Ochi pentru dinte

Ne-am cunoscut când eu aveam 20 de ani și el doi ani și jumătate în plus, iar prima despărțire a fost după trei…

Ilustrație de Alina Filipoiu

Ne-am cunoscut când eu aveam 20 de ani și el, doi ani și jumătate în plus, iar prima despărțire a fost după trei luni, într-un parc. Mi-a spus că nu eram suficient de sofisticată pentru vârsta mea. A fost dureros; nu am schimbat o vorbă mai bine de o săptămână. Ne-am împăcat totuși, iar peste vreun an și ceva, m-am despărțit eu de el, pentru că invitase o altă fată pe motocicleta pe care și-o dorea.

Am mai repetat rolurile din când în când în următorii șapte ani, în diferite locuri. În același timp, am crescut, am devenit oameni mari împreună și ne-am făcut planuri de adulți.

Apoi a venit primăvara pariziană când aproape mi-am pierdut dintele din față.

Era aprilie și eu mă mutam la Paris pentru al doilea semestru de master. Plecaserăm amândoi din București în toamna de dinainte – eu, în Franța, într-un oraș de provincie, el, în New York, la o școală mare de cinematografie. America, filmul, șansa la fericire, plecatul din țară împreună, vorbiserăm ani buni despre ele. În final, planul ne-a ieșit pe jumătate. Am plecat, dar pe continente diferite. Urma să ne regăsim după un an, după ce dovedeam fiecare ce aveam de dovedit. Până atunci, ne conversam zilnic pe messenger sau la telefon.

În Paris reușisem să obțin un stagiu într-o agenție mare de relații publice, cu sediul pe Champs Elysées. Câștigasem biletul de intrare în capitală, în schimb nu îmi găsisem încă o casă; părea că toate opțiunile convenabile fuseseră deja ocupate, garanțiile cerute de proprietari erau mari și, la trei zile de când îmi făcusem intrarea în oraș cu o valiză cântărind echivalentul kilogramelor mele, am ajuns la spital.

Unul dintre cei doi dinți centrali din față mi se infectase grav de cum pusesem piciorul în Paris. Privată de somn și de mâncare din cauza durerii cumplite, capitulasem și eram pregătită pentru ce era mai rău, chiar și pentru stigmatul social al unei absențe stridente și frontale de ordin stomatologic.

Cu el nu mai vorbisem de patru zile.

Se lăsase brusc tăcerea pentru prima dată de când plecasem din țară. Fereastra de messenger nu mai clipea, răspunsuri la e-mail nu mai veneau. Era probabil ocupat cu școala, dar tocmai acum când eu o luam de la capăt într-un oraș nou și mă loveam de tot felul de probleme?

În acele prime zile, bântuiam prin locuri cu cafea ieftină și internet pentru a trimite mailurile care speram să-mi aducă o casă. Noaptea mă refugiam într-o mansardă pe care mi-o împrumutase o cunoștință pentru o săptămână, în zona liniei de metrou Strasbourg Saint-Denis, un spațiu parizian exotic, populat în mare parte de indieni, pakistanezi și chinezi. Fereastra camerei dădea în garsoniera unui neam de coreeni și împărțeam cei 15 metri pătrați cu un motan pe nume Chablis de Burgundia. Mai aveam doar câteva zile de locuit împreună și nu știam unde urma să-mi mut valizele.

Apoi, am verificat din nou inboxul.

Nu cred că i-am zis vreodată că am citit e-mailul într-un McDonald’s. Mă opream des acolo pentru internet, altfel inaptă de mâncat vreun cheeseburger din cauza dintelui cu bubă. Era seară, iar eu aflam în sfârșit motivul pentru care nu mai vorbeam de patru zile. Citeam și înțelegeam că se întâlnise întâmplător cu o fată, petrecuseră ceva timp împreună și descoperiseră că aveau multe lucruri în comun. Până la urmă, eu eram departe. Şi, hei, timpul e un nemernic.

„Într-o zi în parc, era să mă deochi. Am întâlnit o fată cu mai mulți ochi. Era chiar drăguță (dar și neomenească!), i-am remarcat gura, și a-nceput să-mi vorbească”, spune o poezie de Tim Burton care îmi aduce mereu aminte de acel e-mail și de despărțirea noastră la distanță. El, care desena și făcea film în New York, era un fel de Tim Burton. Dar eu nu eram fata cu mai mulți ochi.

Am terminat de parcurs rândurile și bietul local se prăbușea în jurul meu ca o bucată de geam de la etajele superioare ale unui zgârie-nori. Eram în fața unui scaun fără corp și mă întrebam sincer dacă McDonaldsul mai are pereți. Mi-am închis apoi laptopul și am plecat. Ţin minte că am stat mult timp pe străzi în seara aceea, eu și oamenii cu origini exotice. Acum mi se pare nechibzuit ce am făcut, dar atunci nu mi-a păsat.

Probabil că l-am sunat, probabil că am spus vorbe grele.

Dintele mă durea și mai rău.

Pe la miezul nopții a trebuit să dau un telefon să aflu o adresă de spital și un număr de taxi. Am așteptat niște ore bune într-un hol întunecos meditând la legătura kharmică pe care trebuie că o am cu numele meu de familie, Ştirb. La cinci dimineața mi-a venit rândul la dentistul de gardă de la spitalul public. Ca să mă scape de durere, mi-a făcut o tăietură în gingie, să se elimine puroiul. Am rămas așa în următoarele zile, așteptând să se scurgă infecția, picătură cu picătură, și locul să se vindece. Până la urmă, dacă rămâneam fata fără un dinte, nu aș mai fi putut concura cu nicio fată cu mulți ochi. ●

Sabina Știrb lucrează la GMP PR. A urmat un master în comunicare strategică la Universitatea din Nancy și un stagiu la Publicis Consultants, Paris. Recent, împreună cu o echipă frumoasă tare, a căutat povești prin biblioteci din toată țara; de citit și dat mai departe pe www.cautatoriidepovesti.ro.

● Acest text a apărut într-o serie despre despărțiri, un proiect DoR în care mai multe femei povestesc despre încheierea memorabilă a unei relații. Dacă îți plac proiectele noastre, alătură-te comunității DoR.

5 comentarii

  • Oltea ·

    nu ştiu cum se face, dar dacă nu te-ai uitat la numele autoarelor, ai crede că toate poveştile astea au fost scrise de una şi aceeaşi persoană. nimic nu diferă în scriitură, construcţie, vocabular etc.

    or asta e fooooarte trist…

    • Sasha ·

      Perfect spus. Am aceeasi senzatie. M-am gandit ca poate sunt retusate de aceeasi persoana.

    • silvia ·

      Comparand seria asta cu N-a fost sa fie, scrisa de barbati, imi vine sa spun ca ei, barbatii, scriu mai tandru, mai profund, mai cald, mai uman. Cel putin barbatii aceia in comparatie cu femeile care au scris pana acum. Mi se pare ori ca scrie aceeasi persoana… ori ca nu exista destula deschidere, ca nu e scriitura sincera pe de-a-ntregul. Poate asa sunt fetele, mai cochete, mai ascunse in sentimente, chiar si acum.

  • Laura ·

    Da, si eu am acelasi sentiment. Am citit de doua ori povestile si parca sunt scrise de aceeasi persoana. Aceeasi voce.

  • dli.ro ·

    Se potriveste foarte bine titlul, dar cu siguranta trebuie, daca nu a urmat deja, ochi pentru ochi, pentru ca iti vei gasi, daca nu ti-ai agsit deja, si tu, pe cineva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Cele mai bune povești din 2014

La fiecare final de an, ne amintim de poveștile care ne-au marcat și din care am învățat să fim mai buni în ceea…

[EduDoR] Profesorii care schimbă jocul

„Voiam ca elevul să gândească, dar nu mă întrebam ce l-ar motiva să caute răspunsul la întrebarea mea”, își amintește…

Mici Victorii Civice: 112 prin semne

O organizație din Buzău a deschis primul serviciu 112 pentru oameni cu deficiențe de limbaj și auz.