Până la prima bătaie de clopot

#văvedemdinSibiu: cum s-a transformat un sit-in spontan într-o mișcare civică.

Ping! mi-a sunat scurt telefonul, semn că intrase un mesaj pe WhatsApp. Era Maria. Îmi spunea că mâine, adică luni, 11 decembrie 2017, mai mulți prieteni se adună în Piața Huet ca să participe la un sit-in. Recunosc, suna puțin conspirativ pentru zona mea de confort. Mai participasem la protestele pentru Roșia Montană sau OUG 13, însă întotdeauna pe cont propriu, așa cum îmi trăisem mai toate luptele, fără să fiu parte dintr-o mișcare civică. În ultimii ani, rolurile de mamă și cel de designer și fabricant de echipament sportiv îmi sechestraseră ființa socială. Mi-am mai sunat un prieten, ca să verific informația cu încă o sursă. Știa același lucru și în curând ping! ping! ping! eram adăugată pe un grup de vreo 40 de nume care planificau pe Google Docs cum să stea.

Mulți dintre oamenii implicați în viața Sibiului erau acolo: Cristian Cismaru, de la Asociația My Transylvania, poetul Radu Vancu, Alexandru Găvozdea, președintele Ordinului Arhitecților din Sibiu, Dan Perjovschi, Marian Coman de la Habitus, scriitoarea Teodora Coman, economiști, profesori, specialiști în IT și în comunicare online, antreprenori. Îi adunase pe toți Ciprian Ciocan, de la Fundația Comunitară.

Grupul avea deja un nume – Vă Vedem din Sibiu – și o identitate vizuală. „Ochii Sibiului”, o emblemă a arhitecturii orașului, traduceau într-un simbol grafic, în alb și negru, conceptul protestului și apartenența noastră. Oamenii cu „nerv etic”, cum avea să spună mai târziu poetul Radu Vancu, au simțit nevoia să se facă scut al statului de drept, protestând față de modificările aduse legilor justiției. Ne bazam pe solidaritatea unei comunități mici, care nu își propunea altceva decât să stârnească, în cel mai plin de civilitate mod cu putință, emoție și speranță.

În documentul pe care îl aveam în față în plină noapte era trecut tot. Harta Pieței Huet din fața sediului PSD, unde urma să protestăm printr-un flashmob urmat de sit-in începând cu ora 12, direcțiile din care aveau să intre protestatarii, cu aerul unor simpli trecători, pentru ca apoi să rămână împietriți timp de 15 minute, ordonați în linii paralele, ca o metaforă a trupurilor pentru „statul paralel”. Și, nu în ultimul rând, indicațiile despre privire. „Participanții își fixează privirea în față spre un punct din interiorul sediului și privesc intens și cu sobrietate spre acel punct.”

 

Sit-in (sau sit-down) o formă de acțiune directă care implică unul sau mai mulți oameni care ocupă o zonă de protest pentru a promova schimbarea politică, socială sau economică.

Dimineața zilei Z m-a găsit îndesându-mi în buzunarele paltonului creta de asfalt a copiilor mei. Ploua mocănește când am ajuns în Piața Huet și m-am gândit că degeaba facem noi x-uri pe dalele de piatră, fiindcă se vor șterge și oamenii se vor așeza oricum intuitiv, nefiind obișnuiți cu genul acesta de ordine. Dar ne simțeam bine făcând asta. Simțeam că astfel contribuim.

Deși plănuiserăm ca după flashmob să rămânem acolo prin rotație pentru un sit-in de 24 de ore,  pe 11 decembrie am stat toți, toată ziua. Am tras un cablu de curent și, bâjbâind prin mănuși tastatura laptopurilor, am început să spunem lumii despre protestul nostru. Ne-am învățat numele când Bebe a venit cu ceai într-un termos de restaurant. Cineva a adus măsuțe de picnic și, în jurul cănilor cu ceai, am povestit despre fiecare. Mesele de picnic au rămas una dintre cele mai copleșitoare amintiri ale acelei zile, fiindcă aveau să găzduiască dovada solidarității și a generozității umane. Mai întâi, a venit o doamnă din Primărie care și-a consumat pauza de masă ca să ne cumpere banane. Apoi tarta de mere, încă fierbinte, pe care ne-a lăsat-o o doamnă în vârstă cu mâini aristocrate și miros de mosc. Mai târziu, cineva a strigat că au venit pachete cu sandvișuri, dar că nu se știe de unde, fiindcă restaurantul a vrut să rămână anonim. Portocale, mere, turtă dulce din Piața de Crăciun, napolitane, sushi de la restaurantul japonez, totul era acolo, stivuit pe măsuțele pliante care se clătinau acum sub greutatea piramidei de umanitate. Iar deasupra tuturor, gogoșile din Irak.

„Soțul meu v-a văzut pe Facebook și m-a sunat să-mi spună”, ne-a zis cu entuziasm o doamnă, în timp ce ne oferea o cutie mare și albă de carton: „«Te rog să le duci ceva dulce copiilor care stau în frig». Așa că v-am adus gogoșile astea.” Am auzit ca prin vis că soțul doamnei este unul dintre militarii români aflați în teatrele de operațiuni din Irak, fiindcă eram prea preocupată să-mi șterg lacrimile de emoție.

Sit-inul  Vă Vedem din Sibiu a durat 72 de ore, neîntrerupt. Am stat acolo cu devotamentul unora care aveau de păzit un foc viu. Nu aveam autorizație de protest între 12 noaptea și 8 dimineața, așa că ne-am păzit locul nostru plimbându-ne în jurul lui, fără să ne oprim. Ajungeam acasă noaptea târziu și continuam în gând. Fiindcă majoritatea aveam o anumită autonomie a muncii, am hotărât, fiecare pentru noi, că cel puțin pentru câteva zile protestul acesta va fi rațiunea pentru care ne vom trezi dimineața.

Am decis apoi să continuăm doar cu flashmoburile de 15 minute, de la ora 12 – pentru câteva zile, cel mult o săptămână. De altfel, întrebarea dacă „se mai ține” a devenit un laitmotiv al întâlnirilor noastre.

Diminețile începeau pe grupul de chat #vavedemdinsibiu, unde primul ajuns în Piața Huet încărca o fotografie cu zorii zilei celei noi. Obiceiul acesta, de a ne da check-in din zona noastră de protest sau de a ne face o fotografie acolo, a devenit în timp un mijloc de a ne exprima atașamentul față de cauza noastră. Ne-am adunat spontan la demiterea Laurei Codruța Kövesi, la revocarea procurorului general Augustin Lazăr, la comemorarea victimelor din Colectiv. Prezența noastră în fața sediului PSD, la orice oră, a devenit un barometru al ființei noastre civice. Un an mai târziu, răspunsul este în continuare da, se mai ține.

Agora – piața publică în care se concentra  viața civică a unui oraș în Grecia Antică

Între timp, locul nostru de protest a devenit pe Facebook Zona Liberă de Corupție Sibiu. Deși ZLC nu înseamnă decât vreo sută de metri pătrați neîmprejmuiți de piatră cubică și o bucata liberă de cer, pentru noi este acasă. Un „acasă” care ne face fericiți și care a purtat, multă vreme, numele mișcării noastre, Vă vedem din Sibiu, scris pe un banner atârnat între doi copaci, un marcaj al apartenenței, la fel de artizanal ca numele unor proprietari scris cu pixul sub soneria casei.

Aici am început să organizăm Agorele, chiar din prima zi, din nevoia de a explica cine suntem și de ce suntem acolo, dar și pentru a dezbate teme educative. Întotdeauna ne-am imaginat că activismul civic înseamnă deopotrivă informare și asumare prin educare. Au venit la Agorele noastre profesori, avocați, regizori, scriitori, fotografi, activiști civici, la fel ca și noi. A venit chiar și Mihai Șora. O singură dată am părăsit Zona Liberă de Corupțieși ne-am instalat recuzita în Piața Universității, unde ni s-au alăturat Mircea Cărtărescu și Gabriel Liiceanu.

Mergeam la Agorele din  ZLC seara târziu, după ce ne terminam munca la birou sau ne adormeam copiii. Și nu era ușor, de pildă, să fii o mamă în geacă de protestatar, când alte mame poartă la ședința cu părinții haine de blană. Nu am vrut săli de conferință, microfoane, confort. Ne plăcea să fim afară, sărind ca să ne încălzim, în pantaloni de schi și bocanci. Știam că trebuie să rezistăm, dar încă nu ajunseserăm să folosim acea resursă conștientă care să ne motiveze să rămânem în continuare în ZLC. Eram acolo toți, din pornire, dintr-un entuziasm care atunci părea nesfârșit și din speranța că exemplul nostru va schimba ceva în ceilalți.

Dacă în primele luni, participanții la protest au fost cei din grupul de chat, astăzi privim cu bucurie cum generația intelectualilor de peste 60 de ani a preluat ștafeta protestatară. Cu ei acolo ne simțim în siguranță și știm că, indiferent de vreme sau de cât de ocupate ne sunt viețile, ei vor asigura, ca niște corpuri conductoare de civism, permanența prezenței fizice.

În tot acest timp, grupul celor 10 oameni de comunicare, duduia. Ne-am împărțit în mod natural între cei care lucrează „în spate”, scriind conținut pentru pagina de Facebook și răspunzând ca un birou de presă la întrebările jurnaliștilor și „purtătorii de cuvânt”: Radu Vancu și Ciprian Ciocan. Când au scris despre noi cei de la Huffington Post, am știut că ne vom putea folosi de această presiune publică și că nu ne vom opri. Au urmat articole în presa de limbă germană, transmisiunile celor de la Digi TV, un reportaj al televiziunii publice olandeze, știri despre noi preluate de publicațiile independente din România și zeci de mesaje din diasporă. Am apărut și pe site-ul Euronews, iar în primăvară postul de televiziune France 3 a trimis o echipă cameraman-reporter ca să îi filmeze pe oamenii care stau zilnic, tăcuți, în picioare, în fața unui sediu de partid cu ușile închise.

– Dar ați intrat vreodată înăuntru?, ne-a întrebat jurnalista.

– Am intrat de 8 martie, când le-am dus doamnelor prăjituri de casă, a explicat Radu.

Înăuntru sunt funcționari, oameni care în prima zi de protest au tras jaluzelele ferestrelor. Apoi ne-au filmat, zile în șir. Ne-au acuzat în scrisori deschise și deloc prietenoase cu limba română că ne-am branșat ilegal laptopurile la curentul orașului, că ne ținem copiii în frig și că manifestarea noastră este una agresivă. Le-am răspuns, vorbind despre sensul tăcerii noastre, elegant și curat, în stilul #văvedem.

A trebuit să treacă o vreme, să ne rutinăm unii cu alții, privitori și priviți, până când toată lumea a înțeles că, pentru noi, sediul PSD din Piața Huet era cel mai la îndemână simbol al partidului aflat la guvernare.

Mesajul nostru a ajuns și în inima Europei. În ianuarie am fost invitați la Bruxelles, în Parlamentul European, la o expoziție de fotografie dedicată protestelor de stradă, ne-am gândit că este șansa noastră de vorbi despre îngrijorările noastre de cetățeni ai unei țări care riscă să piardă busola orientării europene. Am organizat o Agora cu invitați din Parlamentul European chiar în Agora Simone Veil, după cum se numește, providențial, esplanada din fața clădirii Parlamentului. Ne-am dus fără bannere sau recuzită, doar cu niște hanorace cu ochii Vă Vedem din Sibiu și așa, răvășiți de vânt și ploaie, am simțit că  ZLC poate fi oriunde.

Vă vedem din Sibiu înseamnă astăzi o comunitate de 19.647 de followers, peste 300 de flashmoburi, 12 luni neîntrerupte de protest zilnic, 22 de agore, peste 100 de ore de filmare, mii de fotografii, zeci de materiale de presă apărute în țară și în străinătate, sute de oameni care au trecut prin Piața Huet, sute de pancarte cu mesaje anti-PSD și zeci de grupuri de turiști care au vizitat Sibiul și care ne-au inclus, ca pe un obiectiv viu, în tururile lor ghidate.

Aici trăim cu o fervoare aproape religioasă prezentul, într-o doză controlată doar de restul responsabilităților noastre. Nu știm exact câte zile va mai dura, când ne vom putea  întoarce liniștiți la viețile noastre, fără să mai purtăm în minte grija statutului de drept și a identității noastre europene. Dar chiar și atunci când timpul va șterge reflexul tăcerii colective din miezul zilei, vom ști că în Sibiu, România, există un task force civic pregătit să intervină și să reaprindă speranța acolo unde ea s-a pierdut.

Până atunci însă, continuăm să ne adâncim zilnic în starea de protest și dăm timp gândurilor noastre civice să ne umple mintea, până când auzim bătând la 12:15, ca un gong de final, clopotul Bisericii Evanghelice.

Știm că odată asumate, câmpurile de luptă nu sunt niciodată părăsite și că, din energia sutelor de oameni cu care s-a impregnat spațiul acesta, se va naște ceva. Un speakers corner cu mobilier urban, pentru care am organizat deja un concurs de arhitectură. Un centru al comunității, care să rămână neclintit și după ce va fi trecut prima bătaie de clopot.

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Război și pace

Pe drumul lui Franz Ferdinand, la o sută de ani de la scânteia Primului Război Mondial.

De ce protestele mă bucură, dar mă şi sperie

Despre înstrăinare și reconciliere într-o Românie divizată.

Râsul de criză

Învățături preponderent empirice și ideal reconfortante pentru protestatarul confuz.