Până la lună și înapoi

După ce ani de zile n-a reușit să rămână însărcinată, Raluca Mohanu s-a decis să adopte, în ciuda scepticismului apropiaților.

Am un gol imens în stomac, palmele îmi tremură, tâmplele îmi zvâcnesc și simt că nu voi putea scoate niciun sunet. Emoțiile îmi inundă tot corpul, mă simt paralizată, toată lumea îmi spune „Haide, sigur va fi bine, doar faci asta zi de zi. Ce e cu tine?”

În sala în care urmează să intru sunt asistenți sociali, psihologi, juriști specializați în protecția copilului, activiști din zona organizațiilor non-guvernamentale și câțiva părinți adoptivi. Sunt la Conferința națională despre adopție a organizației Ador Copiii. Eu, care nu folosesc PowerPoint de obicei, am făcut o prezentare „ca la carte”, cu multe fotografii cu Alex. Cuvintele îmi vin mai greu la început, dar încet-încet povestea prinde viață și curge. Descriu firesc primul nostru an împreună, cu încercările și bucuriile lui. Mă uit în sală și văd asistentele sociale plângând și părinții adoptivi ținându-și respirația.

Vorbind, îmi dau seama, parcă pentru prima oară, ce greu a fost. Primesc multe întrebări, majoritatea destul de specifice (cum de am refuzat operația, cum sunt acum tulburările de alimentație, care este nivelul lui de dezvoltare), răspund precis și îmi iau curaj să închei. Ies din sală, plâng repede la baie și apoi mai stau jumătate de ora pe hol, primind felicitări, zâmbete, îmbrățișări.

Am descoperit Ador Copiii pe internet, în perioada în care așteptam să adopt un copil și simțeam nevoia să vorbesc cu alte persoane într-o situație similară. Am participat la o întâlnire de sprijin a părinților adoptivi și mi-a plăcut că am putut să vorbesc cu oameni care-mi înțelegeau îndoielile și grijile. Am ținut legătura ocazional și, după ce am reușit să-l adopt pe Alex, când am văzut că organizează o conferință, i-am propus managerului Simona Cuzdar să includă în program, pe lângă prezentări mai tehnice ale juriștilor și asistenților sociali, mărturii ale părinților. După discurs, asistenții sociali îmi spun că și-au dat seama mai bine prin ce trec părinții, iar viitori părinți adoptivi îmi spun că le-am dat curaj.

La început mă uimește reacția lor, dar încet-încet îmi dau voie să primesc. Şi plâng iar, dându-mi seama că am fost atât de obosită și de concentrată, încât am uitat deseori să mă bat pe umăr și să mă felicit pentru realizarea și devenirea de a fi Mamă.
***
Ideea de a adopta a fost cumva cu mine dintotdeauna. În studenție m-am implicat în multe proiecte de voluntariat pentru copii. Am susținut copii fără posibilități materiale din satul bunicilor mei, am organizat prin prietenii mei sau prin companiile la care am lucrat diverse caravane de donații pentru cazuri sociale, am ajutat copiii din locuințele familiale din cadrul SOS Satele Copiilor și pe cei de la Valea Plopului.

Pe mine mă ajută să ajut; faptul că pot dărui cuiva ceva (bani, un obiect sau timp, energie și zâmbete) îmi da o stare bună. În plus, am învățat mereu despre mine – despre cum poți găsi resurse atunci când nu te aștepți (cu doar câteva telefoane la prieteni am încărcat două microbuze cu cadouri), despre schimbarea mică pe care fiecare din noi o putem aduce în lume, despre curaj.

Cred că ideea de adopție a prins cu adevărat contur când am vizitat copiii abandonați din spitalul Alfred Rusescu din București. Aveam o prietenă care era voluntar permanent al fundației Inocenti și prin ea donam scutece și lapte praf. Mi-au rămas mult timp în minte imaginile copiilor părăsiți, fiecare în pătuțul lor, singuri, cu privirile ușor pierdute și, de obicei, cu cel puțin o problema medicală. Poate diferit de mulți voluntari, pe lângă compasiunea pe care o simțeam față de acești copii, am simțit și foarte multă admirație. Mi s-a părut incredibil cum rezistă, cum găsesc forța de a supraviețui într-o lume ostilă încă din prima lor zi de naștere. Sunt într-o cameră de spital, singuri, cu hrană insuficientă și aproape lipsiți de afecțiune și totuși mulți reușesc să depășească această traumă.

Mi-am dorit dintotdeauna copii, dar în cei 11 ani de relație cu fostul meu soț nu am reușit să rămân însărcinată. După un divorț dureros în 2011 am decis să îmi îndeplinesc singură visul de a deveni mama. Am avut multe îndoieli; mă întrebăm dacă nu este cumva un act egoist, dacă este corect față de viitorul copil. Nu mi-am dorit să fiu mamă singură, visam la o familie mare, dar nici nu voiam să mai aștept. Aveam o relație la distanță cu cineva, dar nu era de acord cu adopția, așa că ne-am despărțit.

Cei din jurul meu au fost destul de rezervați când le-am spus că vreau să adopt – părinții mei erau deja decedați; mulți din familia extinsă au fost îngrijorați, principala lor temere fiind legată de „bagajul genetic” („cine știe cine sunt părinții lui?”). La prieteni, situația a fost mai nuanțată, unii au fost neutri, alții m-au încurajat, dar oricum am simțit că i-am bulversat.
***
Prima etapă a oricărui process de adopție (legal) este vizita la Direcția de Asistență Socială și Protecție a Copilului din sectorul în care aparții (în cazul meu, sectorul 4). Ai o discuție scurtă în care afli etapele adopției, cu accent pe obținerea atestatului de adoptator. Am rămas puțin îngrijorată după ce mi-au spus cât durează procesul (de obicei un an, de multe ori, doi ani). Am revenit în câteva zile cu „dosarul” – cerere, copii buletin, declarație notarială, adeverință de venit, caracterizări de la trei persoane, documente privind situația locativă.

În următoarele luni urmează evaluarea psihologică și socială – întâlniri cu asistentul social, vizite la domiciliu, evaluare psihologică, cursuri despre procesul adopției. Pentru mine au fost două luni foarte obositoare, pe undeva știu că este nevoie că ei să se asigure de „bonitatea” părintelui, dar eu mă simțeam mereu că la examen. Procesul în sine este foarte lung și cumva descurajant; există o anumită atitudine în care parcă ești făcut vinovat pentru că vrei să adopți, parcă e ceva în neregulă cu tine, mai ales dacă ești femeie singură. Cred că intenția este bună (de a apăra interesele copilului) dar poate fi extrem de descurajantă pentru părinte, care are și așa destule întrebări și neliniști. De exemplu, principalii termeni folosiți sunt „evaluare și monitorizare”, și senzația este de a fi urmărit, de a fi comparat cu standarde și nu neapărat de a fi sprijinit și încurajat într-o decizie atât de grea și delicată.

Când obții atestatul, optezi pentru ce caracteristici îți dorești la copilul tău. Poți alege vârsta, sexul, sănătatea, nivelul de dezvoltare, etnia, religia. Eu am ales vârsta de 1-4 ani, sănătos și fără întârzieri de dezvoltare, indiferent de sex, religie, etnie. M-am gândit la copilul pe care eu aș putea să îl cresc mai bine – mi s-a părut că un copil mai mic are o trauma mai redusă și mai ușor de tratat. Credeam că îmi va fi dificil să cresc un copil cu handicap ca mama singură.

După atestat urmează perioada cea mai grea – „don’t call us, we’ll call you” – aștepți să te sune cineva de la Direcție și să îți spună că numele tău este pe o lista de potențial potrivire cu un copil. După șase luni de tăcere începusem să mă întreb dacă am cumva vreo șansă, dacă e ceva în neregulă cu mine și dosarul meu.

Îmi organizam zilele în jurul așteptării telefonului care urma să mă pună în legătură cu un copil.

Mi-a fost teamă să intru în circuitele subterane ale adopției „semi-legale”, despre care am tot auzit zvonuri de la alți părinți sătui să aștepte. Principala cale este să îți cauți singur copilul, de obicei direct din spital. Astfel, ai șansa să găsești un copil mic (sub un an, imposibil de găsit pe cale legală), să îi cunoști părinții (și starea lor de sănătate), să devii asistent maternal, să îl iei în plasament. Apoi convingi (de obicei plătești) părintele natural pentru ca acesta să își dea acordul pentru adopție, iar tu că asistent maternal să poți să iei copilul în adopție (conform legii ai prioritate dacă ai avut în plasament copilul cel puțin șase luni).

Îmi dădeam seama că, fiind mamă singură, nu aveam un dosar foarte „performant”. Am sunat-o o singură dată pe responsabila mea de caz, de 8 martie. Mi-a plăcut întotdeauna ziua asta, dincolo de simbolistica ei comunistă, ușor forțată. Vedeam peste tot mesaje pentru mame și mă întrebăm ce se întâmplă, când voi sărbători și eu? Aveam deja cinci luni de când eram atestată ca adoptator, dar nu primisem niciun răspuns. I-am spus să nu mă uite, că îmi doresc atât de mult să fiu și eu mămică. Nu mai știu ce mi-a răspuns, probabil ceva standard, dar țin minte senzația de neputință cu care am închis telefonul.
***

La sfârșitul lui septembrie 2012, responsabila de caz m-a chemat pentru a vedea un dosar cu șină în care adunaseră o colecție de documente ale copilului, date despre părinții naturali și evoluția lui (biletul de ieșire din maternitate, hotărârea de plasament, acte medicale, hotărârea de a fi adoptabil etc). Mi-a povestit puțin despre un băiețel și l-am văzut în două fotografii. Era îmbrăcat într-un body prăfuit, cu o fețișoara simpatică, o privire pusă pe șotii și bucle până la umeri. (Am colaborat bine cu cei de la Direcția de Asistență Socială și Protecție a Copilului din sectorul 4, atât cu responsabila de caz, cât și cu colegele ei. Am avut senzația că mă pot deschide, că pot vorbi onest atât despre ceea ce am eu de oferit cât și despre rezervele mele.)

Alex a fost primul și singurul copil pe care l-am văzut. L-am cunoscut în octombrie 2012, la asistenta maternală, într-un apartament de bloc în care televizorul era mereu deschis pe postul Antena 3 și nu exista nicio jucărie. Am avut un sentiment amestecat, avea o energie care mă atrăgea foarte mult, însă era și ceva care mă neliniștea. Avea un an și jumătate, era un copil cu ochi mari, curioși, multă energie și poftă de viață. Pentru vârsta lui era foarte scund și slăbuț, palid, cu pielea cenușie. Era îmbrăcat cu haine mult mai mari decât el, toate peticite. Nu vorbea, nu putea să meargă, mânca doar pasat, nu răspundea la numele său. Avea un diagnostic cumplit – parapareză spastică (afecțiune neurologică ereditară, cronică), diagnostic de retard moderat (nivelul lui de dezvoltare era evaluat la șase luni) și ADHD. Parapareză spastică înseamnă o tulburare a centrului motor din creier care coordonează mișcarea; în cazul lui Alex era vorba de picioare. La un an și jumătate Alex nu putea pune tălpile jos (mai ales cea stângă), mergea foarte greu, blocat pe vârfuri, mușchii gambelor erau înțepeniți, cădea foarte des, nu se putea coordona singur pentru mai mulți pași, picioarele îi tremurau puternic.

Nu m-am gândit „de ce” am primit un copil cu dizabilități, deși nu cerusem asta. (Am înțeles mai târziu că majoritatea copiilor din sistem au probleme de sănătate.) Așa că m-am concentrat de la început pe cum să-l ajut pe Alex să se vindece.

Diagnosticul de retard și cel de ADHD nu le-am luat de la început în serios, îmi era clar că au fost puse de cineva care a evaluat copilul doar la nivel de comportament, a comparat abilitățile sale cu cele „normale” din scalele clasice pentru un copil de vârsta lui și a bifat negativ. Îmi aduc aminte de un comentariu din evaluare – „nu știe să facă un turn de două cuburi, nu știe să răsfoiască și să urmărească imaginile unei cărți”.

Mi-a fost greu să accept diagnosticul, îmi amintesc primele săptămâni când citeam grozăviile paraparezei pe internet. Simțeam foarte multă tensiune, țeseam uneori scenarii horror cu el incapabil să se miște și eu incapabilă să am grijă de el, dar am hotărât să iau „taurul de coarne”. Primii pași pe care i-am făcut au fost să îl ajut din punct de vedere medical, am început controale interminabile la doctori (pediatru, neurolog, ortopezi, oftalmolog, ORL, logoped, psihologi, psihiatru) și un program draconic de kinetoterapie. Am vrut să îi dau șansa unui diagnostic profesionist și măcar a unui început de tratament. Dsicriminarea există și în rândul medicilor. Când explicam situația lui, vedeam în ochii multor medici, ceva de genul – „ah, e un caz social”. Abia când m-am dus cu el bine îmbrăcat și cu numele meu, percepția a fost mult mai bună. Asistenta maternală nu cred că înțelegea prea bine ce se întâmpla, ea mă presa să îl iau mai repede, că să își poată și ea lua concediu și-mi spunea mereu că e un copil rece căruia nu-i place să fie mângâiat. Mi se părea că tot timpul evita să-l atingă.
***
Decizia adopției am luat-o de Crăciun, când Alex a rămas prima oară la mine și l-am văzut dormind atât de liniștit, într-o pijama nouă și curată, zâmbind. Ziua a fost obișnuită, am mers la kinetoterapie, apoi în parc și la prânz l-am adus la mine acasă. A mâncat ceva și apoi l-am ținut în brațe. A fost prima oară când m-a lăsat să îl țin în brațe, până atunci se smulgea și fugea imediat. A fost un moment magic, s-a relaxat, i-am cântat, a zâmbit și a adormit. Şi acum mi se pare cea mai frumoasă imagine a vieții mele.

Din punct de vedere legal, această etapă se numește „încredințarea în vederea adopției” și se obține prin hotărâre judecătorească la tribunal. Este un fel de perioadă de probă de 90 de zile, după care părintele poate decide dacă păstrează sau nu copilul, ulterior adopția fiind ireversibilă. După 90 de zile am optat pentru a cere instanței „încuviințarea adopției”, prin care Alex a devenit legal copilul meu. Cu întârzierea sistemului nostru de justiție, am primit încuviințarea după șase luni și i-am schimbat numele de familie.

Alex s-a adaptat mai repede decât mine, chiar de la început părea că se simte „acasă”. Ca o ironie a sorții, cred că a ajutat faptul că legătura cu asistenta maternală nu a fost foarte profundă, a avut mai multă deschidere pentru un nou început în viață. Din primele săptămâni, când mergea pe stradă, oprea trecătorii și le spunea „Ea e mami”, arătând spre mine. Oriunde mergeam, spunea mereu „vreau la casă noastră!”

Primul nostru an a fost un maraton, în care m-am dedicat total să îl ajut să depășească decalajul său de dezvoltare și să se recupereze neuro-motor.

De când l-am cunoscut, am început să lucrez mult mai puțin, iar din ianuarie până în aprilie aproape deloc. Avantajul meu a fost că lucrez pe cont propriu, am propria mea practică de consiliere și coaching și pot să îmi organizez singură programul; dezavantajul a fost că și încasările s-a redus dramatic. Cei din jurul meu erau cumva mirați, nu înțelegeau cum pot să pun atât efort și timp pentru un copil care în definitiv nu era al meu. Îmi amintesc că nu am vorbit prea mult despre boala lui, nici cu cei apropiați, pentru că temerile lor mă nelinișteau.

Principalul efort de timp, bani, dar și emoțional, a fost cel medical – kinetoterapie de patru ori pe săptămână. Deși kinetoterapeuții erau foarte drăguți cu copiii, Alex începea să plângă când ajungeam acolo, se agăța de mine, urla la multe exerciții de durere. Dar lucra, ceea ce mulți copii atât de mici nu fac. Accepta ajutorul celorlalți și parcă, în ciuda durerii fizice, colabora. Avea controlul mișcării, știa să pună talpa jos conștient, ceea ce în boala lui era remarcabil.

A făcut progrese foarte rapide, aproape inexplicabile pentru kinetoterapeuți – după o lună a început deja să calce cu toată talpa, spasticitatea (tremurul) s-a redus, la fel și pierderile de echilibru.

La început se chinuia de zeci de ori să urce o treaptă la tobogan, cădea, copiii râdeau de el și de ghetele lui ortopedice și îl dădeau la o parte. Cu o forță interioară incredibilă, se lovea și se urca la loc; părea că într-adevăr vrea să se vindece. Când începuse deja să meargă mai bine, am fost în Parcul Kiseleff, unde este un pod indian (care se leagănă) destinat copiilor de peste șase ani; Alex, s-a suit acolo și, deși erau copii mari care abandonau, a reușit să îl treacă, cu toate problemele lui de echilibru.

Mâncarea a fost o problema foarte complicată pentru el. La început, nu mânca nimic solid, se îneca și avea senzația de sufocare la fiecare îmbucătură. Nu se putea opri din mâncat. La fiecare masă, când se termina mâncarea începea să plângă, cu disperare. După câteva luni a început să mănânce piure-urile de legume pasate mai grosier, banane întregi, etc. A rămas cam un an cu dificultatea de a se opri din mâncat și cu agitația maximă atunci când în jurul lui era multă mâncare. A fost foarte dificil să fim invitați la petreceri de copii sau mese de familie, pentru că, văzând multă mâncare în jurul lui, dorea să o ia pe toată în farfuria lui. La grădiniță era la fel, lua mâncarea de la ceilalți copii, cerea cel puțin încă două porții, mergea mereu la bucătărie și întreba neîncetat „Avem de mâncare?”.

Problema lui cred că avea mai multe fațete. Mai întâi faptele – în spital foarte probabil că a suferit de foame (laptele praf pentru copiii abandonați este insuficient și în mod evident nu este acordat în raport cu nevoile copilului, ci cu orele de masă, în cel mai bun caz), iar diversificarea la asistenta maternală aproape că nu a existat. Apoi, când a avut suficientă mâncare, a fost un fel de a se autoliniști; mânca atunci când era agitat, era mai ușor să mănânce decât să își simtă toate emoțiile atât de puternice în el.

Am lucrat mult pe această temă. Mergeam o dată pe săptămână la psiholog, unde era mai greu ca la kinetoterapie pentru că Alex retrăia toată tristețea și durerea abandonului. Inventa mereu jocuri cu bebeluși care sunt aruncați, loviți, bătuți, jocuri despre mâncarea insuficientă, jocuri despre a fi singur și respins sau a-ți pierde mama. Treptat, jocurile s-au schimbat, au devenit mult mai structurate și mai pașnice. Acum bebelușii sunt plimbați frumos în căruț iar jocul de-a mâncarea s-a transformat în jocul de-a petrecerea, unde toți primesc cadouri.
***

M-am întrebat mult timp cum s-a petrecut această „vindecare”, considerată puțin probabilă de medicina alopată.

Cred că a ajutat faptul că nu l-am privit niciodată pe Alex ca pe un copil problemă; am înțeles și acceptat că are o boală, pe care am privit-o mereu ca o situație tranzitorie. Încă de la început, poate și cu ceva inconștiență, aveam impresia că boala e doar o situație trecătoare pe care o putem depăși.

Am fost foarte atentă să nu confund cauza cu efectul, am înțeles repede că boala sa era doar o rezultantă a condițiilor de viață dificile pe care le avusese până în acel moment: un copil născut prematur, abandonat în spital, care a petrecut mult timp în incubator, care nu a cunoscut niciodată ca bebeluș dragostea de mamă.

Am înțeles că boala era limbajul prin care ființa sa comunica cât de greu îi era să trăiască. Nu este deloc de mirare că pentru un copilaș atât de dezechilibrat emoțional, avea probleme și de echilibru în mers. Am fost convinsă că în momentul în care condițiile sale de viață se vor modifica, și boala va trece.

Când l-am cunoscut, Alex era furios și agitat, nu stătea locului, nu se putea concentra, se mișca în permanență, se lovea cu capul de dulapuri, țipa. Nu răspundea când îl strigai pe nume, nu reacționa la vocea mea, nu stătea în brațe, fugea dacă îl atingeam, nu stătea să îl pup. Am înțeles că această furie era preferabilă apatiei, mult mai întâlnită la copiii abandonați. Astfel că, dacă mulți copii colapsează, el mai avea încă energia de a protesta, energie care avea doar nevoie să fie canalizată spre o cauză mai bună.

Am avut încredere în intuiția mea combinată cu competența medicilor. Am consultat trei ortopezi, primul a recomandat operație de alungire a tendoanelor, o intervenție controversată, cu imobilizare la pat ulterioară și refacerea operației periodic la un număr de ani. Cel de-al doilea a avut o abordare mai echilibrată, dar doar cu al treilea am avut senzația că rezonez, că înțelege problema lui nu doar din punct de vedere medical. Mi-a spus că problemele de mers sunt aproape întotdeauna întâlnite la copiii abandonați, cu spasticitate și tulburări de echilibru. El mi-a dat încredere în abordarea mea holistică și în accentul pus pe kinetoterapie.

Simt încă o atitudine diferită la cei din jurul meu – de obicei este ceva de genul „Ce drăguț și ce inteligent este, parcă ar fi un copil normal, nici n-ai zice că e adoptat”. Sau “Deși are tenul atât de deschis, totuși cum poți să știi că nu este țigan?”

Îmi dau seama că în primul an și eu am vorbit foarte puțin despre ceea ce mi se întâmpla. Nu a fost ceva conștient, pur și simplu eram atât de concentrată și de obosită, încât chiar prietenilor cei mai apropiați cred că le-am omis scenele dureroase și dificile.
***
La trei ani de când l-am cunoscut, Alex este complet recuperat (nu mai are nicio problema legată de parapareză spastică). Acum este un băiețel de patru ani, frumos, inteligent, prezent, asertiv, iar la grădiniță a fost evaluat că fiind la nivelul de dezvoltare al unui copil de 4 ani și jumătate.

În exterior, nimic nu mai arată drama sa. Acum vorbește, se îmbracă singur, merge, aleargă, se cațără fără teamă pe cele mai înalte tobogane din parc, își exprimă clar sentimentele, cere ceea ce vrea, negociază (prea bine, uneori). Îi plac mașinuțele, trenurile, excavatoarele, mașinile de gunoi, una din marile sale plăceri este să ne plimbam cu metroul. Vrea să se facă pompier, constructor sau doctor.

În cele din urmă, dar cu siguranță nu cea mai puțin importantă, a fost iubirea. Pare un slogan, dar am simțit că iubirea chiar vindecă totul. Copilul a înflorit având dragoste și afecțiune, a fost un proces uimitor – și-a schimbat fizionomia, a crescut foarte mult în înălțime și greutate. I s-a relaxat fața, nu mai are acea privire hăituită a copiilor abandonați, zâmbește des. Mulți din cei care nu știu povestea noastră îmi spun cât de mult seamănă cu mine fizic.

Unul din cele mai emoționante momente a fost când pe la doi ani și jumătate, mi-a spus într-o dimineață „Mami, eu sunt fericit!” și de atunci, îmi spune acest lucru destul de des. Legătura noastră este din ce în ce mai puternică, suntem din ce în ce mai aproape. Când răcesc, umblă cu trusa de doctor prin casă să mă vindece, îmi spune că sunt „cea mai bună mămică din lume” și uneori nu vrea să meargă la grădiniță pentru ca să stea „acasă cu mami toată, toată ziua”.

Îmi spune des, cel puțin o dată pe zi „Te iubesc, mami! sau mai nou „Mami, eu te iubesc până la Luna și înapoi!” sau „Mami, eu te iubesc cât toate stelele!”.

Am senzația că m-am schimbat complet de când a venit Alex în viața mea. Aveam deja o viață frumoasă și echilibrată când am decis să adopt, dar cred că eram mai puțin tolerantă, mai critică, cu așteptări mai mari de la mine și de la ceilalți. Cred că luam foarte multe lucruri la modul personal și mă iritam destul de repede. Preferam să mă descurc singură în orice situație și îmi era foarte greu să cer ajutor.

Mi-ar plăcea să am trei copii, fie copiii mei naturali, fie adoptați carora să le ofer o familie caldă, unde să se simtă iubiți și în siguranță. Încerc în paralel să rămân însărcinată, dar am candidat din nou și pentru atestatul pentru adopție și l-am obținut. Am deja aproape doi ani de când aștept, de dată această îmi doresc o fetiță și se pare că procesul este și mai lung (sunt mai puține fetițe în sistem și mulți părinți adoptivi le preferă). Nu mai am tensiunea din primul an, dar am un dor uriașa de a o primi în familia noastră.

Nu totul este roz. Sunt mult mai obosită, am mult mai puțin timp pentru mine, mai multe griji, o senzație uneori apăsătoare de responsabilitate, dar a dispărut teama legată de problemele de retard și de sănătate. În februarie am început o relație cu Moudar, un sirian stabilit de mulți ani în România. Alex vrea să crească mare ca el, îi place să se bărbierească și să se dea cu „parfum de bărbați”, să își pună curea la pantaloni. Astfel, învăț să mă bucur mai mult atât de Alex, cât și de viața mea (relația de cuplu, cariera). Iar amândoi învățăm să trecem de la simbioza mamă-copil la bucurie (uneori condimentată și cu gelozie) în trei. Alex spune din când în când că vrea să rămână doar cu mine.

Copilul adoptat are specificul său: nevoie mai mare de atenție, teamă de separare, nevoie mai mare de reconfirmare. Te testează mai mult și asta este epuizant. M-am pregătit mult pe această temă – am citit mult despre adopție și trauma ei. I-am vorbit lui Alex despre adopție încă de la început, potrivit nivelului lui de înțelegere. I-am spus că o doamnă l-a născut din burtica ei și l-a lăsat la spital, pentru că nu a putut să îl crească. Apoi a stat la Vera, asistenta maternală și apoi l-am întâlnit eu, mămica lui, care îl iubește și nu îl va părăsi niciodată. Sunt atentă la momentele despre adopție din poveștile clasice (Rățușca cea Urâtă, Cenușăreasa etc.) și îi citesc povești terapeutice care includ tema abandonului. Îi spun mereu că mama este cea care te crește, te îngrijește și te iubește.

Astăzi Alex îmi spune deseori „Mami, haide să ne jucăm de-a bebelușul!” Şi intră pe sub cămașa mea de noapte și gângurește „mami, eu sunt bebelușul tău”. Îi răspund „da, tu ești bebelușul meu, sunt atât de fericită să am un bebeluș în burtică”. Iese din burtică și spune „mami, am ieșit din burtică, mă iubești?”. „Te iubesc, Alex, mă bucur atât de mult să am un bebeluș, să îl țin în brațe, să îl iubesc și să nu îl părăsesc niciodată.”

S-ar putea să-ți mai placă:
Mergem înainte

În ultimii 10 ani mi‑am pierdut familia, echilibrul și motivația. De atunci, reconstruiesc puzzle‑ul și adaug…

Scrisoare de la New York

Despre schimbările de la Institutul Cultural Român și logica apartenenței la națiunea română.

Definiţii

În februarie, o ediție revizuită a Dicționarului Explicativ al Limbii Române a ajuns în librării. Cuvântul "jidan" a primit o nouă definiție.