Mici Victorii Civice: Un centru pentru Raluca

O mamă încearcă să creeze un loc mai bun pentru fiica ei și alți 11 tineri cu sindrom Down.

 

MiciiVictoriiCivice_logo_580px-01

La început de septembrie, la parterul unei case spațioase din cartierul clujean Someșeni, o tânără șatenă cu o coadă rotită în vârful capului și ochi albaștri, oblici, își ține palmele pe masa rotundă și ascultă explicațiile pe care i le dă o femeie blondă cu voce pașnică. Fata îi urmărește mâinile cu care, cu o spatulă mică, aplică o pastă neagră peste un cufăr minuscul de lemn și o aranjează ca să-i dea un aspect zgrunțuros. De-a lungul celor două mese lucrează alți doi tineri, doi părinți și încă trei voluntari, care pictează, netezesc cufere și le usucă cu foehnul. Pe lângă ei se-nvârte o femeie care zâmbește mereu, vorbește la telefon, le aduce ceai, îi pupă sau îi îmbrățișează pe tineri și li se adresează cu „îngeraș”.
Este Adriana Avram, iar tânăra șatenă este fiica ei, Raluca, care are 27 de ani și sindrom Down – o modificare genetică care aduce întârzieri în dezvoltare și aspect mongoloid al feței. Raluca este motivul pentru care Avram a investit în 2010 banii familiei într-un centru pentru tineri ca fiica ei. Aici ei învață să danseze, să vorbească mai bine, să gătească sau, ca astăzi, să picteze cufere de lemn care poate vor ajunge pe mesele invitaților de la nunți.

Pe Raluca a născut-o în 1986 și este primul său copil. Ea și soțul ei, care este preot, au aflat la naștere că are sindromul Down. Pe-atunci, în afară de cuvintele „sindrom Down”, medicii le-au spus că fetița nu va vorbi, nu va merge și nu va trăi mai mult de 20 de ani. Au urmat șase luni de spaime, spune mama, șase luni în care n-a înțeles ce i se întâmplă și a încercat să nege diagnosticul. Erau puține informațiile despre Down și, spune Avram, chiar și cine știa câte ceva îi era teamă să vorbească. Lucrurile au început să se schimbe când părinții au văzut că la un an și jumătate, Raluca a început să meargă. „Era copilul nostru, era frumoasă, o iubeam”, spune mama.

Avram își amintește că unii medici le tăiau din aripi. „Raluca avea o bronșită asmatiformă, iar un mare specialist în afecțiuni resporatorii mi-a spus cu toată cruzimea: nici nu dau tratament, nu-mi pierd vremea cu așa ceva, o lași să moară pentru că sunteți tineri și faceți altul.”

A încercat să o crească ca pe un copil normal și să nu facă mari diferențe între ea și Mihaela, fiica pe care a născut-o trei ani mai târziu. Dacă le punea să spele vasele, Mihaela le spăla, Raluca le ștergea. Cea mare simțea uneori că e diferită. Mergeau toți trei cu Mihaela la preselecțiile pentru Tip Top Minitop și, așteptând pe holuri, Raluca spera de fiecare dată că și ea va fi strigată să intre la audiții. Când într-o zi i-a spus: „Hai să mergem acasă, mami, că aici sunt oameni răi și pe mine nu mă vor”, Avram și-a jurat atunci că va face tot ce îi stă în putință să o vădă pe scenă.

S-a gândit prima oară să deschidă un centru după Revoluție, în 1991, când a devenit voluntar la o asociație pentru persoane cu deficiențe neuromotorii. Acolo a învățat despre logopedie, despre terapie ocupațională, despre cum poți aduce o viață decentă celor cu probleme. De-atunci a început să viseze la un loc unde copiii cu sindrom Down să fie valorizați; să facă  logopedie, ca să-nvețe să rostească mai bine unele sunete, să învețe să gătească, să aibă activități de lucru manual, care să-i ajute să-și depășească ritmul lent. Un loc unde să fie altfel decât ce se întâmpla cu fiica sa la școala specială unde nu primea prea multă atenție, un loc care să o ajute să trăiască mai mult, ducând o viață care să-i placă. Pentru părinții de copii cu dizabilități intelectuale, lucrurile se complică când copiii devin tineri adulți, iar alternativele de a face altceva decât a sta în casă sunt rare.

Așa că în 2009, când fiica ei avea 24 de ani, Avram, care lucra ca economist într-o bancă, a început să se gândească la soluții. Și-a închiriat apartamentul și a găsit o casă mai mare, unde să locuiască în chirie la etaj cu soțul și cele două fiice, iar la parter să funcționeze centrul. Au deschis „Centrul Educațional Raluca” un an mai târziu în octombrie, după ce soțul,  credincioși din parohia sa și prieteni de-ai familiei au lucrat la renovarea casei (care înainte fusese spațiu de birouri). Au zugrăvit, au pus parchet și au făcut curat. Apoi au căutat alți părinți cu tineri cu sindrom Down, care aveau aceeași nevoie de a-și scoate copiii din casă, de a le ocupa timpul.

_DSC1959

În primul an, centrul nu a avut angajați, ci voluntari, pe care Avram i-a găsit prin Centrul de Voluntariat Cluj. Așa a găsit logoped, psiholog, chiar și profesori de zumba și muzică, care erau fie studenți, fie profesioniști, care voiau să facă ceva mai mult pe lângă job. Acum, alături de  Raluca, alți 11 tineri cu vârste între 22 și 35 de ani își petrec în centru fiecare zi, de luni până vineri, de la 9:00 la 16:00, când părinții vin să-i ia. Fac logopedie, dansează pe melodiile preferate și gătesc împreună masa de prânz. În primul an, tinerii au lucrat alături de voluntari la icoane pe lemn, mărțișoare, aranjamente de Crăciun, în schimbul cărora primeau donații. Așa s-au mai strâns niște bani și-n plus după primul an, Avram a obținut o subvenție lunară de la Consiliul Local Cluj. Așa a reușit să angajeze dintre voluntari, iar acum în Centru lucrează part-time doi lucrători sociali, un psiholog, un logoped, un profesor de sprijin și unul de muzică. Nu câștigă mult, salariul mediu este 350 de lei, dar sunt oameni precum Mihaela, care a renunțat la jobul de la bancă și acum îi învață pe tineri să facă obiecte decorative, cărora le place să fie acolo.

La cursurile de la centru, fiecare tânăr se pregătește pentru câte un talent pe care să-l arate pe scenă în fiecare mai, când organizează Festivalul Flori de Speranțe, un eveniment la care vin în Cluj tineri cu sindrom Down din toată țara. Cântă, dansează sau se joacă cu mingi de ping-pong pe scenă și se întrec la Concursul de talente și la cel de Miss și Mister Down. Ralucăi îi place să danseze pe melodiile Shakirei și a învățat și salsa de la Bogdan, un coleg care vine și pleacă neînsoțit de la centru și ia cursuri de salsa la o sală din oraș.

Investiția familiei Avram în Centrul Educațional Raluca este, până acum, de 150.000 de lei. De anul trecut Avram a renunțat la jobul de la bancă ca să se ocupe mai bine de centru. Costul anual variază între 90.000 și 100.000 de lei; din 2011, 21.000 de lei vin de la Consiliul Local Cluj. Părinții contribuie cu câte 100 de lei pe lună, angajament la care Avram ține, fiindcă responsabilizează pe toată lumea. „Dacă avem un copil cu nevoi speciale, nu înseamnă că s-a prăbușit cerul peste noi. Trebuie să mai facem și noi ceva, să nu mai așteptăm milă”, spune ea. Rozalia Tare, mama Bobiței, o tânără de 35 de ani, spune că suma e mică pentru câte s-au schimbat. Fiica este mai conștientă de lumea din jur, înțelege altfel ce e bine și ce nu e bine pentru că are acum prieteni, un program al ei, viață socială. Tare nu mai simte la fel de des privirile ciudate de pe stradă. „Ne-am deschis un pic”, spune ea. „Sau pentru că am venit aici, parcă încep să-i văd pe ei și, apoi, pe lumea de afară, prea puțin îți pasă că ăla s-a uitat nu știu cum, când știi că ei sunt fericiți”.

Avram știe că a fost o nebunie ca familia să se mute cu chirie și să-și investească toate economiile în centru. „Familia mai are uneori câte un comentariu de făcut mai ales că plutim într-o nesiguranță toală de la lună la lună, nu avem o perspectivă a viitorului, decât speranțe. Certitudini, nimic”.

În acea zi din septembrie, au pictat șapte cufere, o cifră la care speră să ajungă în fiecare zi. De curând au început să lucreze la farfurii decorative cu peisaje florale, iar pentru Crăciun pregătesc aranjamente florale. Avram speră să vândă cuferele pictate firmelor de organizat nunți, care să le transforme în mărturii pe mesele invitațiilor. Pot fi o soluție prin care centrul să reziste din propriul venit, nu doar din donații.

Avram visează și la o patiserie unde tinerii să lucreze. Așa ar câștiga un mic salariu și ar ajuta centrul să devină sustenabil. Uneori, ea și soțul ei se gândesc și la o afacere care să susțină organizația fiindcă „nu e suficient să ai oamenii care să lucreze cu ei dacă nu-ți mai poți permite spațiul acesta, ori aici s-a investit enorm și ar fi păcat să închidem din cauza banilor”. Sunt multe planuri la care se Avram se gândește în fiecare zi. Dar, cum tinerii înaintează în vârstă, visul ei cel  mai mare rămâne o bază sportivă și un centru rezidențial unde toți să locuiască împreună ca într-o familie. ●

__________________________________

Articol realizat în cadrul proiectului „Mici victorii civice”, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanțat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.

3 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Generația ’98

Cine ne califică la următorul Campionat Mondial?

Vama Veche nu mai e ce-a fost

Cum a devenit un sat de 15 case una dintre cele mai căutate stațiuni de pe litoralul românesc.

Mini povești despre #noiinceputuri

Al șaselea an de DoR vine cu schimbări de mărimi și forme, despre care o să aflați mai multe din revista tipărită…