Mici Victorii Civice: Voluntar în spital

O tânără de 27 de ani, supraviețuitoare de cancer, a pus la punct un program de voluntariat pentru copiii din…

MiciiVictoriiCivice_logo_580px-01

O tânără de 27 de ani, supraviețuitoare de cancer, a pus la punct un program de voluntariat pentru copiii din spitalul „Marie Curie”. 

Într-o cameră-vagon de nici 30 metri pătrați, patru femei stau la o masă, ca la șezătoare, și lipesc tacticos fire de sfoară de-a lungul unor coifuri de carton. Au în față ghemuri de sfoară maronie zgrunțuroasă, mărgele, nasturi și foi de carton. Într-o altă parte a camerei, pe un fotoliu, Raluca Tănase, o brunetă de 27 de ani, cu ochi verzi, migdalați, scoate dintr-o cutie tuburi de vopsea și îngerași albi din ceramică. Una dintre colegele de la masă vine spre ea, cu un coif în mână și o întreabă îngrijorată:

„Uite, nasturele ăsta o să arate așa, foarte umflat”.

„Da, dar poți să faci sfoara să arate ca o ghirlandă. Îl înnozi și-l întorci și-l lipești”, îi răspunde dintr-un foc Raluca.

Mai sunt trei zile până la târgul unde vor încerca să vândă brazii de Crăciun, îngerașii care trebuie pictați, felicitările și broșele din voal pe care le-au făcut acum câteva zile alte voluntare. Banii strânși îi vor ajuta să cumpere creioane, acuarele, foi de colorat și alte ustensile pentru copiii de la Spitalul clinic de urgență pentru copii „Marie Curie”, unde Raluca este asistent social și coordonator al „Voluntar în spital”. Este un proiect pe care-l consideră copilul ei, prin care 40 de voluntari se joacă, desenează sau își petrec timpul cu copii internați sau cu cei care așteaptă să fie consultați de medici, la cozi lungi.

ralucaweb1

Raluca este voluntar în spital din liceu, de când, la 17 ani, a venit la „Marie Curie” pentru o operație care urma să-i rezolve o malformație congenitală la o palmă. Operația nu a reușit dar în spital a cunoscut-o pe sora Aloysius, din Scoția, care în 1991 alături de alte măicuțe au venit în România și au pus la cale Lawside Romania Project, prin care ajutau copii abandonați sau bolnavi. Raluca studia pe atunci la un seminar teologic din comuna Brănești (județul Ilfov) – educație religioasă pe care mama și-a dorit-o mai mult decât ea – iar prin al doilea an de liceu începuse să-i placă: învăța să cânte, să picteze, să trăiască după reguli. Dar, când a început să se împrietenească cu Aloysius, parcă toată teoria învățată la școală se transforma în practică. O vedea cum are grijă de bebelușii abandonați în spital, cum le cântă și le vorbește celor cărora medicii nu le dădeau șanse de recuperare, cum îi plimbă cu căruciorul, pe rând, prin holurile spitalului, fiindcă nu avea voie să-i scoată din clădire. Sora îi vorbea despre cei mici și a învățat-o și pe ea să ajute. Raluca s-a mutat de la internatul teologic, ca să fie mai aproape de spital și de soră și și-a găsit o gazdă în cartierul Berceni. În fiecare zi făcea naveta Brănești-București, școală-spital. Într-o cămăruță de la etajul șapte, la ceai și prăjiturele, sora o punea să-i povestească ce a învățat la școală și, își amintește Raluca, îi spunea mereu că e deșteaptă. „După ce stăteam de vorbă două ore și îmi povestea despre ce copii sunt în spital, îmi zicea «Hai să facem și niște fapte bune». Schimbam bebelușii, îi spălam, îi plimbam și-i iubeam și le cântam. Așa am început toată povestea”.

A rămas în spital, alături de măicuțele scoțiene, și în timpul studenției, iar în 2007, s-a angajat ca terapeut prin joc în spital, într-un proiect al Asociației Pavel, organizație care ajută  copii și tinerii bolnavi de cancer, leucemie și anemii grave. Anii aceia, în paralel, a pus la cale mici inițiative: „My happy hospital hour” (îi place să denumească proiecte în engleză pentru că gândește mai ușor în engleză) – unde vara în curtea spitalului se juca alături de prieteni cu copiii – sau o campanie de strângere de haine pentru copii din centre de plasament, în Alexandria și Roșiorii de Vede. Prinsese microbul de a ajuta de la sora Aloysius, pe care începuse s-o considere mentorul ei.

În 2010, la 24 de ani, Raluca a aflat că are o formă ușoară de cancer tiroidian. Au urmat doi ani de tratament, nu chiar ușori, în care nu a mai putut lucra, și-a făcut datorii ca să-și plătească medicamentele și uneori a fost furioasă că i se întâmplă asta. Știa mai bine decât alții ce înseamnă cancerul, pentru că „[au fost] câțiva copii care-mi trecuseră prin mâini și care muriseră.”

În 2012, Raluca a devenit supraviețuitoare de cancer.

Anul trecut, după concediul medical, a lucrat ca terapeut și coordonator de voluntari al asociației Pavel în Institutul Oncologic Fundeni. Nu i-a fost greu să trăiască printre copii care sufereau de aceeași boală de care ea tocmai scăpase, dar asta a făcut-o să se tot gândească la ce urma să construiască. Cancerul, spune Raluca, te responsabilizează, te face să te gândești mereu că se poate întoarce și te mobilizează să lași ceva în urmă. Și-a dat seama că vrea să facă un proiect de terapie prin joc, mai organizat decât ce făcuse până atunci, și o grădină terapeutică în pădurea de 3.000 de metri pătrați dintre Institutul Oncologic Fundeni și Spitalul Fundeni, unde pacienții să aibă cămăruțe din plante în care să se relaxeze. (A aflat apoi că astfel de grădini există în alte spitale din Europa).

Așa s-au născut în 2012 ideile „Romanian Healing Gardens” și „Voluntar în spital”, iar la începutul anului, când mentorul ei, sora Aloysius, a murit, a știut că trebuie să facă tot posibilul să pornească programul de voluntariat în Marie Curie.

Vara asta și-a dat demisia de la Asociația Pavel și a început lucrul la „Voluntar în spital”. A prezentat proiectul conducerii spitalului și au făcut apoi un parteneriat, care-i permitea să aducă voluntari care să se joace cu copiii din spital. În paralel a câștigat concursul pentru postul de asistent social la „Marie Curie”, slujbă care îi permite să se întrețină și să fie aproape de voluntarii din program.

A cerut voie să preia o cameră nefolosită de lângă capela spitalului și a plătit cu bani împrumutați meseriași care au zugrăvit-o. Cu unele lucruri de acasă, altele donate de o bancă, a început să mobileze și aranjeze cămăruța de nici 30 de metri pătrați. A simțit că locul devine călduros când a pus la geamuri o perdea roz din voal primită de la o prietenă.

Voia ca voluntarii să lucreze cu copiii din centrul de recuperare neuro-psiho-motorie, într-o activitate de grup, în care să picteze, deseneze, dar și în saloane, unde să vorbească cu cei mici internați, să-i facă să uite de singurătatea din spital. Și-a dorit să găsească oameni care să-și dedice cel puțin câteva ore pe săptămână, cărora avea de gând să le ceară cazier judiciar, adeverință medicală și să-i cunoască la interviu, nu doar printr-o scrisoare de intenție. Voia să creeze o comunitate, și nu o organizație, să-i ajute și pe copii, dar și pe voluntari să prindă gustul ajutatului, așa cum o învățase pe ea sora Aloysius.

O prietenă psiholog a ținut un workshop la o tabără de formare pentru psihologi și le-a vorbit despre „Voluntar în spital” și așa a primit primele înscrieri de voluntari. În octombrie, mergând prin spital și văzând copii care aleargă dintr-o parte într-alta în timp ce așteaptă să fie consultați, și-a dat seama că ar fi bine dacă ar deschide două spații de joacă și în policlinică, unde copiii nu sunt internați. Cu ajutorul unei fundații caritabile și a surorii scoțiene Maria  din programul Lawside Mercy Project încă activ în „Marie Curie”, a cumpărat mobilier colorat și jucării, iar la sfârșitul lui noiembrie a deschis două spații de joacă pe care le-a numit „My little waiting room”. Între timp echipa de voluntari s-a mărit, după ce a pus și un anunț pe Facebook, care i-a dus mulți doritori. Acum sunt 40, majoritatea psihologi, dar și un polițist criminalist, un arhitect și un consultant imobiliar. Sunt oameni care au ajuns la vârsta la care vor să oprească ritmul alert și să facă ceva pentru liniștea lor sau sunt profesioniști care vor să exerseze. Florina Haritonov are 39 ani, este studentă la Psihologie și are doi copii, de 4 și 6 ani.  „Voluntariatul e perceput ca o pierdere [de societate] ”, spune Florina, dar aici copii i-au zâmbit și au îmbrățișat-o, așa că-n fiecare vineri are motive să se întoarcă. Camelia are 35 de ani, este logoped, și ajunge la spital tot vinerea, după patru. Spune că aici simte că aduce bucurie unor copii chiar și pentru două ore din viața lor. A întâlnit copii romi care nu vorbesc limba română și care nu auziseră în viața lor de plastilină, dar cu o dorință imensă să învețe sau o fetiță dintr-un centru de plasament, care alesese să-i spună „mama” unei mămici din salonul în care era internată.

ralucaweb2

Unii prieteni de-ai Ralucăi i-au reproșat că nu mai are viață personală, că pe Facebook pune doar poze cu copiii, că nu a făcut nimic pentru ea în viață. De-asta a renunțat la contul de Facebook și acum își alege mai atent prietenii. „Am, să zicem, o carieră, nu de succes într-o multinațională, este o carieră în ajutat, și oamenii pe care i-am ajutat poate sunt sau nu mai sunt. Și pur și simplu îi știu doar eu”.

Proiectul îi ocupă cea mai mare din timp, iar luna asta, când au confecționat și obiecte de Crăciun pentru târg, a stat la spital de la opt dimineața până la zece seara. Unii voluntarii au adus sponsori care i-au cadorisit pe  copii; o mămică al cărei copil s-a jucat în „My little waiting room” a mobilizat alți părinți și 30 de copii de la secția Ortopedie au primit cadouri. Raluca vede că a schimbat ceva și când răsfoiește caietul de pe masa din spațiul de joacă din policlinică, în care au completat zeci de părinți, bunici sau medici. Cineva din Râmnicu Sărat a scris: „Foarte bine că se gândește cineva și la copiii care așteaptă atât de mult să le vină rândul la medic. Un mod constructiv de a petrece timpul”.

Mai sunt multe de pus la punct și de organizat: la anul și-ar dori o echipă de voluntari atât de unită încât să organizeze un spectacol de colinde cu copiii, ar vrea să găsească oameni care pot petrece dimineți în spital spre deosebire de mulți dintre cei de acum care voluntariază după muncă. Dar e mulțumită de ce a reușit în ultimele patru luni. ●

__________________________________

Articol realizat în cadrul proiectului „Mici victorii civice”, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanțat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.

7 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Mici Victorii Civice: Căsuţa de cultură

Nu e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil. E suficient un grup de oameni care nu se lasă.

Inegalitatea de acasă

Cum s-a schimbat fenomenul violenței în familie de când au apărut mișcări sociale și legi care le protejează pe victime.

Boala fără tratament și fără singurătate

Pentru prima oară în România, 13 bolnavi de Huntington și familiile lor au înțeles că nu sunt singuri.