Pândă

Trenul se zdruncină pe șine în drum către București și eu stau la pândă, fixând cu obstinatie placajul de sub…

Stau la pândă.

Trenul se zdruncină pe șine în drum către București și eu stau la pândă, fixând cu obstinație placajul de sub patul lui. Ne-am luat cușetă și el doarme în patul de sus pentru că mie mi-era frică să nu cad din pat în somn, iar el voia să se odihnească, deci nici nu s-a pus problema să dormim împreună. Nu dormim în același pat așadar pentru că suntem oameni mari, cu nevoi și probleme și vieți complicate și n-are rost să ne pierdem vremea cu chestiuni romanticoase (cum îmi doresc eu în secret).

Trenul este îngrozitor de zgomotos. Nu am dormit deloc pe drumul spre Budapesta și acum, la întoarcere, e și mai complicat, pentru că e zgomot de la oamenii care nu mai dorm, e zgâlțâială și eu stau la pândă. Plecasem împreună în ceea ce peste doi-trei ani avea să se numească un city break, el cu un rucsac mic, eu cu o valiză prea mare. El asigurându-mă că va fi okay dacă lipsim luni de la birou, eu cărând după mine o grămadă de așteptări acumulate din combinația nefastă între imaginația mea hiperactivă și un cerc de prietene cu gărgăuni la cap.

Nu face nicio mișcare. De când ne-am urcat în tren s-a spălat tacticos pe mâini, m-a sărutat scurt și s-a urcat direct în patul de sus, unde doarme. Sau cel puțin așa cred, pentru că nu văd nicio mișcare prin placaj. Mă gândesc că dacă îi cade prin somn mâna peste marginea patului, așa cum văd eu în filme, pot să îl ating și să primesc o confirmare. Așa că pândesc mâna.

Patul de tren miroase ciudat și asta nu mă ajută deloc. Oricum sunt frântă de oboseală, pentru că n-am dormit nici la pensiunea cochetă din Pesta unde ne-am luat cameră și nu dorm nici acum. E greu să stai la pândă așteptând să vezi ceva care oricum nu are definiție. În teorie e simplu: eu îl iubesc pe băiatul asta rău de tot și el mi-a zis că vrea să meargă cu mine un weekend la Budapesta, ne-am luat cameră împreună, am mers cu trenul împreună, ne-am plimbat de mână prin oraș, am mâncat gulaș la un restaurant care arăta pe interior ca un submarin. În practică lucrurile sunt mai complicate pentru că eu nu știu sigur dacă mă place, nu înțeleg de ce lucrurile nu se întâmplă ca în filmele pe care le-am văzut la Turner Classic Movies (chiar dacă la pensiune aveam și un pian în cameră) și îmi petrec fiecare secundă în care suntem împreună, la pândă, gata să primesc și să decodez mesaje. El mănâncă, bea bere, se uită tăcut la clădiri, mă ține de mână, merge mult pe jos, noaptea se foiește uneori în somn. Eu mă întreb.

Trenul trage în gară la București și am impresia ca nu o să-mi mai iasă niciodată mirosul ăla ciudat de cușetă din păr. El are ochii mici de la dormit, dar își împachetează atent lucrurile și coborâm împreună din tren. Încetinesc voit pasul ca să văd din urma lui în ce direcție se va duce. Mergem acasă la el? Merge doar el? Să merg și eu? Se întoarce și se uită întrebător la mine, iar eu îl reped:

„Păi eu mă duc la mine. Vorbim. Pa.”

Nu-i mai dau ocazia să răspundă ceva. Smucesc valiza și mă duc către gura de metrou. Nu-i mai răspund la telefon. Mai bine așa. Obosisem să stau la pândă cât el dormea, mânca, se uita la clădiri și mă ținea de mână. ●

Bogdana Butnar este blogger, consultant de marketing și cusătoreasă aspirantă.  S-a reîntâlnit cu bărbatul pe care-l pândea câțiva ani mai târziu. El i-a mărturisit ca n-a înțeles niciodată de ce nu s-au mai văzut, fiindcă el o plăcea foarte mult. Acum e căsătorit și are doi copii.

● Acest text a apărut într-o serie despre despărțiri, un proiect DoR în care mai multe femei povestesc despre încheierea memorabilă a unei relații. Dacă îți plac proiectele noastre, alătură-te comunității DoR.

8 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[Pustnik 2017] Totul e un pitch: lecții de drum lung

Nu numai oamenii din industria filmului trebuie să știe cum să stârnească interesul legat de ceea ce fac. O tolbă.

[EduDoR] Sindromul răbdării

Părinții nu au vrut să o înscrie pe Anisia la o grădiniță pentru copii cu nevoi speciale, pentru că s-au gândit…

[24/7] Murmur

Cum îți extinzi afacerea în toată lumea fără să pleci din România?