Problema candidatului independent

Poate Nicușor Dan, un matematician calm, timid și calculat să câștige Primăria Bucureștiului?

 ● Publicat în DoR #8, pe care îl găsești în shop-ul nostru sau în librăriile/punctele de distribuție partenere.  ●  Abonează-te ca să nu ratezi nicio poveste.

Text de Gabriel Dobre

Luni, 2 aprilie, ceva neobișnuit s‑a întâmplat în politica românească. După ce cu două zile înainte, Elena Udrea, șefa organizației de București, anunțase că Silviu Prigoană va fi candidatul PDL pentru Primăria capitalei, europarlamentarul PDL Cristian Preda a scris pe blogul său că va vota cu altcineva. Preda, care se propusese pentru candidatura la primărie, nu credea că Prigoană, pe care îl descria ca fiind „construit din răzgândiri”, era omul potrivit. După câteva ore, conducerea a votat excluderea sa din partid.

„Domnul Preda”, a spus Emil Boc, președintele PDL‑ului, la terminarea ședinței, „a decis să susțină public un alt candidat la Primaria Capitalei decât cel susținut de PDL”.

Acel candidat este Nicușor Dan.

***

„Eu sunt Nicușor Dan, candidatul”, spune zâmbind bărbatul ai cărui 43 de ani nu se văd decât în ridurile care apar în colțul ochilor când zâmbește.

E miercuri, 29 februarie, și într‑o sală de clasă de la etajul patru al Institutului de Matematică „Simion Stoilow”, unde Nicușor Dan lucrează ca cercetător, s‑au strâns 16 oameni care vor să‑l ajute pe partea de comunicare a campaniei. Mulți nu se cunosc între ei și îi roagă să se prezinte. Sunt aici un fotograf, o ziaristă, doi oameni de comunicare din mediul de afaceri, o pictoriță consultantă în IT, un masterand la științe politice, o regizoare, un coregraf, un cameraman, un director de firmă IT, câțiva ONGiști.

Mai sunt 102 zile până la alegeri.

Pe catedră e un bax de sticle de apă de 2 litri, câteva pungi de chipsuri și două cutii de suc de portocale, cumpărate de Nicușor Dan.

Sociologul Mircea Kivu, membru important al echipei de campanie, începe să prezinte rezultatele celor patru focus grupuri pe care le‑a făcut recent: două cu oameni care l‑ar vota pe Nicușor Dan, unul cu indeciși și unul cu susținătorii lui Sorin Oprescu. A aflat că în topul listei de nemulțumiri sunt circulația, mai ales în centru, parcările, haosul în construcții, traficul, câinii vagabonzi, mallurile (bătrânii nu le suportă) și mizeria. Despre Oprescu a aflat că oamenii cred că a câștigat pentru că a candidat independent, vorbește direct, a fost ajutat de media și pentru că e medic, „o meserie valorizantă”. Cei care nu‑l plac menționează „agresivitatea”.

„Despre Nicușor Dan am aflat destul de puține, din păcate”, spune Kivu, un bărbat de 58 ani, ușor adus de spate, cu o voce plăcută și mustață. „Are o imagine necunoscută în afara grupului de susținători. E simpatic, timid, inteligent, exotic, cu un potențial de agresivitate ascuns.”

Nicușor Dan, îmbrăcat într‑o cămașă bleu pe sub un pulover gri, blugi și bocanci, stă pe un scaun de lemn, vechi ca și restul mobilierului din încăpere, așezat în colțul de lângă ușă. Pare așa cum îl descriu focus grupurile, minus exotismul și potențialul de agresivitate. Are o față tinerească, umbrită de o barbă de două zile, iar părul șaten e tuns scurt și corect. E aproape de nerecunoscut față de ONGistul cu plete și barbă care în 2008 a contribuit la înființarea asociației Salvați Bucureștiul, al cărui președinte este.

Cu ONG-ul a câștigat până acum 23 de procese cu primăriile din București pentru luarea unor hotărâri abuzive, a oprit construirea câtorva imobile mamut în zone cu case vechi, s‑a opus demolării unor clădiri de patrimoniu.

Şi totuși, e aproape necunoscut. Un sondaj CURS din ianuarie îi dădea 2% din intenția de vot a bucureștenilor. (Sorin Oprescu avea 55%, Silviu Prigoană, 21%).

După intervenția lui Kivu, Octavian Segărceanu, fost publicitar cu 10 ani de experiență și prieten cu Nicușor Dan, citește o listă de atribute care îi sunt nefavorabile candidatului: prea tânăr, prea soft, fără carismă, fără șanse. Pentru fiecare a pregătit un mic răspuns care punctează atuurile candidatului: independent, matematician, educat, „priceput la București”.

Nicușor Dan ascultă și, din când în când, își notează ceva într‑un carnețel albastru, cu un pix înfășurat cu scotch.

„Vreau să discutăm despre cinci lucruri”, spune el după ce Segărceanu își încheie prezentarea. „Trei simple și două grele.” Mai mereu separă problemele în puncte și cifre. Lucrurile simple țin de organizarea unor mici evenimente în următoarea săptămână, cele grele de campania de promovare pe internet și de convingerea unor personalități să‑i susțină public candidatura.

Directorul unei firme de IT, venit pentru prima dată la o astfel de întâlnire, începe să prezinte posibilitățile unei campanii pe internet. Vorbește repede, convingător și tare. Se oferă să refacă site‑ul lui Nicușor, pune la bătaie ore de programare și întreabă cine se ocupă de paginile de Facebook. În acest moment sunt trei – una oficială și alte două făcute de voluntari care nu știau unii de alții, fiecare cu câteva sute de fani.

„Am putea face o campanie pe Facebook ca să creștem numărul de fani?”, întreabă Nicușor Dan.

„Da, dar costă”, răspunde directorul, „și nu știu de ce fonduri dispunem”.

„Ar putea 10 mii de euro să aducă 100 de mii de oameni care să dea like paginii?”, întreabă Nicușor.

„Da, ar putea, dar vrem asta?”, răspunde directorul. E devreme, campania nici n‑a început, poate ar trebui așteptat până mai aproape de vot, oamenii uită.

„Dacă‑l întrebi pe domnul Kivu, o să spună că principala problemă acum e notorietatea”, spune Nicușor.

Alegerile locale nu se mai desfășoară în două tururi, ca până acum. Cel care ia cele mai multe voturi câștigă, așa că, pentru a avea o șansă, Nicușor Dan trebuie să iasă rapid din zona de 2% și să ajungă, până pe 10 mai când începe oficial campania electorală, în primii doi‑trei candidați ca notorietate.

Şedința continuă, oamenii vin cu propuneri, pun întrebări. Sunt bine intenționați, dornici să ajute, dar în următoarele două ore devine din ce în ce mai clar că în cursa pentru primărie, Nicușor Dan e aproape singur. Oamenii nu știu ce s-a făcut până acum, așa că întâlnirea de lucru devine una de informare.

Pozele de campanie cu Nicușor nu sunt suficient de puternice, sugerează cineva. N‑ar trebui ca Nicușor să propună și o listă pentru Consiliul General, oameni cunoscuți și respectați în domeniile lor?, întreabă altcineva. („Candidații independenți nu pot depune liste pentru Consiliu”, intervine lămuritor Kivu). S‑au stabilit culorile campaniei? Sloganul, „Pentru București, împotriva sistemului”, nu e prea negativ? Diminutivul din nume, „Nicușor”, poate fi ușor persiflat, avem un plan pentru asta? Există în program ceva referitor la câinii străzii?

***

Nicușor Dan s‑a gândit prima dată să candideze la Primăria Bucureștiului în primăvara lui 2011. Pe 17 martie, la Şcoala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), a participat la o dezbatere cu Antanas Mockus, fost primar al Bogotei, la care a fost vizionat documentarul Bogotá Change.

La începutul anilor ’90, capitala Columbiei era un oraș dezolant, cu un trafic imposibil și o criminalitate uriașă. Mockus, matematician cu studii în Franța, ca și Nicușor, era rectorul Universității Naționale din Columbia și a devenit cunoscut după o ieșire neconvențională la un eveniment public. Columbia era într‑o perioadă de tensiuni sociale, studenții fiind unii dintre cei mai activi protestatari. În timpul respectivului eveniment, un grup de studenți huiduia. Mockus, după ce a așteptat o vreme la prezidiu, s‑a dus în mijlocul scenei, și‑a desfăcut cureaua, și‑a dat jos pantalonii și s‑a întors către public cu fundul gol. Scandalul care a urmat l‑a costat rectoratul, dar i‑a adus o notorietate imensă.

În 1994, la 42 de ani, a candidat și a câștigat primăria Bogotei. Cu gesturi la fel de excentrice (a pus 400 de mimi să dirijeze traficul) a pornit transformarea în mai bine a orașului. A fost primar de două ori, între ’95‑’97 și 2001‑2003. În primul mandat, criminalitatea a scăzut cu 70%, iar morțile din cauza accidentelor auto, cu 50%.

După ce a văzut filmul, Nicușor Dan a început să se gândească la o candidatură pentru primăria Bucureștiului. Inițial s-a gândit că ar fi o ocazie să aducă în dezbatere niște teme importante pentru oraș. S-a sfătuit cu prieteni, ONGiști, universitari, sociologi. Oamenii i-au spus: „Nu, e o oportunitate, lumea s-a săturat de clasa politică”.

Adică, nu candida de amorul artei, fă-o ca să câștigi.

Lansarea candidaturii a avut loc la final de noiembrie 2011, la o ședință a Consiliului General al Capitalei. „Era un moment care îmi asigura prezența a 10 televiziuni”, spune Nicușor. Voia să vorbească cât mai la începutul ședinței, ca să nu se plictisească presa, așa că s‑a înscris la cuvânt pe un subiect tehnic, dar care era al treilea pe ordinea de zi. Oprescu și consilierii erau la prezidiu. „A fost un moment de uluială”, spune Nicușor, „au fost câțiva oameni care au aplaudat, dar am făcut greșeala să vorbesc și despre subiectul pentru care mă înscrisesem la cuvânt, iar asta a coborât momentul din punct de vedere emoțional”.

„După care am ieșit din sală, crezând că vor veni după mine televiziunile să îmi ia vreo declarație. N‑a venit nimeni. A fost un moment eșuat, practic.”

A doua zi, pe strada Arthur Verona, a organizat o lansare pentru presă. De data asta, momentul a fost preluat de ziare, de TVR și de OTV.

A urmat o perioadă de euforie în care, celor 30 de oameni care intraseră deja în echipa lui li s‑au alăturat alți 40. S‑au întâlnit de câteva ori în decembrie, au făcut o schiță a planului de lucru, au pus la punct o structură a echipei. Erau 10 departamente, de la cel de comunicare, la cel responsabil de redactarea programului electoral, la cel de coordonarea voluntarilor.

După care a venit ianuarie, au început protestele din Piața Universității și jumătate din noii veniți au dispărut. „Când îi căutai, erau în Piață, la proteste”, spune Nicușor.

Apoi, pe 25 ianuarie, Curtea Constituțională a hotărât că alegerile comasate care urmau să aibă loc în toamnă erau neconstituționale. „A fost un șoc. În loc de nouă luni, mai aveam patru și jumătate.”

***

„Aș vrea să mă ajutați cu două puncte”, le spune Nicușor Dan celor trei arhitecți tineri veniți în biroul său de la Institutul de Matematică. E vineri seara, trecut de șapte, și cei trei au venit să discute despre planul de dezvoltare urbanistică pe care Nicușor vrea să‑l prezinte în campanie.

Mai sunt 100 de zile până la alegeri.

Cu doi dintre ei, Cristian Mihu și Matei Damian e prieten de multă vreme.

„Primul este un proiect de dezvoltare plecând de la proiectul lui [Teodor] Frolu pentru zona Dâmbovița”, spune Nicușor Dan, „combinat cu fluxul de oameni de știință de bună calitate care vor veni pentru laserul de la Măgurele, combinat cu faptul că singura ramură economică care funcționează în București este industria IT și combinat cu o puternică tradiție a orașului în educația pentru științele exacte”.

La al doilea punct Nicușor Dan ar vrea ca pornind de la indicele Mercer, o companie de consultanță care face un index anual al calității și costului vieții în diverse orașe din lume, să propună niște soluții de îmbunătățire pentru București, care, într-un top al capitalelor europene, este pe penultimul loc.

„Ce deadline am avea pentru asta?”, îl întreabă Cristian Mihu.

„Cam două săptămâni.”

Pentru că alegerile locale au fost mutate pe 10 iunie, planul inițial al lui Nicușor Dan s‑a dat peste cap. Dacă ar fi avut până în noiembrie, ar fi vrut să lucreze întâi la program, să discute cu specialiști din cât mai multe domenii (sănătate, utilități publice, sport etc.), să identifice soluțiile potrivite și să‑și lanseze programul cu suficient timp înainte de alegeri. Apoi, s‑ar fi ocupat de strângerea celor 36 de mii de semnături (2% din populația cu drept de vot a Bucureștiului; candidații partidelor n-au nevoie de ele) de care are nevoie pentru a se putea înscrie pe buletinul de vot. Și‑n final, ar fi intrat în campanie cu toate temele făcute.

Dar acum, cu puțin peste patru luni la dispoziție, totul trebuie făcut din mers, simultan și cu o echipă mică de voluntari cu care încearcă să suplinească mașinăriile logistice pe care partidele și le‑au pus la punct în ani de zile.

„Am pregătit ceva înainte de întâlnirea asta”, spune Damian deschizându‑și laptopul, „și aș vrea să vă arăt o propunere la care m‑am gândit, pornind de la ce mai discutasem cu Nicușor, cu Dâmbovița ca pod de creștere pentru București”.

Damiam deschide o imagine din satelit a orașului, iar de‑a lungul Dâmboviței, de la Grozăvești până la terenul viran de lângă noul sediu al Bibliotecii Naționale, sunt câteva zone marcate cu chenare galbene.

„E o axă cu cinci hotspoturi de dezvoltare”, spune Damian și începe să explice. Grozăvești, unde e deja un mix de campus universitar cu parc de afaceri, dar poate fi făcut mai bine; Casa Radio, care ar putea fi un centru de cercetare în IT; Parcul Izvor, care acum e un maidan și ar trebui refăcut, cu un sistem de alei care să urmeze vechea tramă stradală a zonei; Piața Unirii, care poate fi refăcută, transformată într‑un spațiu pietonal, o agoră, care să facă și legătura cu Centrul Vechi; în final, cele câteva hectare de lângă Biblioteca Națională, unde poate fi făcut un nou campus universitar combinat cu un hub tehnologic.

Ideea e frumos de ambițioasă, iar Nicușor Dan vede în ea coloana vertebrală a unui București posibil. Auzindu‑i vorbind și privindu‑i cum se rotesc în jurul laptopului, dând zoom in‑uri și zoom out‑uri, discutând despre suprafețe și despre cum nu trebuie să dărâmi ca să faci un spațiu mai funcțional și mai plăcut, aproape îți vine să uiți de Bucureștiul în care lumea pare că vrea doar să se deplaseze din punctul A în punctul B.

„Trebuie să coasem la loc Bucureștiul”, îi spune Damian lui Nicușor Dan. „Cu bulevardul Victoria Socialismului, Bucureștiul a fost tăiat. Trebuie cusut la loc. E ultima șansă până nu se umplu și locurile astea de malluri.”

***

Nicușor Dan s‑a născut în Făgăraș, într‑un sat care ulterior a devenit cartier al municipiului cu 40 de mii de locuitori. Are o soră, mai mică cu un an și jumătate, iar ambii părinți sunt pensionari. Tatăl său a fost muncitor în secția de dinamită a combinatului chimic din Făgăraș, iar mama, contabilă. Conduce un Citroen din ’83, care s‑a stricat de curând, așa că pentru campanie folosește Opelul la fel de bătrân al prietenei sale, Mirabela.

A fost bun la matematică încă din generală. A intrat la clasa de matematică‑fizică a liceului Radu Negru, cel mai bun din oraș și cel mai strict. Nu intrai fără chipiu și emblema de pe uniformă, iar porțile se închideau la 08:00 – nimeni nu mai intra sau ieșea.

În clasa a IX‑a a mers la olimpiada de matematică și a luat locul 3 pe țară. A intrat în lotul național de matematică, iar în ’87, în clasa a XI‑a, a participat la Balcaniada din Atena. A fost prima sa ieșire din țară.

„Am primit instrucțiuni de la minister să nu ne mirăm de nimic din ce vedem și că trebuie să fim atenți la ce facem, capitaliștii ne filmează și noi nu trebuie să facem România de rușine.” S‑au mirat chiar pe drumul dinspre aeroport spre oraș. Era noapte și elevii erau uluiți că șoseaua era iluminată.

După Balcaniadă, în același an, a fost la Olimpiada internațională de matematică din Cuba. Au făcut escală în Praga.

„Ne șoca faptul că pe stațiile de tramvai și de autobuz scria la ce oră vin”, spune Nicușor Dan. „Și veneau!”

În Cuba, echipa României a ieșit pe primul loc, dar n‑a participat la festivitatea de premiere pentru că aveau avion mai devreme.

În ’88 a fost la olimpiada din Australia. Cu banii de buzunar a cumpărat cafea pe care a vândut‑o la întoarcere cu un profit frumușel.

După liceu a făcut armata – artileria, la Bacău. După primele luni în care n‑a putut ieși din cazarmă decât la muncile agricole, un ofițer a aflat că a fost olimpic la matematică și, pentru că avea un copil de meditat, i‑a aranjat un program mult mai lejer. Avea voie să plece în oraș și de două-trei ori pe săptămână.

În ’89 a intrat la Informatică, la Universitatea din București. Era o singură grupă de informatică și opt de matematică – cei mai buni dădeau la informatică. După două luni s‑a prins că nu e pentru el și s‑a mutat la secția de matematică.

Spiritul antreprenorial din liceu a revenit în ’91, când toată lumea se ducea în Turcia – se vindeau lucruri din România, de la șuruburi, până la cojoace și corturi și se aduceau de acolo blugi și alte lucruri pentru a fi vândute aici.

„M‑am dus și eu o dată să văd cum e piața și mi‑am dat seama că era o nebunie, cumpărai ceva și vindeai de cinci ori mai scump.”

„A doua oară, am optimizat lucrurile și am cumpărat un singur produs: mohair.” S‑a întors din Istanbul cu șase saci uriași, fiecare cu sute de pachețele de câte 3‑400 de grame, pe care le‑a vândut în trei după amieze în căminele din Regie și Grozăvești, unde și locuia. A câștigat 500 de dolari. „Din banii ăștia am trăit pe picior mare vreun an de zile, până când am început să fac datorii.” Ieșea în oraș, mergea la multe petreceri, își cumpăra multe cărți.

În ’92, un prieten i‑a spus că l‑a cunoscut pe atașatul cultural francez care i‑a oferit o bursă de studii în Franța. „Pe atunci nu erau concursuri, era mai mult din auzite.” L‑a îndemnat să se ducă și el. S‑a dus și a primit bursa. Nu știa franceză, așa că s‑a apucat să învețe singur.

„Intenția mea era să stau un an și să îmi plătesc datoriile. Aveam cam 100 de dolari datorii.” Râde când povestește episodul. „Era un freamăt în București, în anii ’90, erau petreceri, era o solidaritate umană, era ceva suprarealist aproape. Voiam să mă întorc cât mai repede.”

A ajuns la Paris, la École Normale Supérieure unde primise o bursă pe trei ani, și și‑a dat seama că e o diferență uriașă față de lumea pe care o părăsise. „Am decis aproape pe loc să rămân până mă maturizez.”

S‑a întors în ’98, după șase ani, timp în care a făcut masteratul, doctoratul și a intrat în cercetare. De la un salariu lunar echivalent cu 2.000 de dolari, s‑a întors la Institutul de matematică, unde câștiga 60 de dolari pe lună. „Nu am suportat diferența culturală”, scria într‑un eseu publicat în colecția De ce m‑am întors în România (Polirom, 2010).

„O limbă transportă o mentalitate și mentalitatea occidentală îmi transmitea, minut cu minut: sîntem, și tu ești, ceea ce facem și nimic mai mult. Celălalt motiv: „Voiam să schimb România. […] Credeam într‑o generație care să își ia, în sfârșit, soarta în mâini.”

***

E încă zăpadă în curtea de la Green Hours, locul unde Nicușor Dan are prima întâlnire publică cu susținătorii. E o după‑masă de duminică, 11 martie.

Mai sunt 91 de zile până la alegeri.

La intrarea în curte e o masă pe care așteaptă câteva pachete cu afișe A4 și flyere cu chipul candidatului. Fotografia este nouă, chipul său e ceva mai luminos, zâmbetul mai firesc, semn că în ultimele 11 zile a avut loc o nouă ședință foto. Într‑un colț e un stativ cu microfon, iar lângă el două boxe. Cei aproape 130 de oameni prezenți, intelectuali cu media de vârstă undeva între 30 și 40 de ani, discută în grupuri mici. Zumzetul lor discret e înecat deseori de vâjâitul surd al mașinilor care trec în viteză pe Calea Victoriei.

Afară sunt 7 grade. Nicușor Dan, în bocanci, blugi și un pardesiu negru, lung, se apropie de microfon după ce e prezentat de Mircea Kivu.

Începe să vorbească cu mâinile la spate, în care ține împăturită o hârtie pe care nu se va uita deloc în cele 10 minute ale discursului. Spune câteva cuvinte despre sine, apoi își explică hotărârea de a candida: „Știm ce trebuie făcut cu orașul și e mult mai eficace să o faci dinăuntru decât să reușești din afară să stopezi niște derapaje”. Rostește rar și cu mici pauze, iar uneori privirea îi alunecă în dalele reci ale curții. „Avem șansa împreună să facem niște schimbări radicale în felul în care evoluează orașul. În primul rând, putem să stopăm jaful, pentru că să dai 500 de mii de euro pentru întreținerea unui kilometru de șosea pe an nu poate fi decât jaf sau să plătești 70 de milioane de euro pe kilometru de pod Basarab.” Nu rostește nicio clipă numele primarului Oprescu.

„În al doilea rând, avem șansa să creăm o primărie care să aibă un cuvânt de spus în dezvoltarea orașului și să nu se comporte ca un contabil care se plânge că n‑are bani. Principalul proiect, pe care îl voi anunța în curând în detaliu, este de a face din București un centru regional în tehnologie și industrii creative. Pentru că avem energia și oamenii care să o facă, și pentru că nu prea mai avem alte șanse dacă ne uităm la ce‑a mai rămas din industria din jurul nostru.”

„E o luptă cu un sistem de care cu toții ne‑am săturat și pe care trebuie să‑l atacăm frontal dacă vrem să trăim demn în orașul ăsta și în țara asta”, încheie el. „Ce se va întâmpla cu campania asta va fi semnificativ pentru alte lupte similare.”

Cum își încheie discursul, la microfon se formează o mică coadă cu oameni care vor să ia cuvântul. Primul propune să se caute idei de a‑l promova pe Nicușor Dan în presă, al doilea e de părere că Nicușor Dan are o șansă uriașă, următorul cere un centru de comandă virtual, pe internet. Ultimul, un domn în vârstă, cu păr rar și lung, anunță că nu auzise de Nicușor Dan, dar îi recomandă să fie mai incisiv și mai pragmatic.

E un episod care se va repeta la fiecare întâlnire publică: oameni bine intenționați fac coadă în jurul lui și îi explică îndelung ce ar trebui să facă mai bine. Propunerile sunt fie generale („trebuie să ajungi mai cunoscut!”), fie presupun resetarea întregului plan de campanie. Pe fiecare, Nicușor Dan îi ascultă răbdător. „Suntem nevorbiți și înțeleg asta”, spune Nicușor. „Am experiența ONG‑urilor, care nu sunt ascultate. Asta e problema generală a României, nimeni nu ascultă.”

***

Întors în România, Nicușor Dan a investit o parte din cei aproape 50 de mii de dolari câștigați în Franța într‑o firmă de calculatoare, Atlas Computer, unde a devenit asociat cu alți trei foști colegi de facultate. După aproape 10 ani, au vândut firma lui Octavian Radu, patronul RTC. Partea lui Nicușor Dan a fost de aproximativ 200 de mii de dolari. Cu jumătate din ei și cu un împrumut de la bancă a cumpărat un teren în Predeal, pe care îl mai are și acum. Cei 20 de mii de euro cu care își finanțează campania pentru primărie (speră să mai strângă din donații) provin din banii rămași.

În ianuarie 2000, Nicușor Dan a participat la o conferință de matematică la Paris. Acolo a avut o discuție cu un prieten despre posibilitatea de a face la București o școală după modelul École Normale Supérieure, un sistem universitar paralel, dedicat pregătirii celor mai buni studenți. Ideea era deja în aer; președintele Emil Constantinescu fusese în ’97 la Sorbona unde i s‑a dat titlul de Doctor Honoris Causa și promisese că va face ceva similar la București. „Nu s‑a întâmplat nimic și noi, în inocența noastră, am zis: OK, președintele n‑are timp. Noi o să scriem proiectul, iar ei o să‑l realizeze”.

Proiectul s‑a oprit la ministrul de atunci al Educației, Andrei Marga. Acesta era împotriva ideii unei structuri care să extragă din universitate cei mai buni studenți și să îi pregătească separat. Ar fi vrut ca asta să se întâmple în facultăți. („Ceea ce era complet utopic, la posibilitățile de atunci ale sistemului”, spune Nicușor.)

Au înființat Școala Normală Superioară București, SNSB, ca fundație. „Vrând, nevrând am ajuns să fiu eu director executiv.” Face o pauză mai lungă apoi explică ce înseamnă „vrând, nevrând”. „Toată lumea zice «hai să facem!» și când e de scris, de dus hârtii, nu mai rămâne nimeni.” E modelul după care a ajuns în fruntea multora dintre proiectele în care a intrat.

Până în 2006 a fost implicat în activitatea SNSB‑ului. A încercat de câteva ori să iasă și să se întoarcă la cercetare, dar cei care își asumau rolul de director se retrăgeau repede. Era o muncă administrativă rutinantă combinată cu fundraising pentru bursele studenților și plata profesorilor. („Erau plătiți simbolic, le plăcea mai mult să vină să lucreze cu studenți foarte buni.”)

Pentru că studenții înscriși la SNSB aveau orare diferite la facultățile unde învățau zi de zi, nu își puteau stabili date comune pentru examene, iar profesorii, pentru că făceau mai degrabă voluntariat, nu puteau să facă mai multe rânduri de subiecte. Așa că a inventat sistemul „Cuvântul de onoare”: subiecte unice și date de examen diferite, iar primii își dădeau cuvântul că n‑o să divulge subiectele. „Și a funcționat! Statistic, notele celor care dădeau în seria a doua sau a treia nu erau mai bune decât ale primilor. Le‑am spus de la început că prima dată când sistemul cade, s‑a terminat.”

***

Cu 80 de zile înainte de alegeri, pe 22 martie, Nicușor Dan primește o primă veste bună. Andrei Pleșu, pe care l‑ar fi vrut ca susținător dar la care nu știa cum să ajungă, a scris în Dilema Veche despre el.

„Dintre candidații viitoarei campanii electorale avînd ca țintă Primăria Capitalei, cel mai plauzibil, din punctul meu de vedere, este dl Nicușor Dan. Nu‑l cunosc personal, dar știu ce a făcut și ce face și mi se pare că are marele atu de a nu semăna cu nici unul dintre antecesorii și dintre contracandidații săi.”

Strângerea de semnături pentru candidatură a început la mijlocul lui martie, dar semnăturile se strâng greu. Oamenii sunt reticenți, mulți nu se opresc când voluntarii îi abordează pe stradă. Unii reacționează pozitiv când aud întrebarea: „Vreți un ONGist la primărie?” și semnează. Semnează și cei care au auzit deja de Nicușor Dan. Dar majoritatea trec grăbiți mai departe, cu reacții nervoase. Până la sfârșit de martie s‑au strâns 7.000 mii din cele 36.000 de semnături de care are nevoie. (Va candida și la Consiliul General; pentru asta are nevoie de 18 mii de semnături; semnăturile se adună în paralel, pe două liste separate.)

Pe 29 martie, Nicușor Dan este invitat la o emisiune la Realitatea TV, moderată de Mihai Tatulici, la care este anunțat ca invitat și Sorin Oprescu. Emisiunea începe fără Oprescu în studio, dar cu promisiunea că va fi la telefon toată emisiunea. În scurt timp, Tatulici află că nici la telefon nu se mai poate. În studio e totuși Marian Vanghelie, primarul Sectorului 5, în care Nicușor Dan intră cu fiecare ocazie (Ce buget aveți anual pentru panseluțe?, De ce n‑are primăria site? Ați citit Strategia București 2035?). Nu e agresiv, dar e combativ și argumentat. Vanghelie parează de fiecare dată ca un urs îmblânzit („Pe fond, ce spuneți dumneavoastră e o problemă”, „Am mai greșit și eu, dar numai cine nu muncește nu greșește.”)

Două zile mai târziu, Preda scrie pe blog că-l susține pe Nicușor Dan și partidul îl exclude. (Tehnic, Preda e încă în PDL.) În zilele următoare, rata de strângere a semnăturilor crește, la o estimare a lui Nicușor Dan, cu 30%, iar numărul de semnături trece de 9.000. Pe Facebook, până pe 2 aprilie, pagina oficială aduna 10 fani pe zi, iar după, 100. Efectul combinat al apariției la Realitatea și al notorietății aduse de scandalul iscat de Preda îi face pe oameni mai puțin reticenți, pe unii chiar curioși.

***

În 2006, Adriean Videanu, primarul de atunci al Bucureștiului, a anunțat un proiect de construire a patru clădiri în fața Ateneului. Nicușor Dan, care tocmai ieșise din activitatea curentă a SNSB‑ului și era fericit că în sfârșit se va întoarce la matematică, s‑a dus la un miting împotriva proiectului. Acolo a întâlnit oameni care veniseră să protesteze și împotriva demolării Pieței Obor sau a Policlinicii Colțea.

Atunci și‑a dat seama că demolările și construcțiile fără noimă sunt un fenomen care amenință nu doar parcarea de la Ateneu, ci întreg orașul, și a început să se intereseze de subiect. S‑a format un grup, Grupul Civic pentru București, la întâlnirile cărora participa și el. („Se tot organizau întâlniri la care se discuta cum ar putea acest grup să se organizeze. Eu voiam mai mult să le dau sfaturi.”) După un timp și‑a dat seama că n‑o să meargă niciodată. „Într‑un an jumate n‑am fost în stare să scriem un statut.” Grupul există și azi, dar e activ doar pe internet.

În paralel cu întâlnirile grupului, a aflat la o dezbatere anuală de arhitectură că există câteva ONG‑uri care începuseră să se întâlnească și să discute, dar, din nou, la un nivel destul de teoretic. Atunci a propus câtorva persoane să facă împreună o asociație cu rol de watch‑dog, care să dea statul, primăria, în judecată pentru abuzuri.

„A fost complicat, nimeni n‑avea buletin de București. Toți activiștii ăștia, de fapt niciunul nu eram din București. Până la urmă am reușit trei oameni să ne aducem din județele noastre cazierul judiciar și am făcut asociația Salvați Bucureștiul.”

Pentru a se putea înscrie în campanie, Nicușor Dan și‑a făcut în iarna trecută buletin de București. Până în acel moment, n-ar fi putut nici el să semneze pentru un candidat independent.

Până să înființeze asociația, mergea la întâlnirile arhitecților, ale ONG‑urilor și îi întreba pe oameni: dar voi ce cereți? Toți răspundeau: „Nu ne ajută legea.” „Bine”, îi întreba, „dar ce lege, ce articol trebuie schimbat?”.

Pentru că ei nu aveau un răspuns, a început să citească legi, să învețe ce atribuții au primăriile, departamentele din primării, să se întâlnească cu o mulțime de oameni și să îi intervieveze. („A fost ca un doctorat. Cu fișe la fiecare, cutare zice așa, cutare așa.”) În martie 2008 a fost gata raportul „București, dezastru urbanistic”.

Principala concluzie era că cele mai importante probleme ale Bucureștiului sunt provocate de trei legi: Legea urbanismului, care permitea ușor derogări pentru construcții fără legătură cu specificul zonei; Legea mediului, care permitea schimbarea destinațiilor spațiilor verzi și Legea patrimoniului, care permitea demolarea cu ușurință a clădirilor protejate.

A început să fie invitat la dezbateri și emisiuni TV pe subiecte de urbanism. Era 2008, an electoral.

La o emisiune TV în care a fost invitat împreună cu László Borbély, ministrul de atunci al Lucrărilor Publice, l‑a întrebat pe acesta dacă promite că într‑o lună modifică Legea urbanismului prin ordonanță de urgență. Borbély a promis. Ordonanța a fost dată în două luni. A mai urmat o luptă în Parlament, unde legea risca să fie modificată la loc, dar după dezbateri, proteste și presiuni, legea a trecut, în primăvara lui 2009, într‑o variantă care oprea mare parte din abuzurile de până atunci.

Când s‑a implicat în încercarea de sintetizare a problemelor orașului, a crezut că va fi un proiect pe termen scurt. (În perioada aceea, cam jumătate din timp și‑l dedica cercetării matematice.) Dar se apropiau alegerile locale, așa că 36 de ONG‑uri au provocat candidații la Primăria generală și la primăriile de sector să semneze un „Pact pentru București”. Documentul aduna câteva măsuri minimale care să asigure orașului o dezvoltare urbanistică sănătoasă, multe dintre sugestii bazându‑se pe „doctoratul” celor de la Salvați Bucureștiul. Toți candidații l‑au semnat. „Am crezut că punem orașul pe o direcție și după aia nu mă mai interesează.” Dar, în septembrie, a avut șocul să vadă că politicienii și‑au bătut joc de ce au semnat. Atunci, Oprescu (care a câștigat alegerile cu 316.000 de voturi în turul doi) a propus o Comisie tehnică pentru urbanism înainte să existe un regulament de funcționare, cu o componență care contravenea prevederilor Pactului. Comisia era formată din arhitecți de renume, români și străini, dar pactul spunea că din comisie trebuie să facă parte și juriști, ingineri, ongiști, sociologi, antropologi – în ideea că astfel se va ține cont și de alte criterii urbanistice decât de cele strict arhitecturale când se vor aviza noi construcții.

De data asta, sistemul „cuvântului de onoare” n‑a mai funcționat.

***

Curtea însorită a clubului Green Hours e plină de oameni. E o după-masă de miercuri, 7 aprilie, și peste 150 de persoane așteaptă lansarea cărții Intelectuali la cratiță, o colecție de eseuri cu pretext gastronomic publicată de Humanitas, în care au scris intelectuali precum Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu și Mircea Cărtărescu. Nicușor Dan e în public, pentru că e un prilej bun de campanie. În plus, vrea să îi mulțumească lui Pleșu pentru articolul de susținere. Numai că Pleșu n‑a venit.

Nicușor Dan e la intrarea în curte, îmbrăcat într‑un sacou negru peste o cămașă albă, fără cravată, iar în picioare poartă niște pantofi maro deschis din piele întoarsă. Toată ziua a alergat de la un departament la altul al Sectorului 2 după o autorizație pentru organizarea unui concert care să ajute la strângerea de semnături. Încă nu și‑a găsit un șef de campanie și, când nu e la interviuri sau la evenimente, e propriul său șef de campanie – dă mailuri, telefoane, face drumuri, răspunde la cele două telefoane Nokia, ale căror sonerii polifonice sună și de zeci de ori pe oră.

Din când în când, așteptând să înceapă evenimentul, privește spre masa la care și‑a lăsat rucsacul. Are în el 2.800 de semnături proaspete. Crede că până acum au ajuns la 16.000. „Sunt optimist, cred că o să le strângem”, spune el. „Dar nu vreau să fiu prea optimist, să nu se demobilizeze oamenii.”

Cu o zi în urmă fusese invitat la o emisiune la România TV, alături de Prigoană. După o oră, producătoarea l‑a sunat și i‑a spus că emisiunea s‑a anulat. Totuși, în seara aceea Prigoană a fost în emisiune, singur. Nicușor Dan a scris pe Facebook despre asta, iar azi a primit un SMS de la Prigoană: „N‑a fost niciun moment vorba să apărem împreună la RTV. Dar dacă vrei se poate aranja. Cu considerație, Silviu Prigoană”. Nu i‑a răspuns, pentru că nu vrea să facă nicio înțelegere cu niciun partid.

De Nicușor Dan se apropie o femeie care pare să‑l cunoască. Are vârsta apropiată de‑a sa.

„Eu te cunosc”, îi spune ea.

„Da”, îi răspunde el zâmbind, „de la matematică”.

„Îți amintești? Nu pot să cred că‑ți amintești.”

„Da, dar eu am început cu un an mai târziu, în ’89.”

Schimbă câteva cuvinte despre facultate, apoi ea îi spune că trebuie să plece. Lucrează la o televiziune de știri și trebuie să adune material despre eveniment. „Am vrut doar să te salut. Te susțin.”

Discursurile intelectualilor din sumarul cărții ocupă buna parte a unei ore, timp în care Nicușor Dan îi ascultă, cu un exemplar în mâini.

La finalul discursurilor, Voicu Rădescu, directorul Green Hours și susținător activ al lui Nicușor Dan, ia microfonul și în timp ce intelectualii și publicul înconjoară masa cu mâncare și băutură, le mulțumește invitaților și le reamintește că „locuim în București, un oraș cu probleme, în care urmează o campanie electorală. În lupta asta s‑a înscris și un independent. El este Nicușor Dan și vă invit să‑l susțineți”. Îi roagă să semneze.

Nicușor, cu ghiozdanul în spate, stă în mijlocul curții și așteaptă un moment liber pentru a‑l aborda pe Cărtărescu. În jurul său oameni cu farfurii cu mâncare se mișcă brownian în căutarea unor mese libere.

Coada la Cărtărescu se sfârșește în cele din urmă și Nicușor Dan se îndreaptă spre el. Ce spera să fie o întâlnire fructuoasă, durează 30 de secunde. Cărtărescu îi strânge mâna, îi urează succes și pleacă spre masa cu mâncare.

Fosta colegă de facultate se apropie din nou de el. „Aici, you’re preaching to the converted. Trebuie să ajungi la oameni care nu știu de tine. Trebuie să câștigi”, îi spune.

„Da, știu”, îi răspunde el politicos, cu umeri ușor lăsați sub greutatea rucsacului.

„Ești ca un Don Quijote.”

„Da, mi s‑a mai spus.” Zâmbește.

„Dar ai nevoie de mulți Sancho Panza.”

„Ei, aici e problema.”

„Nu îi găsești?”

„Ba da, dar doar 10% din timp și când ai nevoie cu adevărat de ei, nu sunt.”

„Trebuie să faci ceva să ieși din cercul ăsta în care lumea te știe.”

„Da, dar cum, când ei apar în fiecare seară la TV și eu o dată la două săptămâni?”

„Da, dar lumea a început să știe despre tine.”

„Cristi Preda a făcut asta pentru mine. De fapt, partidul pentru că l‑a dat afară.”

„Trebuie să faci ceva ca să audă toată lumea de tine.”

„Asta îmi spune toată lumea de un an. Ce să fac?”

„Știi ce trebuie să vezi? E un documentar…”

„Bogotá Change”, o întrerupe el imediat.

„L‑ai văzut..”

„Da, dar aici nu se poate”, îi spune Nicușor. „El a descoperit practic tabloidul în Columbia, acolo nu era așa ceva. Aici, să vin eu dupa 20 de ani de tabloid în care toți și‑au stors mințile ce să mai facă, de cine să mai divorțeze, cu cine să se mai însoare…”

„Te omor dacă nu câștigi”, îi spune glumeț fosta colegă. „Suntem mulți care te susținem”.

Nicușor Dan îi zâmbește obosit.

Ştie că are susținere, că teoretic e posibil să mai adune 20 de mii de semnături în două luni, dar a învățat și cât de greu e.

„Eu am făcut un calcul în momentul în care ne‑am apucat de semnături. Mi‑am închipuit că un om strânge 100 de semnături pe zi. M‑am gândit că oamenii au timp un minut să înțeleagă că «uite, vine un candidat din afara sistemului». Ei, de fapt, rezultatul a fost o medie de 20 de semnături”.

Nu e doar vina lui. A văzut, stând acolo, în stradă, oameni total dezgustați, care resping din start un mesaj politic.

Ştie că doar 31% din populația cu drept de vot a Bucureștiului a votat în 2008, cu 12% mai puțini decât în 2004. Mai știe și că mulți dintre cei care‑l susțin n‑au drept de vot în Capitală. Iar acum știe și cum arată mecanismele de campanie a partidelor.

„Eu înainte de campania asta îmi închipuiam așa, idilic, că partidele își trimit voluntarii lor cu fluturași pe care apoi îi recompensează chemându‑i în tabere. Nu îmi închipuiam că în fiecare bloc este un om care știe toate persoanele, care știe ce nevoi au și care știe cu ce să te duci la fiecare în campanie. Sunt mașini construite în 20 de ani pe care oricât de bun ai fi nu le poți construi în trei, șase luni. Deci totul e să fii mai bun pe conținut decât pe rețelele astea.”
Acum, în curtea de la Green Hours, își ia la revedere de la fosta colegă. „Mă duc să dorm două ore și apoi trebuie să mă trezesc. Am un document care trebuie să fie gata dimineață.”●

—————————————————————————————————————————————————-

ACTUALIZARE DoR#18

În DoR #8 (Primăvară 2012) am scris despre candidatura lui Nicușor Dan la primăria București. În 2016, el va încerca din nou.

Interviu de Gabi Dobre.

Cu ce ai rămas după experiența candidaturii?

În primul rând, să te lansezi într‑un proiect și să vezi mii de oameni care vin să te ajute e o experiență care te marchează. E vorba de oameni care mi‑au dat bani, personalități care m‑au girat, oameni din media și bloggeri care m‑au promovat, oameni de comunicare care au creat instrumente de promovare, artiști care au cântat gratuit pentru a mă ajuta cu semnăturile și foarte mulți oameni care au făcut fără să strâmbe din nas munca de jos: strâns semnături și campanie de la om la om. S‑a format o comunitate care cred că se va implica în campanii viitoare.

Privind în urmă, cum ți‑ai evalua candidatura?

Ce a mers bine și unde crezi că ai greșit? A fost bine că am făcut‑o în 2012, căci în 2016 nu vom pleca de la 0% cum am plecat în 2012, ci de la 9%, și cu experiență. Toată campania a fost o cursă de obținere a notorietății; am ajuns la 25% la sfârșitul campaniei. Deciziile se luau de la o zi la alta, în funcție de banii care veneau. În alocarea banilor, am făcut o singură greșeală: trebuia să aloc 60% în online în loc de 10% cât am alocat, căci online‑ul a fost de departe cel mai eficient.

Deci îți menții intenția de a candida în 2016?

Categoric.
Ce ai făcut între timp?
Am menținut în viață – și în lupta de zi cu zi cu mafia imobiliară – Asociația Salvați Bucureștiul. Puțină lume înțelege handicapul pe care îl am în lupta cu competitorii politici. Ei beneficiază de echipe care le furnizează informații, sinteze, tot ce au nevoie pentru a veni și a recita la televizor. Eu nu numai că nu am aceste echipe, dar nu am nici timpul pentru a mi le găsi singur, pentru că sunt prins în activitatea curentă a asociației.
Cum ți s‑a părut candidatura Monicăi Macovei la prezidențiale? Am auzit de mai multe ori formularea „Monica Macovei e un Nicușor Dan la nivel național”.
[A votat‑o] un segment informat al societății, oameni care nu judecă în clișeele servite de televiziuni, care sunt conștienți că nu pot să aibă mari așteptări de la partidele existente și care așteaptă o alternativă. Față de campania mea, a avut un avantaj de notorietate și de bani și un dezavantaj dat de faptul că a fost în PDL și nu s‑a delimitat ferm de Băsescu.
În timpul campaniei tale îmi amintesc că oameni din echipă, confruntându‑se cu tot felul de piedici, realizau că ar fi fost mai ușor dacă ați fi avut o structură de partid. Acum, Monica Macovei anunță că va forma un partid. Te vei înscrie în el?
Vom construi un partid care să ne permită să propunem o listă de consilieri în 2016. Dacă vom colabora cu Monica Macovei, nu știu să‑ți spun acum. Sunt convins de integritatea și de buna sa credință, însă aștept să vină cu o delimitare tranșantă și obiectivă de derapajele guvernării Băsescu. De asemenea, fără să le neg în vreun fel dreptul la opinie, am reticențe la anumite personaje care s‑au învârtit ani de zile în jurul lui Băsescu și n‑au zis nici pâs, iar acum se învârt în jurul Monicăi Macovei.
Cum ți se pare Bucureștiul acum? Mai bine sau mai rău decât în 2012?
Din punctul de vedere al dezvoltării urbane, mai rău. Nu s‑a dublat niciun kilometru de centură, au apărut alte blocuri care aglomerează zona centrală, s‑a construit pe zeci de spații verzi dintre blocuri, s‑au demolat clădiri istorice, printre care casa lui Spiru Haret și casa Monseniorului Ghika. Din punctul de vedere al autorității, mai rău. Cetățenii nu mai au voie la ședințele de Consiliu, primarul Sectorului 3 i‑a invitat pe cetățenii care nu vor Polivalenta în parc să se mute în alt sector, autoritățile nu respectă decizii judecătorești, fapt consemnat de Raportul MCV.
În schimb, din punctul de vedere al mentalității locuitorilor, lucrurile stau tot mai bine. Sunt tot mai mulți bicicliști, sunt tot mai multe grupuri de cetățeni care se preocupă de cartierul lor până acolo încât încep lupte în instanță cu primăria care‑i disprețuiește. Bate un vânt de schimbare.●
 

3 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Top 5 texte (din primele patru DoR)

La sfârșitul anului trecut v-am întrebat într-un chestionar care a fost textul vostru preferat din DoR. Iată-le,…

Bucureșteanul: Prima librărie italiană

Două cărți și multe colțuri de poveste din recent deschisa librărie Pavesiana.

Provocarea Bucharest by hand

Proiectul este al doilea experiment provocat în România de Grolsch și constă într-o platformă prin care îți poți…