Mini-povești de iubire (III)

Cerința a fost iubirea, valențele au fost multe.

NOTA DoR: Acest proiect a fost inspirat de Tiny Love Stories, o colecție de povești de iubire sub 100 de cuvinte publicate de The New York Times în secțiunea Modern Love. Noi am mărit limita spre 200-250 de cuvinte și am extins conceptul de iubire în afara relațiilor dintre parteneri. Trimite și tu povestea ta folosind formularul de mai jos.

Citește aici prima serie și aici a doua.

Dragoste la prima pagină
Andreea Vîlcu

În liceu mă întrețineam cu cele de dragoste și câteva psihologice. Siropoase și dureroase deopotrivă, au fost și au rămas prima dragoste. Cu empatia patologică de care sufăr, nu puteau să-mi creeze decât o tristețe profundă. Ca atunci când simți că ai pierdut tot ce aveai mai scump pe lume.

Mândrie și prejudecată, Dama cu camelii, La răscruce de vânturi, Tess D`Urberville, Marele Gatsby, Anna Karenina, chiar și Invitație la vals a lui Drumeș aproape m-au îndoliat de suferință. Mi-au înlocuit somnul cu sute de nopți în bucătăria cu lumină gălbuie, geamul întredeschis, lângă scrumieră, cafea și șervețele.

În primul an de facultate, de nicăieri, a dat buzna în biblioteca mea Rodica Ojog Brașoveanu. Și de la primul roman, Stilet cu șampanie, le-am dedicat maiorilor Cristescu, Minerva Tutovan și scumpei Melania Lupu toate rafturile și sertarele de care dispuneam. A urmat Cutia cu nasturi și le-am plimbat pe toate, pe rând, în geanta mea prin autobuz, tren, metrou, și cafenele.

Citeam, respiram și îmi imaginam numai crime, mistere și investigații care mi-au crescut considerabil paranoia de care sufeream deja acut. Doar în acele pagini am găsit ce căutam și am reușit să trăiesc cu cinci sute de kilometri pe oră.


 

Breton franțuzesc
Cătălin Georgescu

Ca tânăr adolescent neremarcabil, îmi găsesc confortul pe internet și ajung pe un forum unde aflu că îmi place fotografia. Tot acolo aflu că îmi place de ea.

Pentru felul în care vede lumea, prin ochi albaștri de sub breton franțuzesc, pentru cuvintele scrise de colegi despre pozele ei, pentru conversațiile nocturne de pe mess și istețimea umorului, îmi rămâne-n minte. Vreau să fiu ca ea: diferit, vizibil, inspirat, competent.

Vreau să mă vadă o lume. Dar, mai ales, vreau să mă vadă ea.

Mă întâlnesc cu ei, colegii de forum. Părăsesc sectorul meu de oraș, ca să o văd pe ea. Are aceeași privire albastră sub breton, are același umor, are prieten. Nu mă prind de la început. Încerc să învăț nume. Ei par apropiați. Simpatic. Ne luăm la revedere. Ei pleacă împreună. Mă prind.

Nu îi spun ce gândesc. O văd de patru ori într-o viață și nu îi spun ce simt. Nu are rost. Suntem departe. Acum ea nu mai pozează. Eu da. E una dintre cele mai mari influențe pentru mine și nici nu o știe.


La jumătate
Ioana Burtea

„Nota?”, mi-a scris într-un SMS în ziua rezultatelor la Bac. Nu ne mai văzuserăm de vreo două luni, de când îi spusesem că vreau ceva mai mult, nu un open relationship. Mi-a spus OK, încercăm, dar să mă concentrez pe Bac. Apoi nu mi-a mai spus nimic până în ziua rezultatelor, iar eu n-am insistat pentru că nu eram genul ăla de fată.

„9,45”, i-am răspuns când am ajuns acasă, cu inima în gât.

„Ești avion”, mi-a scris pe Messenger, cu multe emojiuri fericite.

Am vorbit ca pe vremuri, când niciunul nu făcea primul pas, dar era clar că vrem să-l facem, așa că am avut amândoi răbdare. Au urmat acele luni cu fugit în Vamă iarna, și acele nopți când mă medita la fizică și dormea la mine, pentru că mama era în spital, iar eu mă deprimam singură acasă. În ziua rezultatelor, eram în orașe diferite și nu-mi doream nimic mai mult decât să stăm la o cafea și să fac mișto de rârâiala lui.

„Știu că nouă comunicarea nu prea ne iese”, mi-a apărut deodată pe ecran, „dar dacă vreodată ți-e dor de mine, eu vin la jumătatea distanței. Ție nu pot să-ți spun nu”.

Următorii trei ani ne-am tot întâlnit la jumătatea distanței, la intervale regulate de timp, dar niciodată nu i-am făcut pe deplin loc celuilalt.


 

Dragă Jurnalule,
Lavinia Gliga

Marți, 12: Naufragiată într-o pană de curent
Orele: aprox. 19:19
Timp scurs de când s-a luat curentul: toată ziua
Pe stradă: nimeni
Am: provizii de apă (sunt antrenată de săptămâna trecută, când a fost stricată pompa) + slănină, pâine, ceapă, necesarul
Am aprins beculețele din geam, frontală, lumânări etc.
Am tras doi litri de vin zmeurică.
Temperatură interior: 24° C (cameră), 19° C (bucătărie și baie!)
Stare de spirit: prezentă
Reflexe: bune

Și gândul, dragă jurnalule, că e atât de liniște acum în insula mea, încât dacă nu mi-ai fi tu să-ți scriu, prieten imaginar, martor care să înregistreze aceste semne vitale, cum aș putea ști că trăiesc?


Aripioare de pui
Oana Filip

Cred că era la începutul iernii. Eram împreună de două luni. Două luni cu îmbrățișări, pupici, plimbări prin parc și nopți petrecute în club.

Vorbisem la telefon în timpul zilei, cât el se pregătea să meargă la muncă. M-am plâns de colegii de apartament, de seminariile plictisitoare, de lenea care mă împiedica să îmi iau de mâncare ‒ aveam în minte niște aripioare picante de la McDonald’s ‒, de părinți și de alte zeci de probleme care atunci păreau mari și urgente.

Seara, a sunat la interfon. Nu mă anunțase că ar veni, așa că nu știam că ar trebui să-l aștept. Îmi amintesc că era întuneric afară și îmi amintesc că el purta geaca lui maro. Cel mai maro-maro, cum obișnuiam să glumim.

Avea un zâmbet uriaș, genul acela care îți arată toți dinții, și un pachet de aripioare picante de la Mac în mâna dreaptă. Nu am apucat să vorbim, pentru că trebuia să plece la muncă. Când am închis ușa, am avut și eu un zâmbet mic, genul acela care îți ridică puțin colțul buzelor.


 

Rachiu aprig de Cîlnău
Ana Maria Ciobanu

Eram trei în personalul spre mare. Luasem Bac-ul, aveam câte un pet de bere de căciulă, două cartușe de Lucky roșu, repertoriul pentru admiterea la UNATC și cel mai ieftin cort gri pe care urma să-l împărțim în Vamă.

Tocmai mă despărțisem după aproape doi ani de băiatul de care-mi plăcuse pentru că avea bucle de Morrison. Fusese fascinant să-l adun de pe jos la petreceri, să se mute la mine, să-l văd că sare la bătaie dacă-mi vorbea cineva. Apoi am obosit să-l rog să-și ia Bac-ul, să nu mai meargă fără permis și să mă întreb pe unde zăcuse când apărea târnosit dimineața. Mă îndrăgostisem de un coleg de liceu cu care și plecasem la mare , iar el nu voia să accepte despărțirea.

După un drum cu șnițele scăpate pe jos şi mai multă bere în Fetești, ne-am hotărât să găsim în Constanța o cramă ieftină de la care să luăm vreo 10 litri de vin pentru șpriț. În gară ne-a întâmpinat ex-ul, mai afumat ca noi. Voia să bem cu el niște rachiu Hanu Ars și să vorbim. Tuturor ne plăcea reclama cu Tamango. N-am vrut să beau, așa că a spart sticla de pardoseala gării. Paznicii ne-au invitat să mutăm scandalul pe stradă.

Am mințit că luăm vin, ne cazăm în Costinești și vorbim acolo. Habar n-am cât ne-a mai urmărit ori dacă a fost pe urmele noastre și-n cele trei săptămâni de Vamă cu bani de acasă la post-restant, vin acru ținut într-o groapă pe plajă și pateu cu margarină.

La teatru n-am intrat, Morrison s-a mutat din țară, dar cu colegul n-a fost un moft. Avem doi copii împreună și de 13 ani tot împărțim drumuri spre mare.


 

Prinț blond – Prințesă brunetă
Oana Barbonie

Cel mai mult ne plăcea să facem pe actorii când ieșeam împreună.

Țin minte asta: Suntem la o petrecere în Varșovia, într-un cort transparent și aburit; în fața noastră stă un belgian venit să bea precum polonezii. Eu îi spun belgianului că sunt româncă, mutată de doi ani cu iubitul meu polonez de lângă. Sunt însărcinată, deși nu se vede. El e mecanic, mi-a dat un inel mic (și de fapt din plastic), dar mi-a promis că la următorul salariu îmi ia altul mai mare.

Belgianul e încurcat: de ce o româncă cu un polonez, atât de blond unul, atât de brunetă eu, dar că ne urează să ne căsătorim repede. Dar am făcut-o, zicem. Eu i-am adus din România o capră, el m-a învățat să zic mulțumesc în funcție de fiecare magazin din Varșovia.

Belgianul n-a înțeles prea multe atunci, iar noi ne-am întors după petrecere acasă: el la apartamentul lui, eu în căminul oferit de bursa Erasmus. Ne-am scris scrisori prin email ca niște bătrâni. Eu spuneam c-am fost crescută să am grijă de alții, deci să înceteze să mă cocoloșească. El spunea că nu mă răsfață, ci așa simte că e corect. După bursă, ne-am gândit să încercăm să ne mutăm undeva la mijloc împreună. Nu România, nu Polonia.

Ne iubim, încercăm, nu ne iese. Se fac doi ani de atunci. Mi-a scris un email acum trei săptămâni.


La distanță
Carla Lunguți

„Nu prea mai cred în relații la distanță”, i-am scris într-un mesaj pe 4 februarie 2015. Eram în primul an de facultate în București, iar el anul doi în Craiova. „Crezi că pentru mine o să fie ușor?”, mi-a tăiat-o scurt.

Timp de trei ani, am făcut din trenuri locul meu preferat. M-am urcat în primul două săptămâni mai târziu, deși eram în sesiune. Urma să pierd multe în anii care au urmat pentru că nu ajungeam niciodată la timp sau pentru că eram atât de aiurită încât nu citeam atent.

Păstrez într-un sertar toate biletele cu destinația Craiova pe care am scris mesaje ca să îmi amintească ce am trăit: „prima întâlnire”, „prima vacanță împreună”, „prima dată când am spus pentru totdeauna”.

Doar că într-o zi nu am mai alergat să prind trenuri, nu am mai adunat bilete și am spus amândoi că nu mai avem timp. Pentru că muncim mult să ne construim cariera, pentru că avem probleme în familie, pentru că aș putea face altceva cu orele pe care le pierd pe tren. Dintr-o dată distanța era prea mare, iar noi nu mai aveam energie să micșorăm spațiul care se crease.

Relația s-a terminat după trei ani, deși a continuat mult timp după.


 

Dungă roşie
Ruxandra Burcescu

Când m-am ridicat din pat și am simțit mocheta țepoasă printre degete, camera s-a legănat uşor. Auzeam valurile pălmuind lemnul subțiat și ușile trântite pe hol. Dintre cearșafurile mototolite a apărut o mână care s-a lăsat grea peste locul unde fusesem înainte. A pipăit leneș salteaua, apoi s-a relaxat, cu degetele răsfirate, ocupând spațiul gol.

Stătea în coate când m-am întors de la baie și adulmeca aerul din jur care mirosea a frig, a rufe umede, a alcool și uitare. Am avut atunci senzația că motelul plutitor unde cabinele și oamenii se înghesuiau unii într-alții e o ultimă oprire.

În lumina mucegăită a cabinei îmi vedeam fața cu pielea subțire trasă peste cearcănele săpate în carne. Am desfăcut tubul de fon de ten și am început să îmi întind pasta colorată pe față și pe gât. L-am auzit ridicându-se înainte să îi văd reflexia în oglindă, deasupra mea, ochii săi dezlipind, foiță cu foiță, chipul din spatele cremei colorate. I-am simțit mâna pe șold, conducându-mă către el.

Mi-am concentrat toată voința în pensula din mâna mea, în timp ce degetele lui scormoneau în părul meu, dezvelindu-mi ceafa. Respirația lui de tutun îmi înfiora pielea. Îi simțeam vârful limbii plimbându-se pe ceafa mea, din spatele lobului urechii și până la baza gâtului, în timp ce ochii lui mă fixau în oglindă, atenți la traseul pensulei pe obraz. Am luat rujul în mână și am închis ochii.

Când am privit iar către chipul din oglindă, am văzut că rujul alunecase, iar gura se prelungea printr-o dungă sângerie, sub privirea lui cu luciri de bisturiu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Contratimp

Cum se înțeleg două surori la o distanță de șase ani, peste care au mai așezat și 2000 de kilometri.

Singurătatea Monicăi Macovei

În toamna lui 2011, într-unul dintre numerele noastre despre Putere (DoR #7.1 și DoR #7.2), am publicat povestea…

[DoR & Julius Meinl] Bucătăria iubirii

Între timpul petrecut în bucătărie și în online, Sînziana și Alex găsesc loc și pentru poezie în viața lor. O…