Nu chiar odă

Scrisă de un dramaturg maghiar și pusă în scenă de un regizor român, piesa „Nu chiar 1918” vorbește cu umor și realism despre România centenarului.

Fotografie de Radu Matei / Teatrul „Andrei Mureșanu”

E 1 decembrie 2018. Într-un sat din Transilvania, primarul scrie și pune în scenă un spectacol despre Marea Unire, pentru care a primit fonduri de la Ministerul Culturii. În roluri sunt câțiva săteni, care joacă figuri istorice importante: Ștefan Cicio Pop, Iuliu Hossu. Decorul e fațada unei case săsești, cu o bucată de carton pe care scrie „1918” agățată de o țiglă de pe acoperiș cu un șnur tricolor. Nu pare decorul unui spectacol finanțat cu 100.000 de euro, și asta pentru că banii i-a furat primarul. „Ardealul”, „Moldova”, „Țara” și „Românească” sunt jucate de patru femei, care poartă banderole în diagonală cu steagul României, ca la o defilare. „Ardealul” e soția primarului, veselă, guralivă, docilă. În seara spectacolului, primarul plănuiește să creeze o diversiune și să fugă în Sicilia cu suta de mii de euro și cu amanta lui – crâșmărița satului. Administratorul căminului cultural e Ferenc, un maghiar care inițial n-are niciun rol în scenetă și care vrea să o seducă pe soția primarului. Planul primarului începe să iasă la iveală când, cu câteva ore înainte de spectacol, ajunge în sat o echipă de reporteri; ca să îl acopere în fața lor, Feri e ademenit de primar cu un rol important în spectacol. Astfel, ajunge să-l joace pe Iuliu Maniu și să învețe un fragment din discursul acestuia de la Alba Iulia. Seara, în timp ce primarul își urmează planul de evadare, spectacolul se joacă la căminul cultural, iar după o răsturnare de situație sătenii se dedublează de personaje și spun ce simt despre România din prezent.

Povestea acestei scenete e la rândul ei un spectacol de teatru cu titlul Nu chiar 1918, care s-a jucat în avanpremieră pe 1 decembrie 2018 în Sfântu Gheorghe, în sala plină a Teatrului „Andrei Mureșanu”. Departe de festivismul defilărilor din orașele mari, povestea serbării unor săteni, a secretelor și a relațiilor dintre ei arată cu umor și căldură care e realitatea României care ne pune pe mulți pe fugă. Parte din programul cultural de centenar al unui oraș în care populația e majoritar formată din maghiari, proiectul a fost conceput, construit și comunicat ca o invitație la dialog: un spectacol regizat de un regizor român după un text scris de un dramaturg maghiar.

Când Székely Csaba, un mureșean de 37 de ani, a acceptat propunerea managerului teatrului Anna Maria Popa de a scrie piesa, n-a știut de la început ce vrea să arate prin ea. Știa că voia să vorbească despre ce înseamnă astăzi România și Unirea și nu-și dorea o odă despre cât de minunată e țara. „Ci ceva la o scară mai mică”, spune Csaba. „Realitatea, cum e ea”. 

În mai toate textele sale, Csaba radiografiază viața rurală din Transilvania și ilustrează, cu sarcasm și umor negru, probleme ca alcoolismul, naționalismul exacerbat, dicriminarea, corupția. Umorul lui e adesea confundat cu jigniri aduse țării sau românilor. „Asta e dubla măsură a naționaliștilor”, spune el: „un român poate să fie patriot dacă critică sistemul, dar dacă îl critic eu atunci înseamnă că îmi bat joc de români”. Cel mai recent, un spectacol în care Csaba l-a umanizat pe Mihai Viteazul, jucat în noiembrie în Târgu Mureș, a fost numit bătaie de joc de un deputat doar pe baza afișului care avea o halcă de carne în forma hărții României. Nu chiar 1918 n-a fost nici el lipsit de încercări de a instiga la conflicte: pe 1 decembrie, înainte de spectacol, mai multe persoane în costume tradiționale au intrat în foaierul teatrului, au cântat imnul țării și au cerut socoteală pentru titlu și afiș (care avea, pe lângă steagul României, un steag al Ungariei mai mic), dar au refuzat să vadă spectacolul.

Pentru Nu chiar 1918, Csaba a ales tot un sat din Ardeal, unde sătenii joacă niște personaje istorice, dar unde au și ocazia să fie ei înșiși, să-și spună gândurile și problemele. A vrut și să reflecte semnificația reală a momentului 1 Decembrie 1918, iar bucățile pe care le citesc sătenii în serbarea lor sunt fragmente din discursurile istorice. Comicul e păstrat pentru viața din spatele scenei, pentru că Csaba a vrut ca discursurile să fie recreate cu seriozitate, iar cel mai important i s-a părut cel al lui Iuliu Maniu. La Alba Iulia, când primii politicienii români care au luat cuvântul au vorbit despre bucuria desprinderii de Imperiul Austro-Ungar, Maniu a transmis conducerii de la București că nu vor să devină „din oprimați oprimatori, din asupriți asupritori”: „Noi nu voim să răpim individualitatea etnică, nici ființa națională a acestor neamuri. Noi nu voim să răpim limba nimănui, ci vrem ca fiecare om să aleagă liber limba și credința în care vrea să trăiască”. Csaba a mai vrut ca fiecare personaj să fie complex și ca publicul să empatizeze cu el. Primarul corupt să aibă o urmă de bunătate, crâșmărița să poată fi înțeleasă când vrea să fugă din sat. Și mai ales ca, la final, să poți înțelege în profunzime cum gândesc unele personaje.

Fotografii: Teatrul „Andrei Mureșanu”

În finalul actual al spectacolului, când sătenii spun ce gândesc despre România de acum, comedia ia o pauză. Atmosfera devine sumbră. Cei cinci răspund pe rând, rar, chinuit și confuz. „E…bine”. „Nu știu ce să zic”. „Aici e țara copilului meu”.

Finalul este unul schimbat. În textul inițial, sătenii își povesteau viața și problemele. Unul dintre ei s-a apucat de băut și voia să se sinucidă după ce l-a lăsat soția, iar copiii nu-l mai sunau; una dintre sătence fusese violată de tatăl primarului; un alt sătean avea soția însărcinată, dar el nu își dorea copilul. La final, una dintre femeile care joacă „Țara Românească” spunea că alege să plece din țară.

Regizorului Cristian Ban i s-a părut atunci o trecere nenaturală de la comedie și ironie la discuții intelectuale. Așa că a hotărât să schimbe finalul. Replicile de acum, cu gândurile despre România din prezent, le-au venit pe loc actorilor în timpul unei repetiții, când Cristian i-a întrebat sincer ce simt despre România.

În seara dinaintea avanpremierei, am auzit ideea finalului reapărând într-o discuție între Anna, Cristian și Csaba. Era ultima repetiție. Anna simțea că poate spectacolul ar trebui să lase publicul cu mai multă speranță legat de România. Că da, trebuie să reflecte realitatea și o face foarte bine, dar n-ar trebui oare să dea și un strop de speranță? Poate fi greu ca spectator, crede ea, să empatizezi cu înecarea tuturor corăbiilor. Pe de altă parte, Csaba spunea că nu e de datoria teatrului să dea o rețetă sau să ne sugereze ce să simțim, iar Cristian era de părere că ține de bagajul emoțional al fiecăruia și că România din povestea asta poate nu va aduce neapărat supărare, ci va crea empatie, ca față de cineva rănit. Finalul a rămas neschimbat.

În loc de concluzie, poate cea mai puternică întrebare cu care am rămas despre nevoia de optimism este dacă mai putem vorbi despre speranță în poveștile pe care ni le spunem despre România. 


Spectacolul Nu chiar 1918 se joacă la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe pe 13 decembrie și, apoi, în ianuarie 2019. Pentru program, vizitați site-ul teatrului.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Victima

Mihail Sebastian și cum reușește ficționalizarea istoriei să ne scape de responsabilități.

Scrisori din București, 16 ianuarie 2012

Anca Iosif și Ana Maria Ciobanu, colaboratoare de nădejde la DoR au fost și aseară, 16 ianuarie, în Piața Universității…

ColaboraDoR: Andrei Pungovschi

Andrei Pungovschi, 31 de ani, a câștigat în 2008, cu fotografia Thriatletes, mențiune la secțiunea Sports Action…