Moartea unei pocăite

Când am fost mai mică, mi-a fost ruşine de fapte din viitor. Când am mai crescut, m-am enervat pe ce am crezut în trecut.

Am cinci ani. Suntem în 1995. Sunt nevoită să dorm la bunicii pocăiţi în unele sâmbete, pentru că sunt zilele în care taică-meu se îmbată şi face urât. Aşa că duminicile mă trezesc, bunica unge felii de pâine cu o peltea absolut tartinabilă, îmi prinde o coadă de shaolin şi plecăm la Adunare.

Adunarea care face subiectul acestui text se numeşte Biserica Evanghelică Piteşti, parte din Biserica Evanghelică Română. Este un lăcaş de cult din ramura bisericilor neoprotestante, cum mai sunt Biserica Adventistă, Baptistă, Penticostală. Dar biserica asta e mai aparte, pentru că, spre deosebire de cele adventiste, penticostale etc., nu are un corespondent internaţional. S-a născut în România interbelică din revolta a doi preoţi ortodocşi. Biserica Evanghelică Română, cea la care merg bunicii, este o biserică românească de inspiraţie neoprotestantă. Ea însuma prin 2015 undeva la 20.000 de adepţi. Din ce am citit pe bloguri şi din ce mi-au confirmat bunicii, e o biserică pe moarte, de unde „tinerii au plecat”.

Faţă de ortodocşi, evangheliştii nu au icoane, nu au tainele bisericeşti, nu au spovedanie şi declară că se raportează doar la Biblie. Ca organizare, pe scurt, există aşa: un pastor, câţiva fraţi lucrători (care au grijă de clădire şi de slujbe), câţiva fraţi care au dreptul să ţină predici şi mai mulţi credincioşi cotizanţi (care pot fi şi predicatori). „Fraţii” sunt toţi cei din cadrul bisericii care „l-au primit pe Hristos”. Evangheliştii se diferenţiază doctrinal în cadrul cultelor neoprotestante prin ideea de mântuire unică. Asta presupune că, o dată ce îţi recunoşti condiţia de păcătos şi damnat şi îi ceri lui Isus Hristos să fie conducătorul vieţii tale, ai asigurată mântuirea. Ajungi în Rai, chiar şi dacă „te rătăceşti”, dacă nu ţii calea Domnului.  Bineînţeles, sunt câteva păcate pe care nici mântuirea unică nu le asigură şi pe care o să le aflu la vârsta de nouă ani.

Am șase ani. Probabil la toţi neoprotestanţii există ceva ce se cheamă „Şcoală duminicală”. Adică o încăpere dedicată copiilor, ca o sală de clasă de la americani, cu table verzi pe care sunt scrise versete silabisite. Taică-meu a plecat să lucreze în străinătate, nu mă mai obligă nicio circumstanţă să vin la Adunare. Dar aici aud poveşti magice despre Isus, Moise şi alţi băieţi. Aici cânt şi văd copii de diferite vârste, iar de Paşti şi de Crăciun primesc cadouri. Sunt OK cu asta.

Pe la opt-nouă ani, încep să merg mai des şi în sala mare a Adunării, cea dedicată adulţilor. Aici mă plictisesc şi casc non-stop. Toate femeile, inclusiv fetiţele cărora nu le-a venit menstruaţia, îşi acoperă capul. Astea sunt regulile casei. Femeile mai bătrâne poartă basma, altele, mai tinere, poartă bandane, iar unele (ca mine) poartă nişte banderole albe. Tot femeile trebuie să poarte fuste. Pantalonul e un instrument al ispitei, pentru că lasă să ţi se ghicească forma curului.

Aici, în locaşul de cult de pe Sfânta Vineri 80, Piteşti, sala mare, unde femeile sunt camuflate în babe candide, aflu că cel mai mare păcat pe care pot să-l fac este să curvesc sau să ispitesc bărbaţi. La modul că Dumnezeu te mai iartă dacă omori pe cineva şi-ţi pare rău, dar dacă te culci cu mai mult de un bărbat în viaţa asta o să sufli-n smoală o veşnicie. Explicaţia este că toate păcatele sunt făcute în afară corpului, dar sexul se face în corp. Şi că-ţi rămân acolo, înscrise în vagin, toate partidele neregulamentare de care te-ai bucurat. Eu încă nu ştiu că am vagin, cred că e acelaşi lucru cu găurica pe unde fac pipi (la băieţi cel puţin aşa e, au un penis şi bun). Dar învăţ că trupul e un templu care îl găzduieşte pe Duhul Sfânt. Pentru Duhul Sfânt se pare că e OK să locuiască în trupul tău atunci când faci sex cu soţul, dar e o ofensă dementă să fie de faţă când un penis străin îţi vizitează vaginul. Prin urmare, ai voie să faci sex doar dacă eşti căsătorită pentru prima oară. Dacă divorţezi pentru că bărbatul tău e beţiv, curvar, bătăuş, nu trebuie să te mai recăsătoreşti.

Sau cum vrei tu, dar să nu faci sex.

Excepţie fac văduvele, ele au voie să se recăsătorească şi să facă sex. Dar până şi lor li se recomandă puternic să rămână singure. E un verset în Biblie, 1 Corinteni 6:15, care zice astfel: „Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua eu mădularele lui Hristos şi voi face din ele mădulare ale unei curve? Nicidecum!”. Aşa că pentru mine, cea de nouă ani, care îl respect pe Isus şi vreau să ajung în Rai, cea mai abjectă fiinţă care există pe planeta asta este curva. Urmată îndeaproape de homosexual, care tot aşa, e un subiect furios dezbătut la Adunare.

De fapt, cele două personaje, curva şi homosexualul, sunt personajele critic negative şi în cartier: curva, că ispiteşte bărbaţi însuraţi şi că îi fură de lângă familiile lor, iar homosexualul pentru că perverteşte copii. Da, la mine în cartier părinţii ne fac instructajul cam aşa: „Dacă vine un homosexual la tine să îţi dea o ciocolată, să ţipi şi să fugi mâncând pământul”.

A fi homosexual este echivalent cu a fi pedofil. Şi a avea SIDA.

Am 10 ani şi aflu la adunare că tinerii care nu pot duce o viaţă castă ar face bine să se căsătorească din timp. Orice, doar să nu îi apuce poftele carnale în afara sfintei uniuni matrimoniale. Contracepţia de orice fel este dusă la rang de crimă, sub argumentul că fiecare trebuie să facem câţi copii ne îngăduie Domnul. Nu le-a spus El lui Adam şi Evei: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”? Astfel că în biserică, „tinerii” de 25 de ani au până la patru copii. Pentru mine, cea mai odioasă chestie pe care pot să o fac este să mă căsătoresc de tânără. Mă rog fie să rămân pură toată viaţa, fie să mă îndrăgostesc de un singur bărbat pe la 25 de ani şi să mă căsătoresc cu el. Şi să facem maxim doi copii (niciodată nu vizualizez copiii). Asta presupune să rămân virgină până atunci, ceea ce acum mi se pare floare la ureche.

Uneori fantasmez că mă ţin de mână cu un băiat frumos ca în filme, dar alung repede din cap gândul. E o prostie, oricum nu o să se întâmple, şi s-ar putea să fie şi păcat. Îmi place de un băiat de la şcoală, dar mă întristez grav când, după ce-l evit 100 de ani, se combină cu alta. Dă-l dracu’, Doamne, iartă-mă. Tot la şcoală, încerc să îmi lămuresc colegii care este diferenţa dintre un cult religios şi o sectă religioasă. Dar eşuez. Ei îi văd ca sectanţi până şi pe greco-catolici. Cine nu e ortodox, e sectant, iar cine e sectant, e satanist.

În paralel, încep să merg şi la alte biserici, să văd cum e. Merg la ortodocşi, la catolici, la baptişti. Maică-mea zice că nu fac bine ce fac. Dar tot ea fumează, înjură şi nu vine la Adunare. N-o prea bag în seamă, mai ales pentru că nici nu are nişte argumente care să mă sensibilizeze. Zice doar că ortodocşii pupă icoane, adică se închină la idoli, iar catolicii au făcut multe rele în istorie.

Totuşi, îl simpatizăm amândouă pe Papa Ioan Paul al II-lea. La biserica catolică din centrul Piteştiului mi se pare curat şi luminos, îmi place, în mare. Doar că mă simt cam nepotrivită acolo. Toată lumea se ştie cu toată lumea, iar străinii (mai ales o fată de 10 ani) sunt priviţi cu ochi mari. Nici nu prea am cu cine să merg. În schimb, la ortodocşi, pot să merg cu toţi copiii de la bloc. Mergem la Denii, în Săptămâna Patimilor, când se citesc cele 12 evanghelii în stil maraton. Ne urcăm la balconul unde de obicei stă corul. E foarte întuneric şi auzim doar bolboroseli din gura preotului. Avem fiecare câte o funie mai lungă la noi, iar după fiecare evanghelie citită, îi facem câte un nod. Se zice că nodurile astea îţi îndeplinesc câte o dorinţă. În cazul meu chiar funcţionează: toate dorinţele atribuite nodurilor se realizează (afară de aia de a mă pupa cu Cristi Chivu). Dar, totuşi, când merg la biserica ortodoxă, cu toate glumele proaste pe care le fac cu copiii de la bloc, simt o teamă ancestrală. Mă angoasează întunericul din biserică şi mirosul de lumânări. Mă crispează vocile groase ale popilor şi diaconilor. Nicio femeie nu cântă. Mi-e silă şi mi se pare ridicol să pup icoane. Aşa că renunţ la aceste expediţii bisericeşi extra-evanghelistice. Pe cea de la Baptişti nici n-o mai pun la socoteală, e prea asemănătoare cu Adunarea mea.

Pe la 12 ani, aflu cu stupoare că mai există o biserică evanghelică în Piteşti şi că e mai mică decât asta, dar mai modernă. Dacă biserica în care merg eu seamănă ca organizare a spaţiului şi a predicii cu o sărbătoare modestă de partid, atunci pe biserica „cealaltă” mi-o imaginez mai mult ca în filmele americane, unde un pastor negru cântă şi dansează la amvon. Dar nu îmi amintesc să merg vreodată să văd cum e. Bunicii îmi zic că e mai bine la noi şi că şi cei care mergeau acolo vin acum la Adunarea noastră.

Cunosc nişte fete de la biserica cealaltă, care sunt surori şi sunt puţin mai mari ca mine. Ele învaţă la Liceul Teologic Penticostal „Elim” şi vor să studieze la Institutul Biblic din Argentina. Mi se par motivate şi proactive, două dintre ele sunt chiar cool – una joacă fotbal profesionist şi cealaltă zici că e un fotomodel punk-rock. Într-o zi când jucăm volei la o sală de sport închiriată, aflu de la una dintre surorile X (una mai mare), că atunci când l-am rugat eu pe Isus să vină în viaţa mea ca mântuitor, nu m-am mântuit pe bune.

Îi povestesc că am făcut curat în cameră, am pus flori într-o cană şi l-am chemat pe Isus să fim prieteni. Apoi am simţit o adiere care putea să fie El. Ea îmi spune că Isus devine mântuitorul meu doar dacă recunosc că sunt păcătoasă, doar dacă am nevoie ca el să facă curăţenie în viaţa mea. Îmi întoarce metafora, cum s-ar zice. Aşa că mă rog împreună cu ea, după cuvintele pe care mi le dictează ea: „Doamne Isuse, te primesc în viaţa mea ca Domn si Mântuitor. Vino să îmi ştergi păcatele şi să faci parte din viaţa mea, ca să ţin calea cea dreaptă, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor, amin”.

Şi gata, sunt mântuită. Notez în jurnal cea mai importantă zi din viaţa mea, ziua când l-am primit pe Isus (cu adevărat şi fără flori).

Ies la convertit piteşteni în centrul oraşului, cam cum fac mormonii când îi vezi cu Biblia la subraţ. Merg cu un grup organizat de surorile X. Sunt singura care nu a mai făcut asta niciodată. Mi-e ruşine de mor să nu mă vadă cineva cunoscut şi mă pedepsesc cu un verset din Biblie care zice că şi Dumnezeu se va ruşina „în ziua de apoi” de cei care se ruşinează de el. Ni se face instructajul: primim nişte broşuri în care sunt structuraţi paşii de convertire. În mare, broşura te face să înţelegi că toţi oamenii sunt păcătoşi („Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”, Romani 3:23) şi că Isus a murit pentru păcatele noastre, ca să avem viaţa veşnică.

Reţin şi o tehnică de persuadare. Sora X Cea Mare ne învaţă să nu dăm broşura celui care vrea să stea de vorbă cu noi, cel puţin nu la început, pentru că nu se va mai concentra la ce avem de spus. Ea ne zice să prezentăm broşura, să arătăm cu degetul prin ea. Abia la final, după ce l-am convertit pe cel oprit, putem să o dăm. Pentru că e prima oară când fac asta, sunt trimisă în echipă cu Sora X Cea Mare. Nu scot nicio vorbă la primele două fete care se opresc să ne asculte, să fie convertite. Sunt paranoia că o să apară vreun copil de la mine de la bloc şi-o să zică „Uite-o şi pe pocăita aia”. Dar vorbeşte Sora X Cea Mare.

Întreabă: „Te-ai gândit ce se întâmplă cu tine după ce mori?”. Ăsta e catchphrase-ulDupă care urmează paşii din broşură, dar niciuna dintre cele două tipe nu ia decizia să îl primească pe Isus ca mântuitor. Apoi Sora X Cea Mare mă încurajează pe mine să discut cu altă fată. Mi-e foarte ruşine, dar simt cum mă ia valul. Fata asta spune din nici doi paşi ai broşurii că vrea să îl primească pe Isus. E foarte entuziasmată şi mă gândesc, dar numai pentru o clipă, că face mişto. Mă rog cu ea aşa cum m-am rugat în sala de sport. Îi dau broşura şi îi trec numărul meu de mobil în ea. Gata, e mântuită.

Cred că e cu cinci ani mai mare ca mine (ceea ce la 12 ani mi se pare enorm), dar eu sunt persoana care o va ghida în periplul cu Isus. Îmi şi fac scenarii despre cum o să ieşim la suc şi o să o îndrum ce să citească din Biblie. Plec din centru aşa de fericită, că parcă plutesc. Îmi zic: „Am salvat un suflet, mulţumesc Isuse”.  Tipa nu mă sună niciodată.

Încep să citesc beletristică evanghelică. Printre titluri se numără Genoveva, Picioare de căprioare pe înălţimi şi, cel mai memorabil, Moartea unui guru. Cartea asta începe prin a prezenta un guru care poate să stea cu săptămânile în meditaţie – fără apă, papa, caca. Apoi gurul moare. Şi de acolo începe povestea băiatului lui, care îşi doreşte să fie la fel de guru. Creşte venerând vacile, intră în transe şi se se simte bine conectat la zeii hinduşi. Până într-o zi, când, după lungi lupte interne, moare gurul din el. Adică se converteşte la creştinism.

Am 13 ani. La Adunare încep să se organizeze nişte întâlniri de tineret, unde adolescenţi şi tineri necăsătoriţi se adună şi dezbat subiecte biblice. E parte tot din iniţiativa surorilor X, care şi-au abandonat fosta Adunare. Întâlnirile tinerilor pocăiţi au şi un substrat sexual, în sensul că sunt câţiva care aşa ajung să se combine. Băieţii au nume precum Samuel, Simeon, Otiel, Marcu, Nataniel, Emanuel. Fetele au nume româneşti, că parcă nici nu e aşa largă piscina de nume de femei din Biblie. Încet, încet încep să mi se pară toţi nişte prostovani lipsiţi de şcoala vieţii, dar şi de cultură.

Pun la îndoială povestea biblică, a Genezei cel puţin, care zice că Adam şi Eva sunt primii oameni făcuţi de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea sa. Conştientizez că e o alegorie, pentru că mi se pare ridicol ca Dumnezeu, care ştie tot, să se mire că Adam şi Eva au muşcat din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Mi se pare şi mai ridicol ca Dumnezeu, care ştie tot, să îşi dea seama că Adam şi Eva au muşcat din măr pentru că se ascund de el în pădure.

Dumnezeu se comportă în Geneza ca un părinte care se joacă pititea în sufragerie şi se arată surprins când îşi găseşte copiii după fotoliu. Dacă ştie tot ce a fost şi tot ce va fi, de ce îl mai creează pe Lucifer? Se plictiseşte în bucla timpului continuu şi îşi crează un duşman?

Am 14 ani, încă nu ştiu că timpul se termină în preajma stelelor care mor, că e supt în găurile negre. Nu l-am citit pe Stephen Hawking, nici măcar n-am auzit de el. Revenind, care mai e liberul arbitru, conştiinţa făcută cadou oamenilor şi fiinţelor îngereşti, dacă: 1) Dumnezeu ştie tot ce a fost şi ce va veni, deci totul e prestabilit şi 2) oamenii pot schimba prin rugăciuni deciziile lui Dumnezeu.

Ceva nu se pupă.

Mi se pare mai OK ideea că oamenii au evoluat din maimuţe. OK, bine, să zicem că nu Dumnezeu a făcut omul. Dar Dumnezeu tot a făcut lumea. Şi dacă n-a făcut-o în șapte zile, atunci tot a făcut atomul big bang-nic, care a dat naştere universului.

Ce a fost înainte de Big Bang? Pe Dumnezeu cine l-a făcut? Lupta din mine, referitoare la „oul sau găina” este absolut chinuitoare, deoarece creierul s-a învăţat să alunge „ereziile”, „ispitele”, „provocările diavolului”. Mă tem să nu fac o greşeală care o să mă coste veşnicia. Deşi, teoretic, mântuirea este pe vecie. Sau doar până când devin curvă sau homosexual.

Păstrez ca adevărată pentru mine doar povestea lui Isus, care e fiul întrupat al lui Dumnezeu. Dar cu anii şi asta se schimbă. Povestea creştină rămâne o poveste cu două mari atuuri. Unu: îl are pe Isus ca protagonist, care e cool, bun şi deştept. Şi doi: evită reţeta clasică de iubire bărbat – femeie, aşa cum ne-am obişnuit de la Iliada și Odiseea şi până la Titanic, prea rar întreruptă de variante de cuplu ca Alexandru Macedon şi Hefestion sau, desigur, ciobanul român şi mioriţa.

E ultima oară când merg la Adunarea din Pitești. Am 18 ani. Merg de gura mamei, care între timp s-a pocăit. Îmi tot zice, ca să mă îmbuneze, că prin exemplul meu s-a întors la Dumnezeu. Mă duc într-o după amiază de marți, întârzii 20 de minute și plec în 15. Mă așez la balcon, unde stau toți paria Adunării: întârziații, femeile fără batic și cei care refuză să cânte. De la balcon, dacă stai pe băncile din față, se vede în sala mare. Dacă stai mai în spate, poți să te uiți pe geam sau la alți balconiști. Predicatorul de acum e agramat și îi sar balele când se înflăcărează. Nu-l văd, dar îl vizualizez. Zice aceleași chestii pe care le spune toată lumea din biserica asta, de când mă știu: că vine sfârșitul lumii, că ce închinători la idoli sunt ortodocșii, că cei de la Adunare sunt singurii care au înțeles mesajul lui Dumnezeu; dar mai ales, că trebuie să rezistăm ispitelor acestei lumi perfide, sexuale și vicioase. Adunarea îmi pierde timpul cu discursul agramato-elitist. Mi l-a pierdut de când mă știu. Sunt furioasă și îmi trag una în ovare în timp ce plec spre centru.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
După 15 ani

După ce mi-am trăit mai mult de jumătate din viață urându-mi tatăl, am decis să-l reîntâlnesc. Ca să-mi fac curaj, am scris acest text.

Simona

Teodor Tiță povestește despre cea care i-a scăpat.

În dialog cu dușmanul

În lupta cu intoleranța, poate cea mai bună strategie e comunicarea cu cei pe care îi credem inamici.