Pălării, o nebunie

Raluca Partenie a început să colecționeze pălării la 26 de ani. Acum, la 35 de ani, pasiunea ei e despre mai mult.

Înainte de a ieși din casă, Raluca Partenie trage cu ochiul la comoda din lemn, destul de joasă, din holul casei. Are pălării care stau ori pe cutia din piele cu mâner de pe comodă ori alături, îndesate unele în altele. În dreptul ei, este dressingul cu cinci uși, dintre care trei destinate pălăriilor. Sunt puse unele peste altele, iar cele mai mari sau mai prețioase stau în cutii transparente. Mereu simte că trebuie să facă ordine prin ele. Unele au agățate de ele voalete, coronițe de flori sau accesorii cu dantelă, altele ies în evidență prin nuanțele de violet, negru sau roșu. Este doar o parte din colecție. Raluca mai are vreo două cutii în debara, una în camera de oaspeți și vreo două-trei modele rătăcite în garsoniera din București. Alege una care să se asorteze cu ce e îmbrăcată și pleacă. O va purta în drumul spre București până la grădinița fetiței ei, apoi la cursurile pe care le urmează la Institutul de Istorie Nicolae Iorga. Stă în Mihăilești și s-a obișnuit să facă naveta o oră și jumătate aproape zilnic până în București.

Ochii migdalați și pomeții proeminenți ai Ralucăi te fac să o vezi adolescentă, cu toate că are 35 de ani și doar ce a intrat la doctorat. Cu lucrarea ei „Pălăria ca fenomen social și artistic în 1850-1950” vrea studieze contextul social al pălăriilor, cum se reflecta moda în toate evenimentele secolului, cum se îmbrăcau și ce purtau oamenii acelor vremuri. „Pălăriile sunt oglinzile unor obiceiuri sociale, norme, evenimente, mentalități.”, spune ea. Își dorește să devină specialistă în istoria artei și îi are mereu ca modele pe Adrian Silvan Ionescu sau Adina Nanu, două dintre personalitățile importante în domeniu.

O pasionează istoria mică, a oamenilor obișnuiți, și vrea să o descopere prin intermediul obiectelor: „Cumva e o joacă, sincer. Toate fetițele își probau hainele mamelor când erau mici, eu am rămas și le probez pe ale bunicilor. Nu bunica mea, bunicile multor persoane. Am rămas și acum să mă joc cu lucrurile lor.”

Pasiunea Ralucăi pentru pălării a început încă din vremea vacanțelor de vară pe care le petrecea la bunici. Stătea în comuna Arbore din Suceava, într-o casă „ca la Muzeul Satului”, iar după ce a murit bunica ei i-a păstrat toată zestrea – ii cusute cu mărgele, costume naționale făcute chiar de mâinile ei și cojoace groase cum erau demult în Bucovina. Nu se juca niciodată cu hainele acelea, erau costume bune, de sărbătoare, păstrate în lada de zestre, dar abia aștepta să le mai probeze din când în când. Acum mai are în ladă câteva cămăși bărbătești și două costume tradiționale de damă, un cojoc și o vestă (bundiță) și câteva bucăți de pânză țesută în casă, toate din era comunistă. Lucrurile mai vechi fie s-au pierdut, fie au fost furate în timpul ocupației rusești: „Nu am moștenit nici o pălărie, niciodată. Mama mea a avut o singură pălărie toată viața ei (și era neinteresantă).”

Pe când era studentă la Facultatea de Arte Decorative și Design, avea câteva pălării, cam zece la număr, dar erau de plajă sau luate din second-uri, de o calitate nu prea bună și fără vreo poveste. Le purta ocazional, era admirată, dar începuse să devină interesată și de povestea lor: „Atunci mi-am dat seama că-mi plac pălăriile vechi mai mult decât alea noi.”

Raluca a început să colecționeze pălării la 26 de ani. A început cu două modele pe care le-a găsit pe un blog vintage și atât de mult i-au plăcut că și-a dat întâlnire cu tipa care îl administra ca să le poată cumpăra cât mai repede. Una era din anii 1940, franțuzească, aproape cât o palmă de mare și verde închis, iar cealaltă, nemțească, din anii 1950, și arăta ca un abajur micuț și maroniu. Nu știa foarte multe despre anii în care fuseseră făcute și nici nu însemnau ceva pentru ea, le-a luat strict pentru că îi plăceau modelele.

Apoi a început să caute online alte modele: fie pe site-uri vintage românești, fie pe bloguri din străinătate. Cel mai des le cumpăra de pe Ebay sau Etsy. „A urmat un an de zile în care nu am dormit noaptea”, spune Raluca așezată într-un scaun bufant, picior peste picior, cu degetul arătător sprijinit de bărbie. „Eram într-o febră, a fost o nebunie, vai, ce frumos a fost! Am cumpărat foarte multe pălării. Și-mi veneau din toată lumea, era așa o nebunie.”

Strânsese deja vreo 80-90 de pălării și alegea piese din ce în ce mai deosebite. Nu știa nimic despre ele – modelul sau istoria –, dar avea ochiul format datorită facultății și specializării în artă textilă și tapiserie. Era o perioadă bună de cumpărat, mai ales pe site-uri online din SUA, Anglia, Frața sau Italia, dar și la diferite târguri de vechituri din România sau în magazine de antichități.

Majoritatea pălăriilor le cumpăra din banii pe care îi câștiga lucrând ca designer de interior. Nu ieșea prea des în oraș, nu fuma și nu punea preț pe haine scumpe, singurul ei moft erau pălăriile. Cea mai scumpă pe care a cumpărat-o a costat 120 de euro, cu tot cu transport din SUA și taxe. Era o pălărie cu bor mare, fumurie, transparentă, destul de rar întâlnită, anii 1920.

Mai alegea din când în când și rochii sau gulere din dantelă, tot de epocă, batice sau vestuțe, dar nu au luat forma unei colecții. Pe parcurs, a început să și vândă din ele, pentru a face loc altora noi.

Prima expoziție cu pălării pe care a organizat-o s-a numit „Probează și postează”, la Mall Băneasa din București, unde câteva piese erau probate de oameni care mai apoi se fotografiau cu ele. A urmat o expoziție la ceainăria Serendipity, prin februarie-martie 2009. Le-a spus prietenilor pe Facebook că își va aduce colecția de pălării, 100 la număr pe atunci, și i-a invitat să le vadă. Au venit 450 de oameni: „Stăteau afară, intrau pe rând, a fost o nebunie! A fost o nebunie foarte mișto!”

Timp de doi ani, pălăriile ei au fost probate la astfel de evenimente de sute de femei: „Multe dintre ele nu puseseră în viața lor o pălărie pe cap. Foarte multe dintre ele. Nu ne dăm seama. Moda din ziua de astăzi este așa de nefeminină și așa lipsită de eleganță. Noi ne-am învățat cu ea. Bine, suntem practici, există avantaje, este ieftină, alt avantaj, dar în momentul în care se vedeau cu pălării… nici nu știau că pot deveni atât de frumoase și elegante.”

În 2009 și-a deschis un blog, Pălării vintage, unde posta fotografiile pălăriilor pe care le proba. Treptat, a început să primească mici comenzi. Lumea îi cerea de obicei un anumit tip de pălării, cu toate că nu ea era designerul lor, ci doar le colecționa și restaura, le mai punea panglici, flori sau diferite accesorii: „Sunt pălării la care am așteptat doi-trei-cinci ani ca să le termin, să găsesc elementul potrivit.”

Raluca a cumpărat tot mai puțin în ultimii șase ani și a cam renunțat la blog. Simte că pe vremuri găsea mai ușor modele mai romantice, mai feminine, acum curentul vintage a dispărut. Au dispărut blogurile mici pe care le frecventa, au rămas doar cele care erau mai importante și mai serioase. Au dispărut și târgurile de vintage și au succes bazarurile (locurile unde vinzi sau cumperi haine care nu-ți mai trebuie) și târgurile de tineri designeri. Acum nebunia este legată de ii și porturi populare.

Doi ani, după ce a născut-o pe Ruxi, fetița ei, nu a mai scos pălăriile din cutii: „Nici eu n-am mai îndrăznit să le port. Nu știu de ce, umblam cu geci din alea mari, o țineam pe asta mică lângă mine, eram ba prin parc, ba alergată. Trebuie cumva să ai o stare, să te gătești cumva. Nu poți pur și simplu să pui o pălărie pe cap.”

Nici să cumpere nu-i mai este atât de ușor. „Trebuie să fii pe val, să urmărești mereu și să cumperi.” Pentru comenzile din străinătate au intervenit și taxele poștale care sunt mai scumpe decât pălăriile propriu-zise, iar la noi modele deosebite se găsesc mai greu. „Dar mi-am cumpărat atunci. Mi-am cumpărat cât pentru trei vieți.”

Când face ordine printre pălării, îi place să se uite la fiecare în parte și să le probeze ca atunci când era mică. Îi ia peste trei ore. Face asta pentru că se simte mult mai apropiată de ele și parcă ar fi în același timp mai multe dintre personajele despre care studiază la doctorat. Raluca are o slăbiciune pentru perioada interbelică, pălăriile ei preferate sunt din anii 1920 și 1930 pentru că i se par moderne, pline de personalitate și ușor de asortat în zilele noastre. Au forme de clop, dar sunt și mari ca pălăriile de plajă, cu dantele și flori sau materiale în nuanțe diferite.

Nu are o metodă profesională de întreținere a lor. A avut probleme la un moment dat cu moliile, când avea o cameră mai mică de depozitare și nu prea avea cum să o curețe de praf. Dar nu a fost ceva grav și din sutele de modele, doar o voaletă a avut de suferit, pentru că era din mătase naturală. De atunci e foarte atentă – orice obiect textil vechi pe care îl aduce în casă, îl bagă în congelator și îl ține câteva zile acolo. Dacă se poate spăla, îl spală. Pălăriile stau de obicei în cutii curate, împachetate în hârtii, unde mai strecoară levănțică sau bucățele de săpun. Cutiile le aerisește cu totul de două ori pe an: iarna scoate cutiile în pungi de plastic, afară, în ger, iar vara le ține la umbră.

Mai poartă câte o pălărie când merge să o aștepte pe fetița ei de la cursurile de balet sau când merge la studioul Fotocabinet, unde a amenajat o expoziție permanentă.

Expozițiile au bucurat-o mereu, dar îi aduc și o teamă, pentru că simte că o parte din colecție se va deteriora. Se pune praful pe ele, se subțiază fetrul, materialul din care sunt făcute, li se mai șterg culorile. „La fiecare expoziție cad voalete, dantele. Trebuie să mă opresc, trebuie să protejez pălăriile.” Așa că e mult mai grijulie când vine vorba de transportul lor și se gândește să vândă 100 de modele și să le păstreze doar pe cele mai importante.

Acum se împarte între fetița ei, Ruxi, evenimentele pe care le mai oranizează la Fotocabinet și doctorat. Studiază istorie și istoriografie și își mai ia câte o carte la ea, să mai citească în timp ce Ruxi e la cursurile de balet. Printre picături, mai adună documente legate de istoria pălăriei din antichitate, moda de la începutul secolului al XIX-lea în Țările Române, trecerea de la moda orientală la cea occidentală. Recent, a primit cadou de la unul dintre noii săi profesori o pălărie bărbătească, din perioada comunistă, în stare perfectă și de un bleumarin extrem de frumos. Va avea sigur un loc de cinste pe comoda ei din hol.

Alexandra Țipțer încearcă să se bucure de ultimul semestru ca studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării și poartă pălării mai des decât o făcea deja.  Ultima pe care a cumpărat-o a fost una gri, ca o căciulă fără moț, care ține și de cald. Începe să se panicheze, pentru că sertarul în care le ține se închide cam greu în ultima perioadă.

Un comentariu

  • Teodora ·

    Foarte interesant si frumos materialul, ar fi fost perfect daca era insotit si de cateva fotografii care sa ilustreze palariile. Asa, parca lipseste ceva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Mihai Chirilov, despre filme şi invitaţi la TIFF 2016

Mihai Chirilov, director artistic și co-fondator TIFF, povestește despre filmele care îl entuziasmează cel mai…

Mici Victorii Civice: Festival de combinat

În orașul Victoria nu se mai proiectaseră filme de 16 ani. Apoi un actor și prietenii lui au pus pe picioare un…

Bucureșteanul: Domnul administrator

10 martie a fost o zi importantă pentru Nicu Ioniță și asociația de proprietari unde e administrator. Ziua pe…