pe unii la instrospecție și asumare, iar pe alții la atitudini defensive sau chiar agresive. Poate fi incomod, poate părea nedrept uneori – doar majoritatea n‑a violat pe nimeni –, însă nu e rău ca bărbații să reviziteze momente în care s‑au comportat nepotrivit. E un pic frustrant că o fac abia acum, când cele mai multe femei pe care le cunosc o fac aproape zilnic. Se gândesc că nu e OK să stea lângă șoferul de Uber dacă sunt singure în mașină cu el. Se întreabă dacă au făcut ceva să‑i dea de înțeles tipului din restaurant că vor să fie mângâiate pe picior, deși abia l‑au cunoscut.

„E totuși greu să fii bărbat în ziua de azi”, mi‑a spus Lisbeth Jessen, o fostă polițistă daneză de omucideri, care astăzi coordonează un adăpost pentru victime ale violenței domestice și care a vorbit recent în România despre aceste teme. „Structurile tradiționale se schimbă și bărbații pot fi speriați de asta, chiar dacă sunt bărbați buni. Hărțuirea sexuală nu va fi niciodată OK, dar există și zonele gri. E OK să ne îmbrățișăm colegii de muncă? E OK să‑i spui unei femei că e frumoasă? Trebuie să discutăm deschis despre asta.” Iar #metoo asta face, în opinia ei, deschide o platformă pentru dialog, pentru retrasarea unor limite.

„În anii ’80, femeile erau «victime» ale violențelor. În ultimii 10 ani am început să vorbim despre «emanciparea» lor, iar acum intrăm într‑o nouă eră, în care femeile devin activiste în propriile vieți”, spune Jessen. „De‑asta hashtagul s‑a răspândit. Femeile s‑au săturat de hărțuire, nu mai vor s‑o accepte.”

Ăsta e și sentimentul pentru care fenomenul e cel mai des criticat: furia celor care postează, considerată uneori disproporționată în raport cu severitatea faptelor. Și adevărul e că, așa cum scrie Rebecca Traister pentru publicația The Cut, multe dintre noi simțim o furie disproporționată. Uneori suntem la fel de furioase din cauza tipului care s‑a uitat la decolteul nostru ca și din cauza unuia ca Harvey Weinstein. Parțial pentru că suntem educate, de secole întregi, să sub‑reacționăm și să nu facem mare caz. Parțial pentru că, aproape sigur, tipul care se uită în decolteu e încă unul dintr‑un lung șir. Iar când circulă un val de confesiuni ca #metoo, resentimentele acumulate se revarsă într‑o cutie imensă și neomogenă de reclamații.

Într‑o lume în care sunt aleși președinți ca Donald Trump care diminuează contribuția financiară a statului pentru contracepție și amenință clinicile de planificare familială, în care acum un an Polonia era la un pas să interzică avorturile chiar și în cazul violului, în care una dintre grijile României e cu cine vor avea femeile (și bărbații) dreptul să întemeieze o familie, nu e de mirare că acestea se simt tot mai nedreptățite. Iar acum, când fenomenul #metoo începe să fie criticat, Traister sugerează că mișcarea a devenit atât de fragilă, încât o singură acuzație falsă lansată sub acest hashtag ar putea face ca totul să se întoarcă împotriva femeilor. Am putea ajunge în punctul în care femeile nu vor mai fi văzute ca victime ale agresorilor, ci ca amenințări pentru bărbați, în general.

Cu toate dezavantajele #metoo, ăsta nu e un moment pentru tăcere, ci pentru continuarea discuțiilor despre experiențe, limite și mecanisme de protecție. E posibil ca discuția să divagheze, ca temerile să pară exagerate, ca gălăgia să fie enervantă, dar stoparea sau discreditarea ei nu va îmbunătăți nimic. Să ne amintim că trăim într‑o țară unde șapte tineri au ieșit recent din închisoare după ce au fost acuzați că au violat o fată de 13 ani, pentru că arestul preventiv li s‑a părut prea dur magistraților.

1 comentariu pentru "#metoo și alte dezordini"

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți mai placă:
Fără nume

Bogdan Theodor Olteanu povestește despre cea care i-a scăpat.

Iașul copilăriei mele

Când sărăcia și bătaia sunt parte din copilăria ta, ai vrea să poți să-ți schimbi povestea?

Iarna vrajbei noastre

Vom reuși să trăim împreună într-o țară împărțită în două?