Mihai Chirilov, despre filme şi invitaţi la TIFF 2016

Mihai Chirilov, director artistic și co-fondator TIFF, povestește despre filmele care îl entuziasmează cel mai…

Filme românești, filme fără limită, filme despre film, filme cu animale, filme pentru copii, filme din Lituania, Liban și Croația, sunt câteva dintre secțiunile TIFF din acest an. Am stat de vorbă cu Mihai Chirilov, director artistic și co-fondator TIFF, despre filmele care îl entuziasmează cel mai mult la a 15-a ediție și despre cel mai mare farmec și cel mai mare risc al festivalului.

Cum s-au născut secțiunile TIFF din acest an?
Secțiunile tradiționale se fac de la sine. Văd foarte multe filme, se înscriu foarte multe filme și, într-adevăr, a fost o secțiune nouă care e doar pentru anul ăsta, cu documentarele despre cinema. Mi s-a părut că s-au adunat foarte bine documentarele despre cinema și merită o secțiune în sine. La focusurile pe țară am Lituania, Liban și Croația. Încerc în fiecare an să am o retrospectivă de autor, cum s-a întâmplat cu Kubrick acum câțiva ani. Astea sunt cele mai ambițioase, pentru că poți avea surpriza uneori că nu dai de urma unui anumit film din punct de vedere legal, nici americanii nu mai știu de unde să facă o retrospectivă. La un moment dat am săpat după un film despre ale cărui drepturi nu mai știa nimeni unde sunt. Şi îți dai seama de limitele sistemului legal. Sigur că tu poți găsi un format. Cineva, un British Film Institute, îți poate da o copie din arhiva lor cu un anumit film, dar tu nu îl poți arăta, pentru că legea lui Murphy spune că dacă nu găsești drepturile înainte de proiecție și totuși îți asumi un risc și îl arăți, după proiecție adevăratul right holder se va trezi și te va acuza că nu l-ai întrebat, tu până atunci făcând tot posibilul să-l găsești.

Cel mai excited, la ediția asta, sunt de secțiunea cu filmele tematice cu animale. În general, secțiunile tematice sunt un pariu la care nu se aruncă foarte multe festivaluri. Tocmai pentru că presupune o muncă din asta de cercetare. Eu, în masochismul meu, mi-am și impus ca filmele tematice să fie recente. Pentru că tu poți impune o temă – filmele cu animale – și să iei filme din toată istoria cinematografului și în doi timpi și trei mișcări ai făcut o secțiune. Dar dacă zici că vrei filme de anul ăsta și de anul trecut și nu vrei filme cu animale care fac giumbușlucuri sau mai știu eu ce, nu Animal Planet mă interesează, nu exploitation, ci filme care le integrează foarte smart… am dat exemple de lucruri care m-au mânat pe mine în luptă. Am ajuns  la această secțiune care mi se pare foarte intriguing și care spune cum se raportează de fapt animalele la tine. Am avut un film foarte mișto acum vreo doi sau trei ani la TIFF, Bestial, făcut de un regizor canadian, un documentar fără cuvinte despre cum se uită animalele la noi, era un film despre animale, dar desigur borderline, experimental, film-instalație mai mult. Dar genul de filme despre subiecte la care tu nu te gândești niciodată. Tu dacă te uiți la un animal, la grădina zoologică, nu te gândești niciodată la cum se uită el la tine, ești tot timpul numai în perspectiva ta, nu-ți dai seama că și animalul ăla se va uita la tine într-un fel, va gândi și el ceva, te va vedea și el într-un fel.

Deci cu atât mai greu ai găsit filme care să te mulțumească.
Da. Dar sunt foarte mulțumit de felul în care s-au adunat toate și, într-adevăr, în unele animalele au un rol foarte principal, unele inclusiv vorbesc, în altele au un rol episodic, dar absolut esențial pentru felul în care dimensiunea umană a filmului este pusă în discuție. 

Iar pe lângă secțiunea asta cu animale sunt foarte mulțumit și foarte curios de felul în care va funcționa retrospectiva japoneză, a lui Sion Sono, un cineast care face enorm de multe filme – uneori face și cinci filme pe an și nu seamănă niciunul cu altul. El cumva a irupt așa în ultimii 10 ani, sunt foarte mulți care încă nu au văzut multe filme din ce a făcut el, încetul cu încetul a început să fie recunoscut și promovat de festivaluri. Acum chiar e o competiție – cine să arate filme de el, cine să organizeze o retrospectivă – și din punctul ăsta de vedere eu știu că e foarte greu să faci o retrospectivă cu filmele lui, e foarte greu să negociezi cu Japonia și cu producătorii japonezi filmele pentru că au o complet altă înțelegere a fenomenului de promovare a filmelor în festivaluri, îți cer niște bani de zici că tratezi cu mogulii mogulilor. Şi, într-adevăr, a fost o retrospectivă la care am lucrat vreo trei luni și partea mișto este că am reușit să ajung și la Sion Siono, care lucrează foarte mult, nu călătorește tocmai pentru că lucrează foarte mult și nu a fost în puținele festivaluri care i-au organizat mini-retrospective. Eu am reușit să fac o retrospectivă cu 10 filme, iar el chiar vine la Cluj timp de cinci zile și mi se pare extraordinar. Şi sunt sigur că genul lui de cinema – exploziv, fără limite și îngrozitor de inventiv – va prinde foarte bine la Cluj. Cumva astea sunt zonele fierbinți, zonele erogeno-cinefile ale TIFF-ului.

Care sunt filmele care te-au impresionat cel mai mult, pe care le recomanzi, să zic, cu cea mai mare căldură?
E un an în care România e prezentă la Cannes și e prezentă, folosind un clișeu, la cel mai înalt nivel. Şi mi se pare că orice nou film de Puiu este un eveniment, cu atât mai mult Sieranevada, care este un film de trei ore excepțional de ambițios și care reușește un pariu aproape imposibil. Nu o să spun care, pentru că e mai mișto să mergi la film fără să știi care e pariul lui imposibil. La TIFF se va vedea pentru prima oară în România, după proiecția de la Cannes. 

Dacă ar fi să aleg un film din retrospectiva Sion Sono cu care să îți testezi apetența pentru genul lui de cinema ar trebuie să încep cu Love Exposure, care este unul dintre filmele cu care a devenit cunoscut pe piața internațională festivalieră, a luat un premiu foarte important la festivalul de la Berlin, unde filmul a fost arătat în competiție. E un film de patru ore care conține toate obsesiile lui, toate marotele, toată invenția, toate tabuurile pe care le sparge. E povestea unui triunghi sentimental în care intră la grămadă și religie și sex și fotografie și frustrare și obligație familială; e un triunghi generator de foarte multe idei și controverse. E un film care ține patru ore, cred că unul dintre cele mai lungi filme pe care le-a făcut el și e unul dintre foarte puținele filme de anul acesta la TIFF care se va vedea pe 35 milimetri. Asta a devenit un lux într-un festival de film, în care, sigur, e mult mai profitabil și mai economic din toate punctele de vedere să lucrezi cu digitalul, dar rămân la părerea – și toată lumea știe – că filmele, dacă trebuie văzute într-un fel, trebuie văzute pe 35 milimetri, așa cum au fost făcute, pelicula în continuare conferă acea grație și calitate la care digitalul nici nu poate să viseze. Şi mi se pare mișto că filmul ăsta de referință poate fi văzut la TIFF pe 35 milimetri, pe peliculă.

Apoi, un film căruia încercăm să-i dăm o expunere privilegiată la TIFF e un documentar din zona documentarelor de animație, un film care a fost anul ăsta la Sundance, e foarte proaspăt, se cheamă Life Animated și e, cred, un documentar pe care l-am confirmat după ce am anunțat secțiunea. Pornește de la cartea unui tată care a povestit cum băiatul lui autist a învățat tot ce se poate despre viață prin filmele Disney. A învățat ce înseamnă să pierzi pe cineva, ce înseamnă să ții la cineva și, oricât n-ar plăcea sau nu sau cum ne-am raporta la filmele Disney, trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului; dincolo de siropul pe care îl conțin, filmele Disney și cel puțin cele cu care am crescut noi și părinții noștri conțin lucruri și situații nu neapărat siropoase. Bambi nu este un film siropos, Bambi e un film care te pregătește să ții piept vieții dacă îți moare cineva foarte drag și se suprapune cu atât mai mult cu perspectiva asta nouă a filmului Disney, care cumva îi ajută pe copiii autiști să se raporteze la viață, adică e și emoționant și important educativ. La TIFF îl includem (pe Life Animated) chiar în programul educațional, program care se cheamă EducaTIFF. El e un film care prin idee, prin absolut tot, funcționează extraordinar și încercăm, acolo unde este cazul, să acompaniem aceste filme și să țintim și să le accentuăm latura educativă. Şi ăsta e un film în care îți dai seama de forța cinemaului, de fapt, și cum cinemaul te poate asista, te poate ajuta în viață. E un caz concret.

Alte filme care sunt aproape de sufletul meu? Sigur că unele filme le alegi cu inima, pe altele le alegi cu creierul , pe altele cu stomacul, depinde, pentru că fiecare film îți activează anumite feelinguri care se traduc la un anumit nivel de centimetri ai corpului tău. Sunt și filme care mă fac să mă simt rău dar asta nu înseamnă că sunt filme proaste. Dar nu le resping, sunt filme care cumva îți fac rău, dar te învață să treci peste genul ăla de rău (…), adică trebuie cumva să încerci să faci față acestui tip de cinema. Nu îți activează inima, nu despre inimă e vorba aici, îți activează măruntaiele.

Şi e vreun film anul ăsta care te-a făcut să te simți așa?
Nu știu dacă anul ăsta am vreun film la care să te simți rău. Nu le caut, nu îmi impun ca în fiecare an să găsesc filmul șoc, hai să găsesc aia. Ar însemnă să am o agendă și dacă detest ceva, detest agendele în absolut tot, în viață, în politică. Părerea mea e că trebuie să faci lucrurile organic și să le iei așa cum îți vin și doar să le organizezi în așa fel încât să ajungă la cine trebuie.

Dar sunt foarte curios: de pildă, unul dintre filmele care mi s-au părut mișto – eu le numesc filme care vin de pe altă planetă și care se întâmplă o dată la un milion de ani – e un film argentinian care se cheamă Eva nu doarme. E un film care nu că a trecut neobservat, s-a bucurat și de cronici mai bune și mai puțin bune, nu a rupt gura târgului dar nici nu a trecut neobservat, nu a luat mega-premii dar nici nu a plecat nerecompensat, e un film care cumva în mine a rezonat foarte puternic. E un film despre ce s-a întâmplat cu cadavrul Evei Peron. Timp de 25 de ani cadavrul Evitei Peron a dispărut, nimeni nu a știut unde este. Şi ăsta e un film care în trei episoade recreează, îți explică acest mister. Şi este un film foarte aproape de instalație video, gândit excepțional, cumva despre fascinația pe care cei mulți o au asupra viilor și un film în care viii sunt mai morți decât moartea, care este cel mai viu lucru din film. Activează niște resorturi care cumva trădează felul în care tu ai această responsabilitate de a alege niște filme de cinema; ăsta e un film care pentru mine e definiția pură a ce poate să facă cinemaul, ce trebuie să facă cinemaul și a felului în care cinemaul poate să mă emoționeze pe mine și, sper, pe cei cărora îl ofer spre vizionare.

Spuneai că una dintre marile probleme, și în Cluj, și în țară, e că nu sunt locuri unde să vezi filme de artă. Cum s-a schimbat aspectul ăsta din 2002 (primul an de TIFF) până acum?
Mai mult în ultimii ani și ăsta e un lucru la care noi am ridicat fanionul de acum câțiva ani la Cluj cu toată campania Salvați marele ecran, pentru că există, evidența e clară, în România au existat sute de astfel de cinemauri care în anii ’90 s-au închis. Nu s-au demolat, ele există, în multe dintre ele există și aparatele de proiecție de 35 de milimetri, ruginite, complet nefuncționale. Criza, acutizată tot mai mult în ultimii ani, e generată de faptul că cineaștii români care fac filme și, să zicem, merg cu ele la Cannes, se întorc cu ele în România și nu fac nimic pentru că nu sunt filme care să meargă la mall, ci într-o rețea alternativă. Logistic, administrativ, există toate aceste clădiri, toate aceste cinematografe, care se încearcă să fie redate scopului lor inițial, iar partea bună este că în ultimii ani deja 20 de cinematografe au fost reintroduse în circuitul public prin dotări.

În Cluj exemplul pe care îl știu cel mai bine e că anul ăsta vom folosi una dintre sălile închise în anii ’90. Şi din nou, dincolo de falsa modestie, grație TIFF-ului și felului în care filmul, nu doar comercial, ci și cel de artă generează awareness și interes și box office în Cluj, autoritățile au făcut tot posibilul să deschidă un alt cinematograf, Dacia, din cartierul Mănăștur, închis de foarte mult timp. Cinematograf pe care sperăm să-l redăm comunității și cartierului printr-o programare foarte atent gândită, pentru că e vorba de a scoate niște oameni din amorțire, care timp de 20 de ani nu au mai fost obișnuiți să vadă filme în cartier. Nu trebuie să începi de la zero, ăsta e cel mai important lucru: ai săli. Trebuie doar să ai curajul de a le renova, reactiva și să ști cum să le introduci în circuit.

Independent de TIFF, am început să lucrez de anul trecut prin asociația noastră Film ETC. cu care facem festivalul de film românesc de la New York, am dezvoltat câteva proiecte pe film în Arad. Acolo Centrul municipal de cultură din Arad a decis că filmul este o prioritate, a renovat două săli de cinema din Arad, care erau înschise de zeci de mii de ani de zile și are inclusiv deschiderea pentru a organiza proiecții de film în spații alternative, de exemplu proiecții de film la piscină. Adică e un gen de eveniment cu care creezi awareness, făcând filme în spații alternative, combinate, conexe cu alte tipuri de evenimente pentru a readuce în cele din urmă filmul în sala de cinema, acolo unde de fapt un film trebuie văzut.

Cum se îmbină TIFF-ul cu Festivalul de Film Românesc de la New York?
E complet diferit. Breaking the Waves e un festival foarte specific, dedicat filmului românesc, pentru un spațiu cum e spațiul nord-american. Modelul de funcționare și organizatoric este total diferit de ce se întâmplă în România și în Europa, lanțul trofic, să-i spun, e complet diferit. Trebuie să înveți totul de la zero, altfel se poartă parteneriatele, e un model mult mai strict și e un model care funcționează dacă ai succes. Şi e un model care costă foarte mult, pentru că America e o țară care costă foarte mult și în care trebuie să produci, trebuie să dovedești că filmul românesc nu este ceva care îți va aduce cronici bune, ci e și un produs care îți va aduce public în sală și va genera profit. E o gândire pragmatică, dar așa funcționează America, acolo nu există sprijin de la stat, acolo nu există ideea de stat, nu trebuie să sprijine filmul; nu, acolo te descurci și faci un nume, te descurci și faci profit. Faci film din mecenat, din producători, din bancheri ,din investiții. America, sigur, invidiază Europa, tocmai  pentru că există aceste granturi, acest sprijin rambursabil/ nerambursabil, depinde de țările despre care vorbim. Şi e, într-adevăr, un model care a dat naștere tuturor campaniilor de crowdfunding, care mi se pare că activează un resort foarte mișto, acela că pentru a avea trebuie să dai. Asta nu ține de America; pentru a avea un produs cultural de calitate, trebuie să plătești. Nu trebuie să plătești bilet, trebuie să contribui, să fii parte integrantă din procesul care până la urmă va avea finalitate întâlnirea dintre tine și lucrul pe care prin minima ta contribuție l-ai făcut posibil. E o mentalitate care încă în România scârțâie, dar foarte multe proiecte culturale s-au născut așa în America. E un model care din cauza crizei, din cauza crizelor bugetare și a multitudinii de proiecte care ajung să ceară finanțări în România, ajungi să faci genul ăsta de campanii, care derutează mult mentalitatea publică: De ce aș plăti pentru asta? În continuare lumea la noi nu înțelege că dacă vrei să ai trebuie să plătești, nimeni nu trebuie să-ți dea mură-n gură. Nu meriți nimic de fapt.

Pe tine personal cum te-a schimbat TIFF-ul, în materie de preferințe pentru film, dar și ca stil de viață poate?
Nu cred că m-a schimbat foarte mult TIFF-ul, nu văd de ce m-ar schimba. Poate că mi-a dat cumva o rigoare, pentru că e o scară la care nu am lucrat până acum. Tocmai pentru că am o echipă, festivalul are o echipă uriașă pe care o tragi după tine, nu-mi pot permite leneveli, lâncezeli sau în momentul în care după mine așteaptă 100 de oameni. Sunt foarte multe filme și în momentul în care un film este selecționat se pune în mișcare o întreagă mașinărie prin care filmul reușește să ajungă la festival: de la traduceri , la proiecție, la regizori, la programare. Şi sunt oameni care vin după mine, și când ai 10 filme, 20, 50, lucrurile astea îți pot permite să fii nițel mai boem. Când ai de-a face cu 250 de filme s-a dus dracului orice boemie, intri într-o zonă foarte hardcore a lucrurilor și… da, probabil că, dacă am fost vreodată boem, am pierdut această latură a personalității mele. Tocmai pentru că calibrul la care se produce TIFF-ul în momentul de față e foarte mare. Mi-a dat așa o rigoare și tocmai de asta am căpătat o disciplină. 

Pe de altă parte, e genul de scală la care nu lucrez și nu găsesc aceeași disciplină în altă parte. Nu pot să spun că TIFF-ul m-a făcut mai diplomat sau m-a îmblânzit. Încerc la fel, programarea să fie la fel de incisivă, la fel de controversată în porțiuni, nu încerc să mă las influențat de opinii și opinii și opinii, pentru că așa nu mai ajungi nicăieri, vreau cumva să păstrez interesul tuturor. Dincolo de aspectele astea inerente organizatorice care presupun că totul să fie la o scară foarte mare, ideea tuturor celor implicați și a mea este aceea de a reproduce cu fiecare nouă ediție spiritul festivalului așa cum a fost când s-a născut. Nu vrem să schimbăm, deși pericolul de a glisa într-o altă dimensiune este uriaș. Ce ne interesează este să păstrăm acel aer de familiaritate, combinat cu puțină magie, cu puțin din sentimentul că totul e posibil și că ești cu adevărat pe teritoriul libertății de expresie. E primul lucru care se pierde în momentul în care ceva se instituționalizează, în care ceva se expandează și așa mai departe. E ca și cum te-ai muta de la un proiect mic independent la o corporație. Încercăm ca TIFF-ul să nu funcționeze după regulile unei corporații, deși din exterior el poate părea că are dimensiunile necesare pentru a fi catalogat o corporație.

Ăsta e pericolul despre care vorbeai mai devreme?
Pericolul e că își poate pierde aerul ăsta de familiaritate, tocmai pentru că dimensiunile presupun ierarhizări, iar TIFF-ul nu a avut ierarhizări. Când vorbești de festivaluri mari, cum e festivalul de la Cannes (pe care nu-l dau exemplu pentru că ne-am compara), care, deși se întâmplă într-o țară care are etichetă Liberte, egalite, fraternite, are trepte și trepte și trepte de acces, uneori chiar în interiorul aceluiași segment de public, ori de presă. Așa am început la Cannes ca jurnalist, există cel puțin cinci trepte de culoare, care sunt tot atâtea trepte de prioritizare, în funcție de statutul tău jurnalistic, care îți oferă sau nu acces privilegiat la festival. Noi nu am început TIFF-ul așa; TIFF-ul e un eveniment pentru public, dar nu ne-am dorit nici țarcuri de VIP, nici acces privilegiat – dacă ai un badge de culoare roz bombon intri la tot, dacă ai un roz palid intri la jumătate din evenimente, dacă ai albastru poate nu intri nicăieri. În momentul în care un festival crește și ajunge să nu aibă 70.000 de spectatori, cum avem la Cluj, și poate 700.000, inevitabil orice creștere vine de la sine cu reguli și cu prioritizări de acces. Pentru cei care au fost la TIFF din prima ediție, toate lucrurile astea, deși semne ale progresului, vor fi considerate minusuri. Privilegiul pe care îl pierzi. 

Nu cred că vom ajunge acolo, nu e de dorit, încercăm să nu ajungem acolo și încercăm să nu facem din TIFF doar o platformă impersonală în care se văd filme, în care vin niște oameni care fac ceva . Nu, am început și am continuat TIFF-ul dându-i viață dincolo de filme și de toate lucrurile astea care se întâmplă prin faptul că el are o viață socială, întreținută într-un fel de noi. Sunt foarte multe festivaluri care au început așa și care din motive economice au renunțat la viața lor socială și s-au rezumat pur și simplu la aspectul dramatic de a proiecta filme robotic, de a oferi niște platforme standard în care oamenii se întâlnesc, schimbă amabilități, își fac treaba și pleacă. Feedback-ul de la majoritatea oamenilor e că și în anii de criză, când TIFF-ul a avut mai puțini bani de la buget, a reușit să găsească soluții creative pentru a menține același nivel calitativ, dar ce-i interesează pe toți e acea atmosferă care îi face pe oameni să revină.
***
Mihai Chirilov ne-a povestit și cum s-a născut și a crescut TIFF în 15 ani. Citește aici prima parte a interviului.

TIFF a ajuns la ediția a 15-a și se desfășoară anul acesta între 27 mai și 5 iunie, la pachet cu zeci de secțiuni de filme și evenimente speciale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Câștigătorii „Viitor la purtător” 2015

Juriul a ales cei cinci câștigători ai burselor „Viitor la purtător”, organizate de DoR și susținute de NN România.

Bucureșteanul: Ghidul turistic

Un grup de voluntari le arată turiștilor străini secretele Capitalei. ● Text de Andreea Lupu ● Fotografie de Ina…

[EduDoR] Ce trebuie să știi despre planurile cadru

În spațiul public, subiectul a explodat: au apărut voci care cer schimbare totală și radicală și altele care spun…