My Dearest Stranger

După câteva luni de corespondență virtuală, ne-am refugiat pentru trei zile la Paris. Când ne-am sărutat, aveam familiaritatea unui cuplu cu vechime.

Unii oameni aleg să scape de amintirile mărunte ale relațiilor care s-au terminat. Şterg toate fotografiile de cuplu din calculator, șterg mesaje și numerele de telefon, își scot foștii din lista de Facebook, de parcă relația nici n-a existat. O fi autoconservare sau exorcizare. Sau nevoia de a trăi prezentul fără povara unor bagaje emoționale.

El așa a ales.

Eu am ales să arhivez.

Ne citeam de patru ani blogurile, când, la începutul lui 2010, ne-am descoperit și pe Facebook și YM. Eu aveam 24 de ani și eram studentă la American studies în Timișoara, cu un viitor încă incert, dar care ar fi inclus Timișoara, familia mea, călătoriile și prietenii de-o viață. El se săturase de românismele care-i puneau bețe în roate și își propusese cu doi ani în urmă să locuiască, pe rând, în cât mai multe orașe, să practice medicina și să lege prietenii cu oameni din lumea întreagă. Pentru el „acasă” erau oamenii la care ținea, iar acei oameni se găseau în alt oraș, în fiecare an. Nu voia să mai audă de România. Primul punct de oprire – Italia. Acolo era când ne-am pus pe vorbit, întâlnindu-ne la mijloc de drum în proiecțiile noastre despre cum ar trebui să fie the one.

Aveam flirturi discrete și discuții nevinovate, rezonam la aceleași filme și muzici – Chili Peppers, Manu Chao, tangouri și violoncel –, îi citeam pe aceiași comentatori și păstram fiecare în debarale întreaga colecție de Dilema Veche. Avem contact vizual zero și 1.695 de kilometri între noi, drumul Timișoara-Bologna. Apoi a venit efectul de bulgăre de zăpadă – discuțiile au devenit tot mai lungi, SMS-urile veneau la toate orele, iar fluturi din stomac o luaseră razna.

„My dearest stranger” – așa începeau mesajele de la el. Băiatul știa să scrie și să iubească. În discuțiile noastre ajunseserăm să visăm cu ochii deschiși la Buenos Aires, unde ne-ar fie plăcut amândurora să trăim. La nivel teoretic, totul era destul de clar – trei copii, căsuță la malul mării, joburi fără ambiții de realizări profesionale, duminici în familie și călătorii.

E incredibil cum în două-trei luni îți poți clădi în minte o fantasmă comună cu cineva care-ți este atât de aproape, fără să-l fi văzut vreodată. Se iubește altfel în 2010, totul merge mult mai rapid, îmi spunea M.

Parisul a intervenit în discuții prin februarie, când ne-am hotărât să-l vizităm împreună, într-un week-end prelungit, cu ocazia unui festival de literatură. Aveam să participăm la lecturi publice ținute de scriitori britanici, să ne cumpărăm cărți de la librăria Shakespeare&Co., Disneylandul șoarecilor de bibliotecă și să hălăduim prin Paris împreună. În calitate de amici, desigur. Total inocent, desigur.

Adevărul e că după două-trei luni în care ne-am scris emailuri regulat și am împărtășit experiențe foarte personale devenisem atât de entuziasmată că pot comunica la acel nivel, încât nici nu m-am gândit foarte mult la statutul relației noastre. Sau nu m-am gândit deloc, căci în realitate, călătoriile romantice cu oameni cunoscuți pe internet nu se termină niciodată bine.

Eram amândoi singuri și dispuși să ne implicăm într-o relație foarte serioasă. Până în iunie ajunseserăm să credem că relația aceea ar putea începe în Paris. Cred că nici nu-mi păsa dacă va fi cu happy-end; era oricum cel mai iresponsabil și spontan lucru pe care-l făcusem. Îmi era de ajuns dacă ajungeam să-l strâng în brațe, ca în scena din The Bodyguard în care Whitney Houston și Kevin Costner se întâlnesc la jumătate de drum.

Nu s-a întâmplat așa.

S-a întâmplat chiar mai frumos.

Dacă mă gândesc la „experimentul Paris” ca la o înșiruire de scene de film, prima e coborârea din avion, în ploaie, la 15 grade Celsius. Era sfârșit de iunie și eu aveam în bagaj numai haine subțiri. Mi-era rău de la avion, aveam emoții ca înainte de examenul de admitere și singurul lucru la care mă gândeam e că trebuia să-mi corectez rimelul înainte să aterizeze și avionul lui. În cele 50 de minute de așteptare am băut trei cafele și am citit doar cinci pagini din Gabriel’s Gift de Hanif Kureishi, pe care aveam să-l ascult la Festival&Co. Am socializat cu un bătrân italian cu alură de globetrotter și m-am plimbat ca nebuna, încercând să mă stăpânesc. Nu mă ajutau nici telefoanele prietenilor cărora le-am spus de plecare, care insistau că e o nebunie și că se prea-poate să mă trezesc într-un apartament cu fete din Republica Moldova, servite pe post de desert unor muncitori francezi nespălați.

Pentru că blogul meu era botezat „I will buy the flowers myself”, după un citat din Doamna Dalloway de Virginia Woolf, mi-a adus flori, cărate pe avion din Italia. Ştia că nu-mi plac trandafirii și le rugase pe florărese să aleagă ceva rar. Nici astăzi nu știu ce flori erau, pentru că le-am uitat în autobuz în drum spre hotel. El mi-a zis, simplu: „Nu-i nimic, îți iau altele.” Era la fel de fermecător pe cât mi-l imaginasem, cu râsul acela care umple o încăpere întreagă și ochi verzi blânzi. Avea acel ceva pentru care îl îndrăgeau instantaneu toți oamenii cu care se împrietenea, un soi de lipsă de încrâncenare și tandrețe față de celălalt.

Primul sărut a fost de adolescenți, cu dinții stând în drumul buzelor, dar aveam familiaritatea și intimitatea unui cuplu care e la a zecea anivesare. Eram încă în aeroport, eu îmi admiram florile după prima îmbrățișare și l-am întrebat, senin, ce îmi doream de fapt: „Ar fi exagerat de siropos dacă te-aș săruta acum?”

Au fost trei zile superbe într-un Paris pe care nu fusesem niciodată interesată să-l văd. Fără muzee și trasee turistice, dar cu plimbări și cărți și sărutări la colț de stradă. Nu-mi venea să cred că în orașul iubirii rozbombon cuplurile nici măcar nu se țineau de mână în public. Mi se părea că apariția noastră era un soi de explozie de afecțiune în griul răcoros. Prietenii mei îmi trimiteau mesaje seara cu „SUNĂ-MĂ CÂND AJUNGI LA HOTEL!!!”, „Totul e în regulă? Sun la poliție dacă nu dai un semn în curând.” apoi „Dacă sexul e bun, dă-ne un bip mai încolo”, și în final „Pare extraordinar! Te mai întorci acasă?”.

Abia de la M. am învățat ce înseamnă să te bucuri de moment și de persoana de lângă tine, și că uneori e bine să lași lucrurile să se întâmple. Să vă împărtășiți ritualurile matinale, ceașca de cafea, îmbrățisările din noapte, patul pentru o singură persoană – pentru că doar ele contează „acum, aici”. Să nu poți să stai cinci minute la mai mult de zece metri de cineva, pentru că ți-e dor.

Bănuiam încă dinainte de întâlnire că nu aveam cum să mă ridic vreodată la înălțimea așteptărilor sale, să mă încadrez în acea fantasmă căreia îi scria. Eram prea obsedată de control, pragmatică, legată de locuri și oameni, incapabilă să mă arunc cu capul înainte – să îmi iau doar un bilet de dus spre America de Sud. Gândeam, cum îmi zicea bunica, mai degrabă ca un bărbat, iar el avea nevoie de o făptură feminină, îmbrăcată în voaluri și dantele, care să-i coloreze destinațiile următoare. Exista mereu posibilitatea ca Parisul să fie doar un moment frumos, doar ACUM, și m-am bucurat că voi permite să mi se întâmple așa ceva. Că voi ieși din zona mea de siguranță și voi încerca să iubesc și altfel. Îmi era suficient că mă înțelege, cum rar se întâmplă cu bărbații, și că este extrem de confortabil cu vulnerabilitatea sa.

M-am întors în Timișoara după o ultimă noapte zbuciumată, cu prea mult alcool și lucruri nespuse și cu o migrenă cumplită. Nu stabiliserăm ce urmează și nu ne luaserăm rămas bun cu adevărat. În ultimele minute împreună am alergat ca bezmeticii, după ce el și-a pierdut telefonul și am întârziat la aeroport. M-a condus până la poarta de îmbarcare și m-a sărutat rapid pe frunte, fără a spune nimic, ca și cum urma să ne vedem în avion. În toată agitația momentului, uitaserăm amândoi că nu am dat un sfârșit poveștii. Eram acum iubiți? Va începe o relație la distanță? Se termină aici?

Acasă am stat în cadă două ore, fără să mă mișc, confruntată cu „Cum pot să mă întorc la cum eram înainte?”. Oare s-a schimbat ceva radical în mine? Îmi verificam inboxul la fiecare 30 de minute și nu venea nimic. După două mesaje fără răspuns din partea lui, am lasat-o baltă.

Am rămas doi străini, deși am putea desena hărți pentru corpul celuilalt. Iubirea a rămas acolo, încremenită pe Paris Beauvais Tille. El m-a șters subit din lista de Facebook, blog și a tăiat toate canalele noastre de comunicare. La început, am interpretat gestul lui de înstrăinare ca și cum nu aș fi însemnat nimic. Însă îmi dau seama că se poate să fi însemnat prea mult pentru a fi ținut minte. Poate că iubirile frumoase trebuie devorate, înghițite, arse, pentru ca ele să devină doar încă o parte din tine.

Îmi lipsesc uneori mesajele de bună-dimineața, telefoanele de palavră din miez de noapte. „Domnișoara Stepanov, mi se pare mie sau v-ați îndrăgostit puțin?”, obișnuia să mă tachineze. I-am permis să-mi dezbrace platoșa, dar am scăpat cu viață.

În timp, mi-am reluat rutina și mi-am recăpătat stăpânirea de sine. Uneori mi-e dor, mai ales dacă aud un Pink Floyd sau Jamiroquai. Nu îmi doresc să reînnodăm relația – în cele opt luni care au trecut, am înțeles că e bine ca Parisul să fie închis în sertarul cu amintiri. Chiar dacă asta înseamnă că nu o să știu niciodată răspunsurile la: De ce nu a mers? De ce a renunțat atât de ușor? De ce nu a zis nimic din timp?

Totuși, M., aș vrea câte o ilustrată din toate locurile pe care le vei vedea fără mine. Şi te vreau fericit.

17 comentarii

  • Tweets that mention Decât o Revistă » Eseu: My Dearest Stranger -- Topsy.com ·

    […] This post was mentioned on Twitter by Maria Nazdravan, Valentina Florea and Alecs Apostolescu, Decât o Revistă. Decât o Revistă said: „My dearest stranger – aşa începeau mesajele de la el. Băiatul ştia să scrie şi să iubească.” Un eseu potrivit zilei: http://bit.ly/fTP1wc […]

  • Mihai ·

    Ok, e o poveste asa cum au mai fost alte milioane. Inainte as fi fost rautacios, pentru ca nu iti trebuie sa ai cine stie ce experienta ca sa iti dai seama ca nu e nimic literar in acest text, ca seamana cu o pagina de jurnal al unei adolescente oarecare care a trait cu fantasme. Nu se vor termina povestile astea niciodata, nici nu e bine sa se termine, insa ar fi bine ca doar sublimarile facut cu talent literar, ca experientele iesite din comun sa merite sa fie expuse spatiului public.
    Si solutia „suferintei” fetei nu e sa caute un raspuns in spatiul virtual, un raspuns care nu va veni niciodata, ci sa inteleaga importanta lucrurilor concrete. Daca visezi la „voaluri si dantele” ar fi bine sa te apuci de gradinarit, de sport si astfel sa echilibrezi gandurile si hormonii.Si nu e deloc o ironie, chiar ajuta!
    „De ce a renuntat atat de usor?” Poate el a vrut doar sex, poate nu i-a placut prea mult sexul, poate s-a speriat de o anumita idee de posesisivitate (barbatul poate interpreta afectiunea languroasa exagerata nu neaparat ca o dovada de iubire, ci ca o amenintare pentru viitorul lui), poate pur si simplu un detaliu nesemnificativ (de ex. mie mi-a displacut o femeie pentru ca am sesizat o miscare disgratioasa a pulpelor atunci cand conducea masina si apasa pedalele- avea o fusta scurta 🙂 ) Nu totul e diafan si spiritual, suntem facuti din carne si carnea ta poate fi respinsa de carnea lui…sau sa o plictiseasca. Sunt chimicalele pe care le simtim sau nu in preajma celuilalt. Nu ai ce sa astepti si nici sa reprosezi.
    Dar, pentru numele lui Dzeu, faceti si literatura, nu numai rapoarte despre stadiul hormonal propriu!

  • Radu Balan ·

    Felicitari….
    Este un text extraordinar care a avut darul sa ma tina in priza pe tot timpul citirii si recitirii lui. Are o cursivitate a simturilor deosebita. Mi-a placut

    Felicitari

  • Andreea ·

    Am avut aceeasi reactie ca si Radu. De mult nu am mai citit ceva asa; devorand pe nerasuflate. Multumesc! 🙂

  • Delia ·

    Vesna si mie mi-a placut. Si poate literatura vine si din trairea adevarata, vie, intensa- cum ti-am simtit textul tau. Domnul ce se supara pe faptul ca nu e literatura – mai bine sa nu citeasca!
    In ceea ce l priveste pe „your dearest stranger”- „calatorului ii sta bine cu drumul”. mai bine ca s-a dus, dus sa fie….cred ca dorinta lui de a pleca, fugi, e numai de suprafata- nimic adanc. Doar sa fie „altcumva” si mai „cumva” decat ceilalti. Se vede dupa cum s-a purtat ulterior. Dar tu macar ai trait o emotie puternica.

  • Vlad Tănase ·

    Nu ştiu cum să iau legătura cu Vesna încât să fiu sigur că ajunge la ea în timp real linkul http://www.nytimes.com/ads/marketing/modernlove/

    E un concurs organizat de nytimes. cred că povestea ei se încadrează pe temă dacă e să ne gândim că virtual relaţia a ţinut, iar real… vreo 3 zile.

    vă rog să-i comunicaţi voi linkul însoţit de urările mele de foarte bine.

  • Magda ·

    Este minunat textul. Felicitari Vesna!

  • Vesna ·

    multumesc tuturor 🙂
    Mihai, ai dreptate in felul tau la fel cum eu am dreptate in al meu. in orice caz, nu ne propusesem sa scriem literatura, de aia ii si spune „Eseu”.
    Vlad, nu stiu daca e cazul sa ma arunc la chestiuni atat de mari. dar multumesc, e un compliment pentru mine ca te-ai gandit la asta 🙂

  • Jinx ·

    E o parte de viata absolut superba,care banuiesc ca te-a marcat extraordinar de mult.Stiu ce trebuie sa simti,pt ca si eu am trecut prin asta,diferenta facand-o niste complicari la acre nu am stiut cum sa fac eu fata.E frumos sa vezi ca oamenii inca mai iubesc.Incet,incet,poate ne intoarcem la umanitate

  • B. ·

    Povestea ta imi aduce aminte de povestea mea. Curios, pentru ca a mea e cu happy ending, cu facut bagaje si mutat, pentru ca n-as fi putut trai cu intrebarea ce-ar fi fost daca…? M-ai facut sa-mi aduc aminte de mesaje si mailuri, de o escapada anume si de vremurile cand adormeam cu telefonul in mana… 🙂

  • Just Me ·

    Wow, incredibila poveste. Imi pare rau ca finalul nu e foarte vesel.

    Din experienta mea pot sa spun insa ca sunt si calatorii romantice cu oameni cunoscuti pe internet care se termina bine.

    Eu in Romania, el in SUA. Vorbit pe net fix 2 ani pana ne-am vazut prima data. 2 ani de „relatie” intensa cu multe urcusuri si coborasuri, cu multe drame. Eu am zburat tocmai in America Centrala ca sa-l intalnesc. Nu a fost chiar cu focuri de artificii, ne-a luat ceva timp sa ne obisnuim unul cu altul, ca de, nu mai eram intr-o cutiuta de messenger, si pana sa ne obisnuim a si trecut saptamana petrecuta impreuna. A fost placuta insa, iar spre sfarsit am inceput sa simtim acea legatura pe care o simteam de fapt de mult. Acum, la 3 ani de atunci, suntem deja casatoriti de un an, locuim in SUA. Viata nu e usoara, traiul in 2 nu e simplu, insa n-as schimba nimic si sunt norocoasa ca traiesc o poveste speciala.

  • Dinu ·

    OMG, acum plang. Si sunt barbat! Ma duc repede sa-mi pun fularasul si palariuta ironica, poate-mi trece.

  • Sanje ·

    Un las interesant, o poveste cu amintiri ce lasa cute…Ma bucur ca il vrei fericit….Mihai,nu am sa polimizez, ma cutremur la umbra intelectului tau…:)

  • cristian sirb ·

    Da, este o poveste bine scrisa, simplu si decent. Sunt citeva lucruri la care am strimbat din nas, dar nu tin neaparat de stilul autoarei cit de tendinta dumeaei de a mentiona neaparat ce citeste, de a face referinte livresti (daca se poate, sa arate ca citeste pe Kureishi in original, de pilda), sa mentioneze musai ca si-a cumparat carti de la Shakespeare et Co, desi iti poti lua carti de la anticariatele din Cartierul Latin, mdeh, banii astia, multi avem! si incercarea de psihanaliza din debutul eseului, unde se intreaba daca e autoconservare sau: „Sau nevoia de a trăi prezentul fără povara unor bagaje emoţionale.” In rest, e inchegat si adevarat ce se nareaza.

  • cristian sirb ·

    Pentru Jinx: „a ne intoarce la umanitate” presupune ca omenirea a… trecut pe acolo vreodata. Asadar, poti tu, Jinx, mentiona o perioada din istoria omenirii cind iubirea trona deasupra tuturor si disparuse orice tip de agresiune, disparusera orice pretentii teritoriale, birfa, competitia, capra vecinului, razboaiele, egoismul? Mira-m-as!!! „ne intoarcem la umanitate” e o expresie lipsita de continut. Un fel de a vorbi ca sa ne aflam in treaba. Nostalgia asta dupa o epoca inexistenta! Nici macar ‘idealista’ nu-i pot spune acestei „viziuni”!

  • Jebbi T. Kravu ·

    Poate ca e cazul sa te trezesti 🙂 Esti jenant de siropasa, obsolete de romantica si nu esti buna la pat. Ia niste masuri – dupa ele nu o sa mai ai ce scrie insa o sa-ti fie mai bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Retrovizoarele unui emigrant recent

După 15 ani de luptă cu morile de vânt, mi-am pus țara în raniță și m-am mutat la Luxemburg. Acest text este despre ce am lăsat în urmă.

43 de staţii

Pentru un englez și fiul său, metroul bucureștean este un uriaș spațiu de joacă.

Definiţii

În februarie, o ediție revizuită a Dicționarului Explicativ al Limbii Române a ajuns în librării. Cuvântul "jidan" a primit o nouă definiție.