Mini-povești de iubire (V)

Cerința a fost iubirea, valențele au fost multe.

NOTA DoR: Acest proiect a fost inspirat de Tiny Love Stories, o colecție de povești de iubire sub 100 de cuvinte publicate de The New York Times în secțiunea Modern Love. Noi am mărit limita spre 200-250 de cuvinte, am extins conceptul de iubire în afara relațiilor dintre parteneri și am încurajat cititorii să trimită poveștile lor. Trimite-ți și tu povestea folosind formularul de mai jos.

Citește toate mini-poveștile la tag-ul iubire.

Atât de mici
Irina Lupu

Atât de mici îmi sunt brațele, nu-mi ajung să vă cuprind.
„Unde e mama, unde e tata?”. Arăt cu degetul, râd.
„Spune o poezie.” Spun cu cățelul, cu pisicuța, cu iepurașul.
În fiecare seară, tata spune Tinerețe fără bătrânețe.

În fiecare zi, mama spune „scrie cu dreapta”, dar, când nu se uită, mut stiloul în stânga.
„Te-am văzut!”
Pot să mă duc la Ramona? „Nu”.
Poate să vină Ramona aici? „Nu”.
De ce? „Întâi fă curat. Studiază la vioară două ore pe zi”.

Să nu mai intre nimeni în camera mea! „Ai toate condițiile, alți copii…”.
Da, știu, îmi dau ochii peste cap, vă imit. Trântesc ușa câțiva ani la rând. Plec la facultate, arunc mâncarea pe care mi-o dați la pachet.

„Ce să-ți mai trimitem?” Nimic. „Când vii acasă?” N-am timp.
Din primul meu salariu vă cumpăr pantofi.

„Alo, nu te speria, sunt în drum spre București, du-te la Panduri, mama ajunge acolo cu ambulanța.”
„Alo, nu te speria, sunt cu taică-tu la Floreasca, nu trebuie să vii.”
„Alo, am internat-o pe mamă-ta iar.”

Mă mărit, nu vă las să vă ocupați de nimic, nu îmi trebuie bani, mă descurc.
Vin acasă. „A făcut mamă-ta gutuiată”.

E duminică seara și noi suntem la masa începută la prânz.
Trebuie să plec, vă îmbrățișez și ce nu pot să înțeleg e când v-ați făcut atât de mici?


 

Misteriosul frumos
Andreea Jugărean

În liceu, făcusem o obsesie pentru un tip cu doi ani mai mare, frumos, cu ochi albaştri. Nu ştiam cum îl cheamă şi nici n-aveam destul tupeu să mă bag în seamă, plus că eram printre alea şterse din clasă, cu fruntea lată şi bluze urâte şi largi.

La final de clasa a X-a, am fost în stare să cumpăr un fel de revistă a şcolii din banii de buzunar păstraţi cu sfinţenie pentru vacanţa de vară, numai pentru că ştiam că apar poze cu elevii din toate clasele (deci inclusiv cu misteriosul frumos). Pe vremea aia, 25 de lei erau bani.

Am terminat liceul neştiind cum îl cheamă. L-am zărit o singură dată în anii ce au urmat, într-o staţie de bus, m-am holbat la el şi am zâmbit. El evident că nu m-a văzut; ăsta e dezavantajul când ai un metru jumate.

Acum șapte ani mă adăuga pe Facebook un tip cu un nume dubios, pe care l-am recunoscut imediat: Era ăla frumos!
PS: Suntem împreună din 2012.


 

Hai să fugim în lume
Ana Șerban

Fix așa am început noi, dintre stropi de ploaie și-o umbrelă-curcubeu pe care o pasam de la una la cealaltă. Am continuat în tot felul de nuanțe de întuneric, tristețe trăită în paralel și împărtășită în zgomotul fiecărei vineri obosite. Cam așa ne-am și încheiat idila timidă sub al cărui văl de nostalgie ne mai pierdem din când în când, musai în nopțile cu lună plină.

Hai să fugim în lume.
Hai să mergem din nou la Portița, s-atârnăm pălării de paie în cuie ruginite de aer sărat.
Hai s-ațipim iarăși printre pisicile tale vag supraponderale și poveștile mele ușor suprarealiste.
Hai să tapetăm încă un perete mult prea alb cu zâmbete gri și gânduri pastel.
Hai să mă-nveți să desenez lalele-n cafea și să visăm din nou la cea mai mică librărie în colț umbrit și răcoros.
Hai să dăruim cuvintele alea două altcuiva acum.
Hai să acceptăm o formă de prezent imperfect și să pornim din nou la drum. Un alt fel de împreună.
Dar hai.


Camera 508
Oana Constantin

Regia e aproape de Grozăvești. Mergeam la tine pe jos și începuse să-mi placă drumul până acolo. Stăteai în P11, aveai gândaci și dormeai în patul de sus. Aveai o frânghie de rufe improvizată care se întindea dintr-un colț în altul al camerei și mulți-mulți gândaci.

Camera 508 păstra urmele tuturor studenților la Politehnică care trăiseră acolo. Avea sângele tău pe perete, o urmă perfectă de pumn azvârlit cu furie în ușa de lemn – opera unui autor necunoscut –, 31 de urme de gândaci striviți, și-un iz permanent de fum de țigară.

Când te-ai mutat, te-am ajutat să-ți împachetezi toate cămășile din dulap – și erau multe, căci doar asta purtai. Amintirile le-am pus în cutii de metal sau de carton, sigilate cu scoci, ca să nu intre gândacii în ele. Toate astea cântăreau mult și pe toate le-am cărat singuri.

Ai fost singurul student de la Politehnică care și-a lăsat camera mai curată decât a găsit-o: ai fost singurul care a spălat toaleta și a dat cu mopul înainte să plece. Tu nu poți să lași lucrurile în dezordine atunci când pleci. Așa ai făcut mereu și cu oamenii care au trecut prin viața ta.


 

Cam cât la %?
Ioana Lungu

mereu am făcut curat într-o zi a săptămânii
pentru că așa mi s-a zis că e bine
și ștergeam praful
și dădeam cu aspiratorul
și aeriseam fiecare cameră,
pentru că simţeam că mă sufoc între mobila aleasă de ai mei.

dar a venit iubirea,
care mi-a luat tot timpul pentru curățenie
a cerut „dă-mi tot timpul,
eu am nevoie de mult mai mult timp”

și așa am făcut,
iar picioarele mele erau pline de praf
și noptierele la fel
iar în baie era chiar și niște nisip
de la un prosop pe care-l folosisem la mare,
un prosop albastru care încă era în maşina de spălat,

dar iubirea era frumoasă,
așa frumoasă,
deci n-am mai curățat la fel ca înainte,
treceau zile lungi fără să-mi doresc măcar să dau cu aspiratorul
iar picioarele mi le ștergeam ușor de covorul de lângă pat
și simțeam cum degetele intră în el
ca într-un coral colorat și blând
care mi-ar fi luat toată mizeria de pe tălpi.

ciudat. m-am oprit să mă întreb
înainte să mă urc în pat
cam cât % din lucrurile pe care le fac
sunt despre mine sau
despre alții din jurul meu,
câte sunt proiecții
sau piele vie.


 

Inima cu mustăți și coadă
Alina Croitoru

Ești un pisoi alb, instagramabil, suprapoderal, guraliv. Ai zece ani, te știu de patru. Ai intrat în viața mea când nimic nu era gata să te primească – stăteam într-o cameră rece dintr-o țară străină, înconjurată de frici diverse și vise ocazionale.

Ți-ai făcut culcuș la mine pe fotoliu și ai rămas. Acum locuim într-o casă a noastră și avem lângă noi un om care ne iubește, dar tot eu sunt preferata ta. Seara, când stăm pe canapea, când ne torci în poală și ne sforăi în urechi, ne faci casa „acasă”. Suntem fericiți și uit, pentru o vreme, că există un secret pe care nicio mângâiere nu-l va alunga – ai inima bolnavă.

Te-ai născut așa și mă trezesc cu frică, în fiecare luni, gândind că poate săptămâna asta îți va fi ultima. Dar nu îți este – pentru că eu pot să cred în zeii pisicilor de vis care știu să tragă linie și să adune. Să adune zile și inimi și case și vise și frici, apoi să ne dea din ele egal, să fie destule pentru un om și-o pisică ce vor să rămână mereu împreună, nedespărțiți până la capătul lumii și înapoi.


 

Ziua în care
Laura Constantinescu

La început mi-am propus să îl țin minte cu o încrâncenare fantastică. L-am fixat în bolduri tari deasupra tuturor gândurilor mele plutitoare. După ani, a mai bătut vântul și multe detalii s-au pierdut. Rămân niște zile.

Ziua în care m-a scos dezamăgit din gardul în care mă proptisem cu bicicleta încercând să învăț să merg pe ea. Ziua în care m-a luat cu el la frate-miu vitreg, care era mai mare, mai deștept și cânta la chitară. Ziua în care eram cu el la Brașov și am ales de pe promenadă o carte poștală cu doi pisici portocalii pe care s-o trimit mamei; erau divortați deja.

Ziua în care mi-a prezentat noua gagică. Ziua în care m-a certat că i-am folosit săpunul, după ce casa se împărțise în două și eu trebuia să folosesc doar lucrurile mamei. Ziua în care mi-a luat role, deși abia se descurca cu banii. Zilele în care îl așteptam în vizită și el nu ajungea. Ziua în care am aflat că o să moară.

Toate zilele care au urmat, în care îmi aducea ciocolată și el ronțăia dintr-un orez expandat. Ziua în care am mers cu frate-miu vitreg la spital, ultima oară când l-am văzut (fericit). Ziua de dinainte să moară, când i-am spus că mi-am aranjat părul pentru el și el mi-a zis, în sfârșit, că mă iubește.


 

Anti-romantic
Alina Manole

Cu Ștefan nu a fost coup-de-foudre, deși ne-am plăcut de la început. Nu avem aniversări pentru că nu știe niciunul, precis, de când suntem împreună. Nu știam de când eram împreună nici când ne-am mutat la mine. Mi se pare că s-a întâmplat la fel de simplu pe cât ar fi fost să decidem ce fel de pâine să luăm.

Ne-am zis „te iubesc” târzior, dar cumva n-am avut niciodată griji legate de asta, dacă mă iubește sau nu. Sigur că mă iubea, și eu pe el, și acum, ca atunci, la fel. A fost o încercare când a plecat trei luni la capătul lumii fără să fie nevoit, pentru că așa a simțit el: să meargă în țara aia frumoasă și să învețe ceva de acolo.

Am crezut că o să fie greu, dar ne-am obișnuit rapid; ba chiar am văzut și eu, cu ocazia asta, că nu avem nevoie unul de celălalt. Stăm împreună pentru că așa alegem, nu pentru că n-am putea altfel.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*