O viață cu depresie cronică

În 20 de ani, Marius a învățat să-și ofere grija pe care n-a primit-o de la adulți și pe care astăzi, ca adult, nu o primește de la sistemul medical. Ce este depresia cronică?

„Lasă, că toată lumea e supărată, îți trece.” Asta e consolarea pe care a primit-o Marius toată copilăria lui de la părinți, când venea de la școală posomorât, deși nu avea un motiv, și se închidea în camera lui, singur, ignorându-i pe ei și pe fratele și sora mai mari. Era genul de copil care stătea într-un colț și „dădea cu piciorul într-o piatră”, în timp ce toți ceilalți se jucau împreună. Dar asta nu-l deranja, a luat-o ca pe un dat.

Marius are 31 de ani și locuiește în orașul natal, Craiova. Așa a fost de când își amintește: retras, introvertit, trist fără niciun motiv clar. Când era în generală, avea impresia că așa e toată lumea, cu diferența că ceilalți reușesc să-și țină sentimentele pentru ei, iar el e slab pentru că nu poate. Adolescenții știu să exploateze slăbiciunea instinctiv. Când încerca să vorbească despre cum se simțea cu prietenii de la bloc, râdeau de el și-l făceau „poponar”. La școală nu făcea parte din niciun grup și în pauze colegii se luau de el și-l întrebau: „Bă, ești emo?”.

Părinții lui erau oameni simpli, care nu vorbeau despre sentimentele lor. Tatăl lui, care lucrează într-o fabrică de mașini, n-ar recunoaște niciodată că e trist. Mama lui a plecat să muncească în străinătate când el avea 14 ani și spera că, trimițându-i bani, o să fie totul bine. Profesorii n-au observat nimic, pentru că Marius își formase o persona pe care o prezenta publicului, care făcea glume ca să-i păcălească pe alții (și poate și pe el) că totul e bine. Iar consilierul psihologic al școlii nici măcar nu l-a întâlnit pe Marius, în condițiile în care în sistemul educațional de stat un consilier are în grijă 800 de elevi.

Marius a contemplat suicidul și a fost aproape de a-și face rău când era adolescent, dar pentru că nu s-a rănit niciodată, părinții lui n-au știut. Spune râzând că e prea fricos ca să-și facă rău cu adevărat. Nu crede, oricum, că voia să moară, ci mai degrabă să atragă atenția că ceva e în neregulă. Ceva ce nici el nu putea explica, și nimeni nu îl ajuta să-și găseacă cuvintele. Odată, prin clasa a V-a, s-a certat rău cu frații lui mai mari și a încercat să se rănească, dar l-au oprit la timp. Nu au mai discutat despre asta, n-au fost niciodată o familie în care să discute despre sentimente. Mai târziu, prin clasa a VIII-a, a mai existat o încercare de a-și face rău, dar nici de data asta nu s-a întâmplat nimic grav și nimeni nu a aflat. Deși nu a mai încercat să se sinucidă de atunci, gândurile acestea n-au dispărut niciodată cu adevărat.

După liceu, Marius a mers la Facultatea de Mecanică din Craiova. Își crease așteptări foarte mari după 12 ani de școală în care simțise că nu are interese comune cu colegii, că nu poate să discute despre lucrurile care îl interesează cu adevărat nici la școală, nici acasă, nici în fața blocului, cu prietenii. Spera că o să găsească o comunitate din care să simtă că face parte. Însă dezamăgirea a fost pe măsura așteptărilor, una dintre cele mai mari trei dezamăgiri ale lui, alături de viața de adult (pe care și-o imaginase complet diferit când era mic) și de oameni (despre care spera că sunt mai buni).

Colegii și profesorii erau mediocri din toate punctele de vedere, dar pentru că nu știa ce altceva ar vrea să facă și nu voia să-și dezamăgească părinții care se sacrificaseră pentru ca el să meargă la facultate, și-a continuat studiile.

Pentru că nu avea cu cine să vorbească la facultate sau în cercul de prieteni, Marius a început să citească pentru a găsi răspunsuri. Printre cărțile lui preferate sunt Lupul de stepă, de Herman Hesse, Pe culmile disperării, de Emil Cioran și Mitul lui Sisif, al lui Camus. Toate vorbesc despre singurătate și izolare, sensul și absurditatea vieții. Dar cel mai mult l-a marcat un paragraf dintr-o carte care nu-și mai amintește cum se numește. A rupt pagina respectivă și o păstrează și acum: „Pacientul respinge prietenii și iubirea familiei, se refugiază într-o izolare din ce în ce mai accentuată și se transformă într-o «non-ființă», ca și cum și-ar purta epitaful scris pe frunte: «Aici zace X, care a hotărât să nu mai lupte și să se retragă pentru totdeauna din această lume». ”

Gândul că e însemnat și că o să rămână mereu așa sau mai rău, că n-o să aibă niciodată o familie, o slujbă, pentru că nu e un „om” ca toți ceilalți, ci o „non-ființă” l-a speriat și nu-i ieșea din cap. A avut o cădere când era în al doilea an de facultate și a decis să scoată tot din cameră, în afară de pat și computer. Și-a construit „o insulă de bunăstare”, cu filme bune, muzică și cărți. Toate triste, desigur. Locuia singur atunci, fratele lui îi aducea mâncare cam o dată pe săptămână și își deschidea telefonul doar ca să vorbească cu mama lui, în străinătate. Trăia într-o izolare care o evoca, într-un fel, pe cea a protagonistului din Lupul de Stepă, un intelectual de 47 de ani, care, după ce-și pierde casa, slujba și familia, se retrage într-o izolare ca de lup. În el e un conflict permanent între latura sa umană, care caută interacțiunea, iubirea, frumosul, și latura sa de lup, animalică, ce își dorește izolare, sălbăticie. Devenit un clasic, romanul lui Hesse e o descriere fidelă a depresiei și dorinței de a nu mai trăi.

În perioada de izolare, Marius, care nu e conflictual, a avut una dintre puținele certuri cu părinții. Le-a zis că are depresie, iar mama lui i-a răspuns cu un sfat generic: „fii și tu mai fericit” sau „fii pozitiv”. Asta l-a înfuriat, pentru că simțea că boala lui nu e luată în serios. Cuiva pe care îl doare măseaua nu i-ai spune niciodată să nu se mai gândească la asta, dar dacă ai depresie primești frecvent astfel de sfaturi, pentru că nu e considerată o boală, ci un moft sau o pasă proastă, crede Marius.

După aproape șase luni și două anotimpuri, într-o zi frumoasă de început de vară, Marius a ieșit din casă și s-a reîntors în cercul de prieteni de la bloc. I-a venit foarte natural, dar nu știe nici acum ce l-a determinat să-și încheie izolarea autoimpusă. În afară de glumele legate de ieșitul din grotă, nimeni nu l-a întrebat unde dispăruse, pentru că îl considerau un pustnic, deci nu au fost surprinși de absența lui.

Între timp, o nouă fată se alăturase grupului. Au început să vorbească și Marius a cunoscut-o și pe mama ei, care avea un istoric de depresie și care a fost prima persoană cu care a discutat mai mult despre ceea ce simte. În urma discuțiilor, amândoi au fost de acord că Marius ar trebui să meargă la psiholog. Tot amâna, deși își dorise din copilărie să facă asta. Până la urmă, mama prietenei lui i-a făcut programare. Pentru că era în facultate și avea nevoie de bani, i-a spus mamei lui. Deși nu crede că aceasta a înțeles de ce suferea și de ce voia să meargă la terapie, pricepea că băiatul ei nu se simte bine, așa că-i trimitea în fiecare lună bani special pentru asta.

Diagnosticul de depresie cronică a venit inevitabil, dar Marius nu l-a simțit ca pe o damnare, ca atunci când a citit paragraful din carte, ci ca pe o atestare a suferinței lui. Psihoterapeuta nu i-a recomandat să meargă la un psihiatru, dar au continuat să se vadă în fiecare săptămână, joia la ora 14:30. Marius încă își amintește când se întâlneau, deși au trecut ani buni de atunci, pentru că toată săptămâna aștepta să meargă la terapie. Terapeuta îi făcea recomandări de cărți care ar putea să-l ajute și, când se întâlneau, le discutau și făceau conexiuni cu experiența personală a lui Marius. Pentru că aveau atâtea de vorbit, el stătea din ce în ce mai mult în cabinet, uneori și câte două ore peste ședința de 60 de minute pe care o plătea. Iar în restul timpului comunicau prim e-mailuri. În cele din urmă, a venit vara și aceasta i-a recomandat să facă o excursie, să petreacă timp în natură. Marius tocmai terminase facultatea, unde se împrietenise cu un coleg de grupă, Alex, pe care l-a invitat să i se alăture într-un road trip de mai multe săptămâni, la un festival în Sighișoara, cu cortul în Munții Retezat și apoi în Vamă. Când s-a întors, se simțea suficient de bine încât să se descurce singur, așa că nu s-a mai dus la terapie. În plus, Alex, care făcea de câțiva ani agende de piele custom-made, legate manual, își deschisese un atelier, iar după excursia făcută împreună, Marius i s-a alăturat în mod natural, fără să discute despre salariu sau responsabilități. Acolo a făcut primii bani, dar continua să trăiască cu tatăl și să primească bani de la ai lui.

 

Și azi, melancolia continuă să se întoarcă cu o ciclicitate de patru-cinci luni. Marius a învățat care sunt semnele prevestitoare, așa că atunci când simte că se apropie inevitabilul, își ia măsuri de precauție. Semnul că se apropie e că simte că nu mai face față, că e inadaptat, că e singur. În momentele acelea îl ajută iubita lui, Georgi, și Alex. Discută cu ei despre depresie și cauzele ei, încercând să găsească un răspuns. E ca o compensare pentru toți anii în care ideile lui Marius despre lume și viață s-au plimbat ca niște biluțe de pinball în capul lui, dând din colț în colț, fără să găsească o ieșire, o cale de exprimare.

Când se simte mai rău, Marius se izolează pentru câteva zile și încearcă să păstreze o rutină liniară. Se trezește, își face o omletă, bea un ceai, apoi își umple timpul cu muzică. Episoadele astea le vede ca pe un vid. „Să-ți închipui că ești undeva conștient de viață, dar ești într-un fel de balon vidat, în care nu poți să faci nimic. Și simți cum se strânge pe tine. Și ai frica că nu știi ce se întâmplă atunci când se strânge pe tine.”

Pentru că mereu i s-a părut că nu reușește să explice cu adevărat ce se întâmplă cu el când e depresiv, în special în conversațiile cu părinții, s-a hotărât acum doi ani și jumătate să compună un album care să evoce trăirile lui și, cumva, să le inducă ascultătorilor. Muzica e pentru Marius „un fel de extensie a depresiei”, o unealtă care e mai utilă în traducerea stărilor decât cuvintele. „Cred că exprimă ce e neexprimatul ăla, biluța aia neagră care se mișcă prin tine și-ți lovește ce nu e bine.” Deși nu a studiat niciodată muzică și nu are răbdare să se uite la tutoriale online, Marius a început să se joace cu sunete prin 2016, când a descărcat un soft piratat. (Acum lucrează cu o variantă gratuită a unui soft și a început să compună după ureche.)

Inițial trebuia să fie un album cât o zi, un soundtrack al experienței de a trăi cu depresia de când te trezești și până te culci. Pentru că persoanele afectate de depresie spun că au momente de acutizare și momente de calmare a simptomelor pe parcursul unei zile, albumul ar fi reflectat schimbările astea. Pentru Marius, diminețile sunt cele mai grele, iar seara starea lui devine ușor melancolică, îi place să numească asta „filtru portocaliu”. În trecut, avea probleme cu insomniile, un simptom comun al depresiei, dar acum episoadele sunt mai rare. Sunetele de pe album sunt metalice, dar nu în sensul rock, ci apăsătoare, grele. Pe măsură ce lucra la el, Marius a început să se simtă mai bine, pentru că proiectul avea un efect terapeutic asupra lui. Muzica s-a transformat treptat în ceva ambiental, ceea ce îl nemulțumea într-o anumită măsură, pentru că nu voia să fie neapărat ceva plăcut de ascultat, ci să facă ascultătorul să simtă ceva. Dar ajunsese într-un punct în care era împăcat cu ce se întâmplă și nu putea să compună muzică ce nu era în acord cu starea lui interioară.

Pe 1 noiembrie 2017 a lansat albumul Sedentar, cu 11 piese, pe un site unde artiștii independenți pot să-și vândă muzica. Marius nu e mulțumit, pentru că simte că albumul nu și-a atins cu adevărat scopul, acela de a stârni un dialog pe marginea depresiei și a modurilor diferite în care o experimentează fiecare. În schimb, oamenii i-au spus că albumul „e tare” sau cei care nu știau că suferă de depresie l-au întrebat dacă e în regulă, și cam atât. O persoană a cumpărat albumul, patru l-au descărcat gratuit și 350 de persoane l-au ascultat direct pe site.

Marius susține că a ajuns acum la o conviețuire armonioasă cu depresia și că, oricât de ciudat ar suna, e „fan depresie”. Pentru că, în cele din urmă, depresia i-a oferit mai mult decât i-a luat. Crede că a avut efectul de a-l maturiza și, uitându-se la familia și prietenii lui din copilărie, simte că datorează depresiei cine e astăzi: o persoană introspectă, creativă, într-o călătorie perpetuă de autocunoaștere. În plus, l-a ajutat să nu mai fie atât de preocupat de ce cred ceilalți despre el și să fie autentic. Așa că atunci când iese în oraș cu un grup mai mare și se întâmplă să nu se simtă bine, în loc să spună o glumă, cum ar fi făcut în adolescență, anunță simplu că se duce acasă să se gândească la sinucidere. Iar asta îl ajută într-un fel sau altul să se elibereze, pentru că după atâția ani, poate să spună ceea ce în trecut era de nerostit.

Totuși, e departe de a fi mulțumit de viața lui. Pentru că din cauza depresiei nu s-a putut adapta nici unui sistem rigid de învățământ superior, nici unei slujbe de birou de la nouă la șase, cea mai mare angoasă a sa este că se va trezi într-o zi fără adăpost. E conștient că fără ajutorul financiar al părinților, nu s-ar descurca. Când era mic, își imagina că o să fie nebun și genial ca Van Gogh, dar din cauza depresiei a ajuns să obțină mai puțin de la viață: nu are o familie, nu are mașină, nu are nici măcar carnet de conducere. După standardele prietenilor lui de la bloc, e „un ratat”.

Nici Marius nu e sigur pe ce spune și e într-un conflict permanent înăuntrul lui, în care fiecărui argument i se aduce un contra-argument. Ca două păpuși de deget, una reprezentând pacea interioară, și alta depresia, care se ceartă: „Sunt mulțumit”, „Ba nu, nu vrei să te faci bine!”, „Ba pot să trăiesc și cu puțin.”, „Ba nu, ești nemotivat și nu vrei să te lupți mai mult”.

Tocmai pentru a calma vocile interioare care uneori îl trezesc din somn spunându-i că ar trebui să se arunce de pe balcon, Marius încearcă acum să lucreze la dezvoltarea și sănătatea lui psihică. Nu își permite să facă asta într-un centru specializat, cu medici, terapeuți și medicație, pentru că nu e asigurat și nu are resursele financiare necesare. Așa că încearcă să citească, dar de data asta nu romane triste (nu mai suportă beletristica), ci cărți de psihologie și dezvoltare personală, care să-i clarifice lucrurile pe care le simte și le gândește. Recent a citit 12 reguli de viață, de Jordan Peterson. Are sentimente mixte despre autor, dar cartea l-a ajutat să aibă o revelație: că nu trebuie să se simtă vinovat pentru nefericirea altora, de la apropiați, la străini.

Pe lângă asta, Marius s-a apucat recent de colaje, din care și-ar dori să se poată întreține, dar până acum nu a reușit să vândă niciunul. Îi place așa de mult să le facă, încât uneori face opt într-o zi. Continuă să compună muzică și a lansat un album nou în decembrie, care se numește Uneori dimineața plouă. A plecat de la atelier, unde oricum se ducea din ce în ce mai rar, și se gândește să înceapă un curs de graphic design, deși i-ar plăcea să facă și inginerie de sunet. Locuiește în continuare cu tatăl lui, cu care încearcă să discute mai mult, deși nu au prea multe în comun. E în continuare cu iubita lui, Georgi, cu care spune că e de patru ani, deși ea susține că sunt mai mulți. Au împreună un Golden Retriever, Apollo.

Ajuns la vârsta la care ar putea fi tată, Marius e convins că ar avea o atitudine diferită de cea a părinților lui. Dacă ar crede că cineva apropiat, adult sau copil, are nevoie de ajutor, ar apela la un specialist și i-ar oferi sprijin pe tot parcursul tratamentului. Crede că lipsa de implicare a adulților din viața lui a avut consecințe pe care le simte și azi: trăsături de personalitate, precum faptul că e nihilist, nu e sociabil sau anxietăți ca cea legată de a avea un copil și a-și întemeia propria familie. Crede că orice ar fi ajutat, de la o discuție sinceră, în care să-i ofere sprijin și să-i arate că nu e singur, până la ceva atât de simplu precum să nu-i mai spună lucruri care îl răneau, de tipul „lasă, că toată lumea e supărată” sau „asta-i lene, nu supărare”. „Cred că implicarea activă și efortul de a înțelege, de a accepta ce se petrece cu cel de lângă tine, sunt salvatoare și chiar decisive.”

6 comentarii la O viață cu depresie cronică

  1. frumos articol, mi-a placut mult expunerea depresiei ca experiență

  2. Aș dori să ascult și eu muzica compusă de Marius.

  3. Indraznesc sa scriu pentru ca orice informatie legata de acest caz sau cazuri similare mi-ar putea fi de folos. Am inserat comentariile proprii dupa aliniate „decupate” din textul original.

    Text: „După liceu, Marius a mers la Facultatea de Mecanică din Craiova. Își crease așteptări foarte mari după 12 ani de școală în care simțise că nu are interese comune cu colegii, că nu poate să discute despre lucrurile care îl interesează cu adevărat nici la școală, nici acasă, nici în fața blocului, cu prietenii. Spera că o să găsească o comunitate din care să simtă că face parte. Însă dezamăgirea a fost pe măsura așteptărilor, una dintre cele mai mari trei dezamăgiri ale lui, alături de viața de adult (pe care și-o imaginase complet diferit când era mic) și de oameni (despre care spera că sunt mai buni).”

    Comentariu: De ce sa nu poti discuta cu nimeni? Stiu ca poate fi foarte greu, dar n-ai alta solutie decat sa cauti.

    Text: „Colegii și profesorii erau mediocri din toate punctele de vedere, dar pentru că nu știa ce altceva ar vrea să facă și nu voia să-și dezamăgească părinții care se sacrificaseră pentru ca el să meargă la facultate, și-a continuat studiile.”

    Comentariu: Chiar nu poti gasi pe nimeni pe care sa-l consideri la nivelul tau de intelegere? Am vazut destui profesori mediocri, dar chiar sa nu intalnesti niciunul bun in facultate? Greu de crezut.

    Text: „Pentru că nu avea cu cine să vorbească la facultate sau în cercul de prieteni, Marius a început să citească pentru a găsi răspunsuri. Printre cărțile lui preferate sunt Lupul de stepă, de Herman Hesse, Pe culmile disperării, de Emil Cioran și Mitul lui Sisif, al lui Camus. Toate vorbesc despre singurătate și izolare, sensul și absurditatea vieții. Dar cel mai mult l-a marcat un paragraf dintr-o carte care nu-și mai amintește cum se numește. A rupt pagina respectivă și o păstrează și acum: „Pacientul respinge prietenii și iubirea familiei, se refugiază într-o izolare din ce în ce mai accentuată și se transformă într-o «non-ființă», ca și cum și-ar purta epitaful scris pe frunte: «Aici zace X, care a hotărât să nu mai lupte și să se retragă pentru totdeauna din această lume». ”

    Comentariu: Inteleg sentimentul, dar toata informatia -din cele citite pana acum- imi sugereaza o imaturitate intalnita in adolescenta.

    Text: „Gândul că e însemnat și că o să rămână mereu așa sau mai rău, că n-o să aibă niciodată o familie, o slujbă, pentru că nu e un „om” ca toți ceilalți, ci o „non-ființă” l-a speriat și nu-i ieșea din cap. A avut o cădere când era în al doilea an de facultate și a decis să scoată tot din cameră, în afară de pat și computer. Și-a construit „o insulă de bunăstare”, cu filme bune, muzică și cărți. Toate triste, desigur. Locuia singur atunci, fratele lui îi aducea mâncare cam o dată pe săptămână și își deschidea telefonul doar ca să vorbească cu mama lui, în străinătate. Trăia într-o izolare care o evoca, într-un fel, pe cea a protagonistului din Lupul de Stepă, un intelectual de 47 de ani, care, după ce-și pierde casa, slujba și familia, se retrage într-o izolare ca de lup. În el e un conflict permanent între latura sa umană, care caută interacțiunea, iubirea, frumosul, și latura sa de lup, animalică, ce își dorește izolare, sălbăticie. Devenit un clasic, romanul lui Hesse e o descriere fidelă a depresiei și dorinței de a nu mai trăi.”

    Comentariu: Nu si-a spus niciodata: „Ajunge! Ar trebui sa fiu rational?” Un astfel de gand mi se pare firesc, in contextul in care stii ca, inevitabil, va trebui sa devii independent si sa raspunzi macar de tine. Zambind amar: a pastrat in camera patul si calculatorul. Nu trebuie sa fiu psihiatru pentru a sti unde ne-a adus si ne conduce, in continuare, dependenta de Internet. Pastrarea unui costum de sport ar fi ceva complementar si foarte util, cred.

    Text: „În perioada de izolare, Marius, care nu e conflictual, a avut una dintre puținele certuri cu părinții. Le-a zis că are depresie, iar mama lui i-a răspuns cu un sfat generic: „fii și tu mai fericit” sau „fii pozitiv”. Asta l-a înfuriat, pentru că simțea că boala lui nu e luată în serios. Cuiva pe care îl doare măseaua nu i-ai spune niciodată să nu se mai gândească la asta, dar dacă ai depresie primești frecvent astfel de sfaturi, pentru că nu e considerată o boală, ci un moft sau o pasă proastă, crede Marius.”

    Comentariu: Vrem sau nu vrem, desi in traditia noastra nu e acceptata, depresia e o boala si poate fi devastatoare. E o greseala a nu o admite.

    Text: „Diagnosticul de depresie cronică a venit inevitabil, dar Marius nu l-a simțit ca pe o damnare, ca atunci când a citit paragraful din carte, ci ca pe o atestare a suferinței lui. Psihoterapeuta nu i-a recomandat să meargă la un psihiatru, dar au continuat să se vadă în fiecare săptămână, joia la ora 14:30. Marius încă își amintește când se întâlneau, deși au trecut ani buni de atunci, pentru că toată săptămâna aștepta să meargă la terapie. Terapeuta îi făcea recomandări de cărți care ar putea să-l ajute și, când se întâlneau, le discutau și făceau conexiuni cu experiența personală a lui Marius. Pentru că aveau atâtea de vorbit, el stătea din ce în ce mai mult în cabinet, uneori și câte două ore peste ședința de 60 de minute pe care o plătea. Iar în restul timpului comunicau prim e-mailuri. În cele din urmă, a venit vara și aceasta i-a recomandat să facă o excursie, să petreacă timp în natură. Marius tocmai terminase facultatea, unde se împrietenise cu un coleg de grupă, Alex, pe care l-a invitat să i se alăture într-un road trip de mai multe săptămâni, la un festival în Sighișoara, cu cortul în Munții Retezat și apoi în Vamă. Când s-a întors, se simțea suficient de bine încât să se descurce singur, așa că nu s-a mai dus la terapie. În plus, Alex, care făcea de câțiva ani agende de piele custom-made, legate manual, își deschisese un atelier, iar după excursia făcută împreună, Marius i s-a alăturat în mod natural, fără să discute despre salariu sau responsabilități. Acolo a făcut primii bani, dar continua să trăiască cu tatăl și să primească bani de la ai lui.”

    Comentariu: Ce de facut in caz de depresie cronica? Cum sa scoti un astfel de bolnav din casa?

    Text: „Când se simte mai rău, Marius se izolează pentru câteva zile și încearcă să păstreze o rutină liniară. Se trezește, își face o omletă, bea un ceai, apoi își umple timpul cu muzică. Episoadele astea le vede ca pe un vid. „Să-ți închipui că ești undeva conștient de viață, dar ești într-un fel de balon vidat, în care nu poți să faci nimic. Și simți cum se strânge pe tine. Și ai frica că nu știi ce se întâmplă atunci când se strânge pe tine.”

    Comentariu: In momentele astea, cei de alaturi trebuie sa faca ceva. Pot face ce simt ca e mai bine, dar un psihiatru ar avea ceva de recomandat in privinta asta. Ce e de facut?

    Text: „Nici Marius nu e sigur pe ce spune și e într-un conflict permanent înăuntrul lui, în care fiecărui argument i se aduce un contra-argument. Ca două păpuși de deget, una reprezentând pacea interioară, și alta depresia, care se ceartă: „Sunt mulțumit”, „Ba nu, nu vrei să te faci bine!”, „Ba pot să trăiesc și cu puțin.”, „Ba nu, ești nemotivat și nu vrei să te lupți mai mult”.

    Comentariu: Sa fim rationali. Nu poti sa fii sustinut de familie toata viata, fie si pentru faptul ca parintii pot sa moara inaintea ta. Daca a ajuns la o convietuire armonioasa cu depresia, nu-si poate spune: „Sa fiu rational: trebuie sa ma autointretin si sa-mi dau un motiv pentru a ramane intr-o stare stabila.”? Are sens o astfel de idee pentru un depresiv?

    Ce gandeste cand simte ca nu poate sa reziste unui program de la noua la sase? Aceasta necesitate si solutie e cea mai comuna, la indemana oricui.

    Text: „Tocmai pentru a calma vocile interioare care uneori îl trezesc din somn spunându-i că ar trebui să se arunce de pe balcon, Marius încearcă acum să lucreze la dezvoltarea și sănătatea lui psihică. Nu își permite să facă asta într-un centru specializat, cu medici, terapeuți și medicație, pentru că nu e asigurat și nu are resursele financiare necesare. Așa că încearcă să citească, dar de data asta nu romane triste (nu mai suportă beletristica), ci cărți de psihologie și dezvoltare personală, care să-i clarifice lucrurile pe care le simte și le gândește. Recent a citit 12 reguli de viață, de Jordan Peterson. Are sentimente mixte despre autor, dar cartea l-a ajutat să aibă o revelație: că nu trebuie să se simtă vinovat pentru nefericirea altora, de la apropiați, la străini.

    Comentariu: Centre specializate in Romania? Cum pot fi gasite si ce ofera?

    Text: „Pe lângă asta, Marius s-a apucat recent de colaje, din care și-ar dori să se poată întreține, dar până acum nu a reușit să vândă niciunul. Îi place așa de mult să le facă, încât uneori face opt într-o zi. Continuă să compună muzică și a lansat un album nou în decembrie, care se numește Uneori dimineața plouă. A plecat de la atelier, unde oricum se ducea din ce în ce mai rar, și se gândește să înceapă un curs de graphic design, deși i-ar plăcea să facă și inginerie de sunet. Locuiește în continuare cu tatăl lui, cu care încearcă să discute mai mult, deși nu au prea multe în comun. E în continuare cu iubita lui, Georgi, cu care spune că e de patru ani, deși ea susține că sunt mai mulți. Au împreună un Golden Retriever, Apollo.”

    Comentariu: Ceva nu suna bine. De ce nu se poate hotari asupra a ceea ce ar putea face? Amarnic: intr-un recent articol din ziar, vreun cercetator sugera ca s-ar putea sa nu poti cere maturitate unei persoane sub 30 de ani pentru ca n-ai cui. Acum niste ani, am intrebat un psihiatru daca varsta maturitatii psihice e de 25 de ani, asa cum citisem ca se considera. Mi-a raspuns ca aceasta varsta nu e definita, maturitatea psihica putand fi de neatins in decursul vietii unora. Din cate stiu, acum si mai multi ani, o data armata facuta erai considerat deplin responsabil de propria viata; adica pe la 19-20 de ani. Cum parintii, de prea multe ori, nu aveau cum sa te mai ajute, trebuia sa faci ceva.

    1. Dupa 20 de ani de depresie,stiu ca toate persoanele asemeni mie se regasesc in acest text.Mai stiu ca o persoana, care nu a avut de-a face personal cu depresia,nu poate intelege profunzimea si complexitatea ei.Nu din rautate sau ignoranta,pur si simplu….

  4. Sunt chestii cu care am rezonat si nu mai rezonez. La mine inclin sa cred uitandu-ma inapoi ca m-au ajutat doua chestii foarte mult:

    1) Sa nu ma mai uit la pornografie si sa ma masturbez. Se creeaza un dezechilibru chimic in creier, care da dependenta, care se revarsa in toate partile vietii.
    2) Sa ma mut din cap in corp. Efort fizic tati. Durerea pe care o simt spiritual, inconjurata de ganduri, sa fie ingropata de strigatul plamanilor, care imi cer sa ma opresc din efort fizic ca nu mai pot sa respir. E.g. Fa flotari pana la epuizare, fa un dus rece.
    3) Sa iti dai seama, ca barbat, ca esti dispensabil. In general, de-a lungul istoriei asa a fost. Si ca daca e cuiva sa-i pese de tine, acela esti tu.

    Ca barbat sunt sanse mari ca corpul si mintea ta sa reactioneze la stimulii astia. Noi avem nevoie de ceva, primal. Mai asculta-l pe J. Peterson, pentru ca sunt multi barbati care rezoneaza cu ce spune el. E printre putinii oameni care intelege si accepta diferentele fundamentale dintre barbati si femei.

  5. Marius, esti un erou.
    Ma intreb insa daca ai experimentat citirea evangheliei, Noul Testament sau Paraclisul Maicii Domnului. Incearca macar experimental. Eu o ascult si pe Maica Siluana, care explica si fenomenul depresiei.

    Mult curaj iti doresc!

Comentariile sunt închise.