Mini-povești de iubire (I)

Cerința a fost iubirea, valențele au fost multe.

NOTA DoR: Acest proiect a fost inspirat de Tiny Love Stories, o colecție de povești de iubire sub 100 de cuvinte publicate de The New York Times în secțiunea Modern Love. Noi am mărit limita spre 200-250 de cuvinte și am extins conceptul de iubire în afara relațiilor dintre parteneri. Trimite și tu povestea ta folosind formularul de mai jos.

Poți citi a doua serie de povești aici.

Prima și ultima
Andreea Giuclea

Ce-am învățat de la ei: Cum să te îndrăgostești la 16 ani și să faci iubirea să dureze. Cum să nu pleci niciodată, oricât de tare te cerți. Cum să te împaci. Cum să nu adormi seara până nu se întoarce de la petrecerea de Crăciun a firmei, ca să-ți povestească cum a fost. Cum să te trezești devreme sâmbăta, ca să beți cafeaua împreună și să-i faci un sandviș pentru drumul la schi.

Cum să ai grijă de mama lui, când se îmbolnăvește. Cum să fii acolo când ea își pierde tatăl, la 23 de ani, cu două luni înainte să deveniți pentru prima oară părinți. Cum să creșteți doi copii pe care să-i faceți să se simtă mereu în siguranță. Cum să rămâneți apoi singuri într-o casă prea goală și să vă umpleți serile cu Netflix și vacanțele cu plimbări prin țară, pe o motocicletă cumpărată la 50 de ani. Cum să îmbătrâniți împreună. Cum să iubești un singur om toată viața.

Ce n-am învățat de la ei: Ce faci dacă nu te îndrăgostești la 16 ani și nu faci prima iubire să dureze.


Vrei ceva de la Mega?
Ovidiu Tiță

Mă simt vinovat că nu fac destul ‒ sau mai nimic; că nu mai am timp de tine, că trec pe la tine doar ca să te întreb dacă vrei ceva de la Mega, de multe ori, fără să îmi dau măcar geaca jos sau să mă descalț. Și apoi, iar te las singură cu televizorul, mereu dat prea tare.

Când am aflat că ești bolnavă, n-am mai vorbit un timp cu tine. Nici azi nu știi de ce. Nici eu. O să te duci, curând, și mi-e frică că o să pleci fără să știi cât de mult țin la tine. Pentru că nu ți-o arăt, și nici nu ți-o spun. Nu știu cum.

Ești prea bătrână, prea bolnavă, vorbești prea mult, vorbești aiurea. Iar eu sunt prea laș și nu te întrerup. Stau și mă uit lung, și nu zic nimic, în timp ce-ți pun cumpărăturile pe masă. În camera-depozit de dincolo erau, cândva, patul meu și al soră-mii. Mi-era frică de întuneric, așa că mă țineai de mână până adormeam. Dar tu o să te duci, într-o casă goală, unde mai răsună doar zgomotul sinistru al reclamelor de la televizor.

Te las cu cumpărăturile de la Mega. Mă duc la ale mele.


 

Gestul dramatic, eșuat
Cătălina Albeanu

În toamna lui 2016 îmi inventariam lucrurile, în căutarea celor pe care voiam neapărat să le iau la adresa următoare. Pe restul urma să le dau la second-hand sau să le arunc. În colțul unui sertar, am găsit inelul pe care îl ascunsesem cu un an în urmă, amânând o decizie.

L-am primit de la el la începutul relației, ca un simbol al aventurii de o viață pe care tocmai o începuserăm. Inelul rămăsese la mine, dar trebuia să dispară, ca și alte lucruri de la foști. Nu voiam să-l arunc în gunoi. Nu era suficient de dramatic.

Locuiam în Brighton, lângă mare, dar dacă îl aruncam în apă, valurile puteau să-l aducă înapoi. Nu suna permanent. M-am hotărât să-l arunc în Tamisa, de pe London Bridge, unde am așteptat autobuzul spre casă în ultimul an de facultate, același în care a murit și relația noastră, deși ne-am despărțit mult mai târziu.

Am ajuns pe pod și am așteptat un moment fără martori, în care să mă împac eu cu mine. Cum s-a eliberat zona, l-am aruncat. A sclipit o dată și a dispărut. Tot atunci, de sub pod, a apărut o barcă cu turiști, plină ochi. M-am dat brusc câțiva pași în spate, sperând că nu mi-au văzut gestul dramatic, acum devenit penibil.

Sper că a căzut, totuși, în apă.


 

Cărări
Anca Iosif

Plec pentru prima oară pe cărări de munte pe un alt continent, singură, cu un rucsac în care nu am tot ce-mi trebuie pentru patru-cinci zile de mers, iar ce am nu e neapărat de calitate. Un sac de dormit cam subțirel, cât să obosesc seara tremurând prin trei straturi, fără fructe, fără plan strict pe zile, fără aplicații sau GPS, fără baterie multă la telefon. Cu nevoia de-a lăsa drumul să mă ducă. Cu o minimă încredere că o s-o scot la capăt, ca alte dăți.

Nu mă bat pe spate pentru că am o baterie externă, un mini-aragaz, pentru că mi-am suit fundul în autobuze sau pentru că am mers zeci de kilometri în arșiță sau vânt. Nu văd supa la plic. Nu văd 30 de kilometri parcurși, văd 18 abandonați. Nu mă felicit pentru râurile trecute într-un perfect echilibru prin cursul repede, în picioarele goale, cu toiag căpătat. Rămân cu râurile în care cad, cu picioarele umflate și cu negrul de sub unghii. Nu mă opresc des să mă oblojesc, pentru că repausul doare mai tare.

Hai să ajungem la refugiu, că n-am învățat încă să-mi fiu propriul refugiu, dar știu că sunt propria mea salvare. Fără semnal, fără mine sub forma unui punct GPS și fără multă noimă, știu când să mă întorc, știu că vindecarea vine mai târziu. Hai, un pas după altul, încet, chiar dacă sunt obișnuită repede. Pe cărarea din câmpul deschis și roșcat îmi pun gluga pe cap și strâng din ochii mărginiți de cearcăne, ca să nu fie clătiți de ploaia măruntă, ca să nu iasă ploaie din ei. De durere sau de nervi.


5 minute întârziere
Maria Bercea

La început au fost luni bune fără neînțelegeri, fără șantaje emoționale, fără grija că am spus ceva greșit sau „ce-a vrut să zică cu asta”. Și apoi am început să întârzii. Cinci minute la o întâlnire. 10 minute la intrarea la film. 30 de minute la o petrecere la care oricum ni s-a zis să venim „pe la 9”. Așa că am început să ne certăm pe timp:

Eu: La ce oră plecăm? El: Cu cel puțin 45 de minute înainte.
Cât durează să se facă mâncarea? De unde-ai vrea să știu exact?!
Știi cât e ceasul? Nu mă interesează!
Erau și altele mai complicate:
Vrei să fii soția mea? Da, dar mai târziu.

El a fost mereu foarte punctual, chiar acolo unde mie mi se părea că n-are rost. Eu am fost mereu prea relaxată, uneori cu riscul de a întârzia la ceva important. Până și nunta am întârziat-o cu șase ani față de cerere. Dar când am făcut-o, am fost gata la timp (avea coșmaruri că o să mă aștepte la altar). Ăsta a devenit modul nostru de a funcționa: ne certăm pe timp, pentru că vrem să avem mai mult din el. Împreună.


 

Ceasul
Georgiana Ilie

Ceasul bunicii mele există dintotdeauna. E rotund, gălbui, cu cifre rotunjite, cu un șir lung de curele maro sau negre înlocuite pe măsură ce se uzau. În partea de sus a cadranului scrie Pobeda, un mecanism rusesc celebru. Întotdeauna era pătat de vopsea verde sau albastră, cu care dădea primăvara ușile casei.

Îl întorcea în fiecare dimineață. Uneori, îmi zicea mie să o fac și mă chinuiam cu rotița aceea zimțată. Mi se părea că o să-mi ia un rând de piele de pe degete. La un moment dat, n-a mai putut nici ea să-l întoarcă; avea mâinile tot mai amorțite. I-am luat un ceas cu baterie și cifre mai mari, iar Pobeda a rămas undeva într-o vitrină, mut și fără curea.

Nu știu când îl primise ‒ doar că era cadou de la bunicul, pe care nu l-am cunoscut ‒, dar l-am găsit în toate pozele ei festive, când era nașă sau mândră cu mama la finaluri de an școlar. Modelul este din 1954.

Acum stă la mâna mea dreaptă, cu o curea neagră. Tot am impresia că îmi va lua un rând de piele când îl întorc. Când mă uit la el, la crăpătura mică din dreptul cifrei opt, la pata de vopsea verde de la cifra cinci, văd chipul ei, omul care m-a iubit cel mai mult pe lume.


 

Niciun bilețel
Nicoleta Rădăcină

Am știut că s-a terminat în ziua în care nu mi-a mai scris nimic. Împlinisem 22 de ani și pipăiam fundul pungii de cadou cu buricele degetelor. Palmele începuseră să-mi transpire. Poate e în cutie, mi-am spus în gând, poate mi-l dă el separat.

Omul care îmi trimitea SMS-uri cu diacritice și gânduri alambicate cărora le căutam subînțelesuri cu orele, care îmi scria versuri albe pe cutii de bomboane, invitații la operă și balet, care înghesuia litere pipernicite geometric pe bilete de autobuz, pe cartele de metrou și post-it-uri îmi pusese o tabletă de 8 inch într-o pungă roz festivă și nu-mi scrisese niciun bilețel.

Aveam obrajii aprinși, aproape imobilizați de zâmbetul care se întindea forțat pe buze și nu urca nicio secundă spre ochi. Am așteptat câteva ore până mi-am făcut curaj să-l întreb de ce, fără să mi se oprească de ce-ul în gât. Privirea contrariată și umerii ascuțiți, ușor ridicați, au durut cel mai mult.


Rapid, de seară
Irina Tacu

Stau lângă tata în Gara de Nord. În față e mersul trenurilor, în jur e alergătură de oameni. Între noi, o îmbrățișare stângace, o pungă de plastic și una de rafie.

Trăiesc la 60 de kilometri distanță de părinții mei, dar merg în vizită rar. Tata mă întreabă uneori dacă vreau să-mi aducă mâncare, iar eu îi zic să nu se deranjeze. Azi l-am lăsat: să se îmbrace de drum, să-i spună mamei să pună mâncare în caserole, să le înșface, să ia tramvaiul până la gară, să cumpere bilet Ploiești-București, să urce în tren, să privească o oră pe geam, să coboare și să mă aștepte.

Friptură, sufleu, tort și murături.

Mă întreabă cum sunt, eu îi spun că sunt bine, îl întreb dacă vrea să rămână, el că nu, nu vrea să doarmă la mine. Avem doar 10 minute și trebuie să ia trenul înapoi.

Din lipsă de timp, plânge cu lacrimi puține și spasme mici când gândul îi zboară la fratele meu, la divorțul lui și la băiatul lui de trei ani cu care stă două weekenduri pe lună.

Îl îmbrățișez și-i mulțumesc pentru caserole, dovezi de iubire pe care le duc acasă cu autobuzul.


 

O fată intră într-un bar
Nicoleta Coșoreanu

Când încă mai petreceam vacanțele la bunici, auzeam în fiecare duminică mingile lovite pe stadionul din capătul străzii. „Unde să te duci tu acolo, sunt numai băieți”, obișnuia să-mi spună bunica ca să mă convingă să rămân în curte.

În școala generală am vrut să mă înscriu într-o echipă de fotbal și îl băteam pe tata la cap. „Unde să joci fotbal?”, îmi răspundea. „Fii fată”, completa una dintre colegele de clasă. Așa că m-am reorientat spre volei, sport pentru care școala avea echipă de fete. Am continuat să mă uit la fotbal, dar n-am mai vorbit cu prietenii despre asta. Doar cu tata, dar și pe el l-am pierdut când m-am îndrăgostit de Borussia Dortmund.

După ce m-am mutat în București, mi-am făcut curaj și am mers în barul unde se strângeau fanii Borussiei. Nu m-a întrebat nimeni dacă știu regula ofsaidului sau câți jucători sunt într-o echipă. Nici nu m-au privit ciudat, deși erau aproape toți băieți. M-am așezat la tejghea și mi-am comandat o bere. M-am bucurat cu ei la goluri și am cântat ca pe stadion. Și nu m-am mai simțit ciudat.


 

Tot ce am sunt eu
Teodora Danciu

Când am intrat la liceu, aveam 15 ani, o freză stupidă pe care mi-o făcusem cu o foarfecă de hârtie, o groază de temeri, neîncredere și 8 ani petrecuți într-o școală mică dintre blocuri. Nu știam la ce să mă aștept.

Nu înțelegeam ce stare îmi induce faptul că liceul e în centrul orașului, înconjurat de mări de oameni. Îmi era uneori rușine de fața inexpresivă, bolnăvicioasă, ce mă fixa din oglindă. Nu știam că am o voce, că mă pricep la chestii, că vorbesc bine în public, că pot fi frumoasă. Nu știam că profesorii îți pot fi prieteni, că unora chiar le pasă, că o să sufăr din motive banale, că poți supraviețui când tipul ăla te lasă singură în gara din Timișoara la 3 dimineața, că apusurile pot fi așa frumoase și că poți să faci o schemă cu bricheta în așa fel încât să pară că mâinile ți-au luat foc, fără să te arzi cu adevărat.

Liceul e locul unde am învățat că tot ce am sunt eu. Că nasul ăsta pe care l-am urât cu atâta înverșunare ani întregi e irelevant – e acolo doar să mă ajute să respir. Că mâinile astea nu-s bune la origami sau împachetat cadouri, însă scriu binișor. Că ambalajul ăsta, carnea, pielea, oasele și triunghiul verde din ochiul drept, astea sunt tot ce am.

Nu o să am niciodată părul ăla roșcat pe care-l voiam, n-o să înțeleg economia și hărțile pe deplin, dar eu sunt eu. Și dacă învăț să colaborez cu acest corp care sângerează, transpiră și mă trădează, o să pot fi fericită.

 

4 comentarii

  • Andreea Jugarean ·

    Love in the time of … Facebook.

  • Iulia ·

    În termenii lui, acesta ar fi un „abstract” – sau, mai degrabă, un „teaser”. Asta-mi aduce aminte și mă amuz de anul în care un (să-i zicem) prieten comun i-a urat mulți ani pe Facebook, descriindu-l ca „autor și istoric”. Îmi scapă citatul precis și nici nu caut sursa, fiindcă pe aceeași rețea aș găsi și primul meu mesaj către el; primul mesaj în care eu am făcut primul pas, despre care zic că va fi și ultimul. Nu ultimul pas, ci ultimul prim pas.
    (este bine că nu aveți corector înglobat, ar fi sesizat repetițiile și involuntara asemănare cu titlurile unor cărți publicate de un om mult mai public decât mine)
    Mă obișnuisem să schimb /eu/ direcții, dar: în nici câteva luni de la acel mesaj mă mutam 550 de kilometri mai la sud (după 31 de ani petrecuți în nordul de ambe sensuri), cunoșteam numele primarilor de sector (de unde, cu 1-2 ani înainte, îți puteam spune, cu mari eforturi, cine-i ministrul Educației… poate) și descopeream că pot, vreau și îmi place să dansez muzică populară.
    N-om fi noi un power couple, sau poate vom deveni. Om fi dat fail în câteva locuri și am simțit colții adânci ai depresiei înfigându-se în viitorul nostru #subomiedeani (ce ar mai fi o relație începută pe interneți fără haștaguri?). Dar știu că putem, doar să vrem. Doar să închidem ochii, să inspirăm adânc, și când îi redeschidem, ne vom vedea visele oglindite în noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Artă pentru dreptate

Cum și-a găsit Mădălina Brândușe spațiul perfect pentru a-și manifesta instinctele de nesupunere.

100
Andreea Borțun

28 de ani, regizoare, co-președintă Asociația TETA și co-fondatoare Ideo Ideis

100
Alexandra Sand

26 de ani, artist vizual