Pe Bune #36: Ioana Moldovan

Cum documentezi foto poveștile oamenilor care trăiesc în zone de conflict sau au trecut prin experiențe traumatizante.

Ioana Moldovan a descoperit fotografia în ultimul an de facultate, însă i-a luat peste 10 ani până să găsească curajul de a se dedica acestei pasiuni full time. Aceeași pasiune a purtat-o la protestele din Piața Taksim în Turcia sau pe frontul de est din Ucraina, dar și în unele dintre cele mai sărace zone din România unde a surprins de la cum arată bătrânețea pentru români până la viața unui medic la țară. Fotoreportajele ei au fost publicate, printre altele, în The New York Times, Al Jazeera și Huffington Post. Pe lângă bucuria de a fi publicată în presa internațională, Ioana spune că asta i-a oferit și siguranța financiară de a continua să facă proiecte în care crede. Pentru Ioana, scopul meseriei de fotojurnalist este de a arăta oamenilor o realitate cu care aceștia nu au contact direct sau despre care nu știu că există și, astfel, de a schimba, într-o măsură mai mica sau mai mare, felul în care înțeleg lumea.

Proiectele foto ale Ioanei Moldovan pot fi văzute aici.

Ascultă Pe Bune pe Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Ioana, mă bucur să te am în studio.

Ioana Moldovan: Salut. Mulțumesc frumos pentru invitație.

Andreea Vrabie: De ce fotojurnalism? De ce crezi că te atrage meseria asta?

Ioana Moldovan: Cred că asta este una dintre cele mai grele întrebări. Pentru mine fotojurnalismul înseamnă să fiu cumva martor, chiar să iau parte la viața mai multor oameni și să le spun mai departe poveștile. Ce cred cu tărie, chiar, este faptul că orice om are o poveste de spus și de cele mai multe ori aceasta chiar merită spusă. Și, foarte simplu, îmi place să spun astfel de povești. În imagini, desigur.

Andreea Vrabie: Și cum îți alegi într-un fel proiectele pe care le faci? Viețile astea pe care le documentezi?

Ioana Moldovan: Sunt, în general, să zic, subiecte care mă interesează personal, care cred că au o oarecare însemnătate în societatea în care trăim. Mai sunt unele care pur și simplu, idei care apar pe moment dintr-o discuție cu cineva și ajunge să mi se pară un subiect foarte interesant și atunci încerc să-l documentez. E o chestie destul de dinamică.

Andreea Vrabie: Dar ai observat să fi atrasă de un anumit tip de povești? Pentru că nu documentezi, de exemplu, viețile oamenilor bogați sau politicienilor.

 Ioana Moldovan: Da, nu știu, ai putea să spui că e lipsă de imaginație, dar cred în posibilitatea ca, după ce spui de poate nenumărate ori povești despre, să zic, oameni dezavantajați sau care trăiesc în medii mai puțin norocoase, că poate la un moment dat se poate schimba ceva. Poate am mai spus asta sau spun asta de multe ori: În frumos nu mai e loc de schimbare și atunci cauți să spui lucruri, nu aș vrea să le spun mai puțin frumoase, dar lucruri și povești în care este loc de mai bine. Și poate de asta m-am îndreptat către social, către mediile defavorizate, către categorii de oameni poate mai puțin înțelese de publicul larg sau la care publicul larg are un acces mai redus, nu știu, să-i întâlnească sau să trăiască alături de ei sau să îi cunoască mai îndeaproape. Și atunci poate astfel de povești reușesc, într-o oarecare măsură, mai mică sau mai mare, să stabilească o punte între oameni din diferite medii, din diferite pături sociale sau de diferite chiar și naționalități, dacă spui o poveste dintr-o altă parte a lumii.

Andreea Vrabie: Cumva asta era următoarea mea întrebare, dacă poate fotografia să schimbe în vreun fel realitatea. Ai urmărit în urma unor proiecte ce s-a întâmplat cu oamenii respectivi după? Sau o parte din feedbackul pe care l-ai primit de-a lungul timpului ți-a arătat că măcar cei care văd fotografiile ajung să înțeleagă realitatea pe care oamenii ăia o trăiesc?

Ioana Moldovan: Cred că o mică schimbare, măcar la nivel de mentalitate, se produce. Ce e mai greu să obții este o schimbare la nivel de acțiune, asta se întâmplă destul de greu. Este spre ceea ce tindem, dar chiar nu este o chestie care să vină imediat și care cred că se obține, așa, pocnind din degete sau spunând o poveste o singură dată și e de ajuns. Ci este un efort colectiv al tuturor fotojurnaliștilor, jurnaliștilor să ducă fiecare cu părticica lui și fiecare cu poveștile lui să ducă într-un final spre o schimbare de o anvergură mai mică, mai mare, dar o schimbare în bine. Și nu se întâmplă imediat, poate să dureze decenii, ani, luni, nu știu, habar n-am până se produce. Dar cred că putem, știi cum se zice, pune osul să facem ceva. Să fie mai bine pentru anumite categorii de oameni sau pur și simplu să aducem la cunoștința altor oameni ce este în jurul lor și ce alte realități există în țara noastră, pe lumea asta, la care ei poate nu au acces sau la care poate nu se gândesc în fiecare zi, dar ele sunt acolo.

Andreea Vrabie: Mai ales acum când suntem invadați de atât de multe fotografii și nu doar de la noi, și din afara țării, crezi că mai pot genera emoții? Că oamenii nu devin, cumva, imuni la suferință transmisă prin fotografie?

Ioana Moldovan: Cred că e un mecanism de autoapărare, cumva, și devin imuni la suferință și probleme, indiferent că e vorba de fotografii, că e o vorba de presă scrisă, că e vorba de video și, într-adevăr, cred că nu e nicio persoană pe lumea asta care vrea să stea toată ziua să vadă numai calamități și numai povești să le spun triste. Dar asta nu înseamnă că dacă le ascundem sub preș și încercăm să le uităm, ele și dispar. Și atunci, nu știu, prin repetiție, chiar dacă aceasta duce la ce ai numit tu imunizarea publicului față de probleme, nu cred că trebuie să renunțăm. Poate fiecare, nu știu, își ia la un moment dat o pauză, dar la un moment dat tot va reveni să se gândească sau să citească sau să parcurgă un material de presă legat de anumite probleme care sunt importante pentru conștiința noastră de oameni pe această planetă.

Andreea Vrabie: Înainte de a porni un proiect nou ai vreo teamă în legătură cu ce o să urmeze?

Ioana Moldovan: Tot timpul există teamă, de cele mai multe ori este legată de acces. Adică cât de mult o să reușești să fii acceptat în viața persoanei respective sau a colectivului respectiv, pentru că de nivelul accesului și de timpul petrecut cu persoanele respective depinde până la urmă calitatea fotografiilor sau calitatea proiectului. Și atunci da, ai o teamă că poate nu reușești să obții accesul dorit. Dar la început de fiecare proiect e învinsă de entuziasmul unui nou început, unui nou proiect, unei noi povești și atunci, cumva, se estompează.

Andreea Vrabie: Și odată ce ai ajuns acolo, cum încerci să câștigi încrederea oamenilor?

Ioana Moldovan: Cred că cel mai important este să tratezi oamenii respectivi cu respect și sinceritate. Adică să le explici foarte clar și foarte sincer ce vrei să faci, care este scopul poveștii pe care vrei să o spui, cum vrei s-o spui și întotdeauna să ai respect față de acei oameni. E esențial. Uite, de exemplu, când am lucrat la povestea doamnei doctor de la sat, m-am dus de mai multe ori câte o săptămână și în afara timpului dormind, stăteam aproape nonstop și urmăream activitatea ei, fie că era cea medicală, fie că era timpul ei liber. Deci erau săptămâni întregi de stat nonstop cu doamna doctor. În cazul proiectului Invictus, am fost mult mai mult timp. Au fost luni de zile în care mergeam aproape în fiecare zi și stăteam cel puțin câteva ore.

Andreea Vrabie: Te implici în viețile lor?

Ioana Moldovan: În ce sens?

Andreea Vrabie: Emoțional. Ajungi să te atașezi? Mai ales pentru că petreci atât de mult timp cu unii dintre ei.

Ioana Moldovan: Eu da. Nu știu, chiar și cu persoane poate pe care nu le-am cunoscut foarte bine sau cu care nu am stat foarte mult am suferit alături de ele, ca să zic așa, dacă am văzut că s-a întâmplat ceva foarte rău. Sau nu știu, când am documentat criza refugiaților, țin minte că eram în gară în Tovarnic la granița dintre Serbia și Croația și îi vedeam așteptând trenul, neștiind când o să ajungă. Și mi se părea că erau, că vedeam, de fapt, cu ochii fotografii din timpul celui de-al doilea război mondial și mi se părea că n-am învățat nimic și îmi părea atât de rău pentru mulți dintre oamenii ăia. Și da, m-a mișcat, da, sufeream cumva pentru ei. Mai ales când îți pasă, cumva, de subiectele pe care le documentezi. Pentru că eu, personal, nu prea tratez subiecte care nu mă interesează cu adevărat și care nu mă mișcă într-un fel sau altul și atunci da, îmi pasă de oamenii respectivi. Da, mă mișcă ce se întâmplă cu ei. Da, mă atașez de mulți dintre ei dacă petrec mai mult timp.

 Andreea Vrabie: Și cum faci să treci peste? Luând chiar exemplu ăsta cu criza refugiaților. Cât stau cu tine după ce deja ai plecat de acolo?

Ioana Moldovan: Sunt multe amintiri care stau cu tine și nu sunt neapărat numai cele neplăcute. Mi se pare că mai mult te consumă pe moment, pentru că după aia, dacă de exemplu începi un alt proiect, vei găsi altceva care să te preocupe sau alte persoane pentru care să te consumi. Și atunci, cumva, e o trecere de la un consum la altul în care da. Poate nu mai ai nici timp și nu faci numai asta toată viața, toată ziua. Mai ai și viață personală, mai ai și probleme din viața ta de zi cu zi, mai ai la ce să te gândești și în afara muncii de fotojurnalist. Și atunci, da, ai un nou proiect, te gândești la el, ai viață personală și probleme personale, te mai gândești și la ele, și în anumite momente te mai gândești și la lucrurile prin care ai trecut sau oamenii pe care i-ai întâlnit.

Andreea Vrabie: Ce responsabilitate simți că ai atât față de, și știu că nu-ți place cuvântul ăsta și nici eu nu vreau să folosesc ,,subiecți”, față de oamenii pe care îi fotografiezi? Dar față de public?

Ioana Moldovan: Cred că cea mai mare responsabilitate pe care o ai ca, și pun în paranteză aici (foto) și jurnalist, este să nu minți. Acum știm cu toții că obiectiv 100% nu poate fi nimeni și a cere obiectivitate de la un jurnalist, adică obiectivitate pură, de la un jurnalist e așa, o utopie. Și atunci cred că cel mai simplu spus și cel mai corect spus este să nu minți. Să nu minți nici publicul, să nu te minți nici pe tine și să nu minți nici oamenii pe care îi documentezi și prin asta vreau să spun să nu le denaturezi povestea în niciun fel. Și de multe ori, poate, să te gândești cum ar vrea ei să apară în poveste. Adică nu-i o minciună, dar să ajungi cumva să le cunoști esența și să reușești să o transmiți mai departe, ceea ce nu e așa ușor. Adică e și mult de muncă și cu toții încercăm sau eu încerc să ajung acolo. Poate nu reușesc de fiecare dată, dar e acolo în spatele creierului undeva care spune încearcă asta. Și când reușesc, mă bucur că reușesc. Dacă nu se întâmplă de fiecare dată, îmi pare rău.

Andreea Vrabie: A fost vreun proiect la care, nu știu, în timp ai ajuns să-ți pui tu întrebări dacă într-adevăr n-ai mințit?

Ioana Moldovan: Nu știu. Adică de mințit nu am mințit.

Andreea Vrabie: Sau că poate n-ai înțeles exact ce…

Ioana Moldovan: Poate sunt proiecte, cel puțin mai la început, pe care nu le-am documentat atât de în profunzime. Dar poate nici nu era un subiect, nu știu, mă gândesc acum la povestea cu bâlciurile. Na, am numit-o proiect, dar era o vizită la cât mai multe bâlciuri din România și voiam să văd cum evoluează lucrurile și cum se modernizează, cumva, aceste adunări. Dar nu sunt convinsă că la momentul respectiv știam cum să tratez în profunzime subiectul, cum să-l documentez cu adevărat și probabil am fost un pic mai superficială. Cel puțin la nivel de esență, nu neapărat vizual, dar cred că se putea face mai bine. Adică puteam să fac eu mai bine. Nu la momentul respectiv, dar probabil acum aș încerca s-o fac mai bine. Asta zic. Că nu cred că am mințit și nici nu am omis ceva voluntar sau voit, ci pur și simplu nu am știut la momentul respectiv cum s-o fac mai bine.

Andreea Vrabie: Știu că nu ai fost interesată de fotografie de la început sau de creație. Ai terminat marketing, ai lucrat în departamente de marketing și de vânzări pentru o perioadă destul de lungă, de mai mult de 10 ani. Ce crezi că-ți lipsea în meseriile astea de ai devenit din ce în ce mai atrasă de fotografie?

Ioana Moldovan: Într-adevăr am descoperit fotografia aproape la sfârșitul facultății sau chiar după sfârșitul facultății. La momentul respectiv chiar era doar o curiozitate cumva, dacă pot și eu să surprind în imagini ce vedeam că fac alții pe care îi urmăream pe internet. Vorbesc de fotografi celebri. Eram fascinată de Bresson la vremea respectivă. Și la momentul respectiv nu aș fi văzut-o niciodată pentru mine ca o meserie sau nu m-am gândit așa. Nu am avut nici influențe, să zic, în familie, care să mă îndrepte pe această cale și atunci era o pură curiozitate, să văd dacă pot, dacă îmi place. Și adevărul e că mi-a plăcut din ce în ce mai mult, dar cumva mi-a fost greu cu trecerea timpului să găsesc i-aș spune să găsesc curajul și chiar nu e un cuvânt exagerat. Să găsesc curajul să o iau de la capăt, să renunț la un anumit stil de viață și un anumit confort financiar obținut prin ani de muncă în alte domenii. Și mi-a luat foarte mult timp să-mi dau singură acest șut în fund și să o iau pe această cale pe care, cumva, foarte mult timp mi-am dorit s-o apuc. Să fac numai fotojurnalism. Și nu e neapărat că-ți lipsește ceva acolo, este pur și simplu faptul că-ți dorești să faci altceva mai mult decât ce faci acolo. Îți lipsește, de fapt, ce vrei cu adevărat să faci sau ce ai descoperit că vrei să faci. Poți la începutul unei, să-i zic cariere, deși sună, mă rog, foarte corporatist, dar la începutul unui drum în viață poți să nu ai habar ce vrei cu adevărat. Iar eu la 18 ani cred că chiar nu știam foarte bine pe ce lume trăiesc, spre deosebire de alți oameni sau alți copii din zilele astea, pe care-i văd mult mai conștienți de realitate, mult mai ancorați, mult mai siguri pe ce vor să facă. Eu voiam să lucrez în advertising. N-am ajuns niciodată, dar asta zic, la o vârstă mai tânără, mai ales dacă nu ai, și mi se pare important, dacă nu ai un exemplu în familie sau dacă nu ai pe cineva care te-a ghidat, pe o anumită cale, este greu să știi ce vrei să faci sau ce te pasionează cu adevărat. Iar eu, într-adevăr, am descoperit târziu asta și într-un fel regret, pentru că, sună ciudat, dar parcă am pierdut ani din viață în care puteam să cresc ca fotograf. Să învăț mai multe, să capăt mai multă experiență și regret, cumva, că n-am găsit mai devreme. Dar mă bucur că până la urmă am găsit fotojurnalismul sau el m-a găsit pe mine sau nu știu.

Andreea Vrabie: Știu că o perioadă ai făcut fotografie în paralel cu jobul. În ce moment sau ce te-a făcut să decizi că te vei dedica doar fotografiei?

Ioana Moldovan: Da, recunosc că s-au pupat, cumva, niște lucruri și anume frustrarea mea că nu am destul timp să fac fotografie cu oportunitatea de a lucra la momentul respectiv pentru Euractiv. Și de a lucra remote, făcând lucruri destul de creative pentru mine. Făceam infografice și filmulețe animate și aveam suficient timp sau oricum mai mult timp decât înainte să mă ocup și de proiectele de fotojurnalism.

Andreea Vrabie: Pentru că înainte doar în concedii.

Ioana Moldovan: Înainte, da. În timpul liber, în weekend, în concedii. Adică toate concediile mele foarte mult timp erau dedicate poveștilor pe care voiam să le spun sau nu mă gândeam să mă duc într-un loc, să zic în concediu, fără să spun o poveste de acolo. Sau îmi luam concediu în funcție de oportunitățile care apăreau să merg undeva și să fac niște fotografii, să fac un proiect mai mic, mai mare. Și da, am avut această șansă de a lucra la un proiect un an de zile, într-adevăr cu un salariu fix, care cumva era o trecere de la confortul material pe care mi-l dădea jobul full time la acest hibrid, de salariu un pic mai mic, dar cu timp suficient pentru a face ce voiam să fac. Și după anul respectiv am trecut la freelancing 100%.

Andreea Vrabie: Și cum faci față freelancingului? Că asta vine cu multe incertitudini.

Ioana Moldovan: Da. Nu vreau să mă plâng, pentru că ar fi aiurea să mă plâng, din moment ce am ales să fac lucrul ăsta și până la urmă dacă numai te plângi și zici ce nasol este, înseamnă că nu faci tu ce trebuie. Sau, na, poate într-adevăr nu fac eu tot ce trebuie ca să meargă mai bine și poate nu sunt destul de calată, focusată să găsesc tot felul de joburi noi, să găsesc oportunități care plătesc și sunt mai mult interesată să-mi urmăresc propriile interese și poveștile pe care vreau eu să le spun, indiferent că acestea se vor vinde sau nu. Probabil. Nu-mi dau seama dacă este o mentalitate perdantă sau nu din punct de vedere al câștigării existenței ca fotojurnalist, dar știu că o fac în momentul de față și poate și din cauza asta nu este foarte ușor ca freelancer. Dar când zic nu este ușor, nu este ușor din punct de vedere financiar. Dar din punct de vedere mental sau psihic, pentru mine a fost o diferență ca de la cer la pământ. Deci în momentul în care nu am mai avut job și am putut în orice moment în care mi s-a năzărit să plec undeva sau pur și simplu să mă duc să fac câteva fotografii și să pot să fac asta, nu știu, cel puțin la început, mi se părea raiul pe pământ. Era pur și simplu fericire. Și nu mă văd acum trăind fără asta sau nu mă văd întorcându-mă la un job. Sper să nu fiu nevoită să o fac. Sper să reușesc să mă întrețin în continuare din fotografie și fotojurnalism. Faci și niște sacrificii, într-adevăr, dar ai și foarte mult de câștigat. Cel puțin pe plan emoțional, pe plan sentimental, pe plan pur și simplu personal, ca satisfacție personală ai foarte multe de câștigat.

Andreea Vrabie: Reportajele tale foto au fost publicate în The New York Times, Al Jazzera, Huffington Post, ESPN, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă succesul ăsta, pentru că e succes, nu știu cum altfel să îl numesc, simți că a creat un soi de presiune? Sau că ai tu niște așteptări de la tine ca în continuare pozele tale să fie la fel de bune, să fie preluate de același tip de publicații?

Ioana Moldovan: Acum sunt două componente de luat, să zic, în calcul când vine vorba de presă internațională. Și da, primul este cel de satisfacție pe care o ai ca fotojurnalist să fii publicat în aceste publicații de renume internațional. Dar mai este și componenta financiară, pentru că instituțiile media din afară plătesc pentru fotojurnalism. Astfel că dorința de a publica în media din străinătate nu vine doar din satisfacția de a avea un renume sau din, până la urmă, bucuria că au fost fotografiile tale preluate de o astfel de instituție, ci și din nevoia de a-ți asigura un trai. Și în momentul când reușești să vinzi, să-i zic reportaj sau o poveste, la o publicație din străinătate, ai pe lângă șansa de a-ți asigura un venit decent și aceea de a-ți continua, cumva, munca și de a avea fonduri să faci alte proiecte. Pentru că, din păcate, în România pentru jurnalism nu mi se pare că se plătește la un nivel satisfăcător pentru branșa noastră. Poate nu satisfăcător, dar la un nivel care să-ți permită efectiv să trăiești doar din ce vinzi, să zic așa, în țară.

Andreea Vrabie: Ai făcut fotografii la protestele din România, din Turcia, din Ucrania, locuri în care îmi imaginez, sunt foarte mulți fotojurnaliști. Încerci în vreun fel să te diferențiezi sau să surprinzi alt tip de imagini decât restul?

Ioana Moldovan: Cred că fiecare dintre noi sau fiecare dintre fotojurnaliștii care sunt acolo încearcă să surprindă altfel de imagini sau să iasă, cumva, în evidență cu o imagine sau cu o fotografie. Și da, cred că pe lângă fotografiile de acțiune, când e ceva acțiune la un protest, cauți tot felul de momente din să-i zic din piață, poate mai interesante, poate mai grăitoare, poate mai emoționante. Îți iese, nu-ți iese, nu știu. Depinde. Ești cumva cu ochii în patru la tot ce se întâmplă acolo, chit că este mai departe de acțiune sau mai aproape de acțiune. Și da, în mod clar este și o chestie de noroc, de șansă. Ți-ai creat jumătate din noroc, să zic așa, prin faptul că te-ai dus la protest, eveniment sau ce-o fi acolo. Dar după aceia, legat de ce se întâmplă într-un colț sau în celălalt al zonei unde te afli, al locului în care te afli, dacă ești efectiv la o distanță de la care poți să fotografiezi un lucru interesant care se întâmplă e noroc. Poți să fii pur și simplu în colțul celălalt al pieței făcând altceva.

Andreea Vrabie: O parte dintre protestele astea, și nu cele de la noi, în Piața Taksim, pe Euromaidan, au fost și violente sau mai violente ca la noi. În același timp ai fost și pe frontul de est din Ucraina. Ți-a fost vreodată frică? Sau cum îți aduni curajul de a pleca în căutările astea fotografice?

Ioana Moldovan: Nu cred că se pune problema să-ți găsești curajul înainte. Sau nu mi-a fost frică niciodată înainte de a ajunge într-un loc, pentru că, așa cum spuneam mai devreme, e acel entuziasm că uite, o să ajung acolo, o să documentez acel eveniment, o să fiu în mijlocul acțiunii, o să văd cu ochii mei o parte din istorie. Și atunci aștepți cu nerăbdare acele momente și cel puțin eu nu am foarte mult timp să mă gândesc aoleu, dar ce-o să se întâmple? Într-adevăr, trebuie să-ți iei minimele precauții sau măsuri de siguranță. Nu te duci chiar total nepregătit, deși se poate întâmpla. Dar în rest e acel entuziasm care, cumva, îți diminuează sau te face să nu te mai gândești la frică. La fața locului poate să apară diverse intensități, ca să spun așa, dar nu consider că am fost în situații cu adevărat periculoase, în care să fie nevoie să tremur de frică.

Andreea Vrabie: Dar te-ai întrebat vreodată, chiar dacă nu erau cu adevărat periculoase, ai ajuns vreodată să te întrebi ce caut aici? Sau cine m-a pus să vin aici?

Ioana Moldovan: Nu, niciodată. Nu, asta nu. N-am avut niciodată, vorbesc de fotografie. Da, poate am ajuns într-un club și mă întrebam ce dracu caut acolo, dar dacă vorbim strict de fotografie și de fotojurnalism, nu, n-am avut niciodată senzația de ce sunt aici. Poate doar la niște evenimente foarte plictisitoare. Dar în rest, la proiecte și la subiecte pe care le-am ales eu și pentru care am avut un interes deosebit să le documentez, indiferent de unde m-au purtat, nu am zis niciodată. Chiar dacă, nu știu, am dormit în mașină sau pe nu știu unde, chiar dacă nu ai avut unde să mergi la toaletă, chiar dacă, nu știu, erau zone mai periculoase, nu m-am gândit la asta niciodată. Adică nu am regretat niciodată că am ajuns în acel loc sau că am ales să documentez acel subiect.

Și legat de frică sau de temeri, ca să nu-i zic neapărat frică, eu am experimentat o chestie destul de ciudată și anume am constatat faptul că omul se obișnuiește destul de ușor cu aproape orice. Și se adaptează la aproape orice. Zic asta gândindu-mă la experiența de pe front din Ucraina, când țin minte că în prima zi când am ajuns și au început bubuiturile, de obicei seara se trăgea mai intens, țin minte că la primele două-trei tresăream. Adică la fiecare bubuitură involuntar tresăream. Iar deja după, nu știu, cred că nicio zi, erau cumva sunet de fundal. Deveniseră sunet de fundal. Țin minte că mâncam, bubuia afară, mai ridicam așa privirea din când în când, dar nu era nimic ce să se compare cu sentimentul pe care l-am avut în prima zi. Și asta zic, mi se pare formidabil cum se adaptează omul la diferite condiții. E, nu știu, probabil e un mister. Adică e un mister pentru mine, dar am constatat pe propria piele cum se întâmplă.

Andreea Vrabie: Povestește-mi despre Invictus. Cum a apărut?

Ioana Moldovan: Invictus a apărut din întâmplare. Am fost invitată de Anca Grădinaru la un interviu la Europa FM și la un moment dat în timpul emisiunii m-a întrebat ce proiecte viitoare am și i-am povestit despre ideea pe care o aveam din lumea sportului, care nu s-a concretizat până la urmă, n-am mai făcut nimic cu ea. Și după emisiune pur și simplu m-a întrebat: Dacă tot te interesează ceva din sport sau lumea sportului, ai auzit de Invictus? Și zic: Nu, ce e aia? Zice: Uite, sunt militari răniți români care participă anul acesta, pentru prima oară, la Jocurile Invictus făcute special pentru militari răniți din toată lumea. Nu exagerez, în secunda doi am știut că vreau să fac această poveste. N-am avut un moment de ezitare și din prima secundă mi-am dorit foarte mult s-o fac. Și pur și simplu am luat legătura cu MAPN-ul, am explicat ce vreau să fac și m-am apucat de treabă.

Andreea Vrabie: Știai de la început că vrei să scoți un album foto?

Ioana Moldovan: Nu, asta nu. Adică asta a venit pe parcurs, odată cu timpul petrecut foarte mult. Nu știam la momentul respectiv nici cât timp voi petrece, s-a dovedit a fi foarte mult, s-au strâns și foarte multe fotografii. Și țin minte că eram cu Ioana Cârlig, bună prietenă și excelent fotograf, în bucătărie și ne uitam la fotografii. Trecuseră deja câteva luni de la începutul proiectului și zic: Ia, uită-te și tu să vezi ce am făcut, să vezi cum ți se pare. Trecem prin câteva sute de fotografii și la sfârșit îmi zice: Dar de ce nu faci o carte? La început nu am luat neapărat în serios ideea, dar după aia, cu cât s-au strâns mai multe și mi s-a părut mai important de spus această poveste, m-am hotărât să fac și cartea.

Andreea Vrabie: Pentru că vorbim despre militari răniți și persoane cu dizabilități, potențialul dramatic și emoțional pentru povestea asta, nu știu, mi se pare că e deja acolo. Tu ai încercat cumva să ai grijă să nu exploatezi potențialul ăsta?

Ioana Moldovan: Am încercat, pe cât posibil, să mă feresc să exploatez lucrul ăsta. De exemplu, nu i-am cerut niciunui militar vreodată să-mi arate rănile pentru a face o fotografie. Sau să-i zic ridică-ți pantalonii ca să văd, n-am făcut asta niciodată. Și chiar dacă te uiți în fotografii o să vezi că multe dintre rănile lor acum nici nu sunt atât de vizibile. Adică, dacă ei sunt, nu știu, să zic îmbrăcați în trening sau chiar în șort, mulți dintre ei, și tricou, nu o să vezi aceste răni. Pentru că în afară de puțini care, într-adevăr, au o proteză la picior sau unul dintre ei care este în scaunul cu rotile, marea majoritate a rănilor nu sunt atât de vizibile sau nu mai sunt. Asta nu înseamnă că rănile lor nu au în continuare urmări sau că nu le dau în continuare dureri sau nu îi împiedică, cumva, să facă un efort foarte mare, dar din punct de vedere pur vizual nu sunt atât de evidente. Și atunci, ele nefiind evidente, nici nu am căutat să le scot în evidență. Și, în plus, am vrut să arăt mai departe de faptul că ei au fost răniți. Adică ăsta este punctul de plecare, dar de la acest punct ei acum redobândeau o dată încrederea în ei, redobândeau un scop, redobândeau chiar și forță fizică prin exerciții și prin antrenament. Adică povestea este despre cu totul altceva. Oricum n-am fost acolo când au fost răniți, oricum nu am fost acolo în lunile imediat de după incident, în care se recuperau, dar povestea era, cumva, despre cum prin sport și prin apartenența la o nouă echipă ajungi să capeți încredere în tine, ajungi să te autodepășești. Pentru că, până la urmă, despre asta e vorba în Invictus.

Andreea Vrabie: Acum spre ce subiect te îndrepți?

Ioana Moldovan: Am mai multe subiecte pe care aș vrea să le ating în perioada care vine. Unul, de exemplu, este legat de mamele tinere și problema care există în România legată de aceste nașteri timpurii. Acum încerc, și se pare că nu este atât de ușor, să găsesc. Pentru că nu vreau să fac un portret colectiv, ci vreau să documentez cum este pentru o singură mamă tânără să răzbească cu un copil la o vârstă atât de fragedă. Și aș vrea să o fac pe un timp mai lung, dar momentan sunt în căutare de…

Andreea Vrabie: Mame.

 Ioana Moldovan: Mame, da. Și ar mai fi ceva tot în mediul rural, mă rog.

Andreea Vrabie: Cum simți că te-a schimbat fotojurnalismul ca om? Simți că ai ajuns să înțelegi altfel viața?

Ioana Moldovan: Mie mi se pare că m-a schimbat imens, pentru că înainte să descopăr fotografia, spun cu sinceritate, eram cred că o persoană mult mai superficială și mult mai puțin interesată de ce se întâmplă în afara bulei mele, deși la vremea respectivă nu exista conceptul de bulă. Dar eram foarte preocupată de viața mea, prietenii mei și ce este în imediata apropiere a mea și a lor. Iar odată ce am descoperit fotojurnalismul, pe lângă că am ajuns să cunosc atâția oameni și de la care, absolut de la toți, am avut ceva de învățat. Oameni care ți-au împărtășit din experiența lor de viață și asta este un câștig imens. Sau eu îl văd ca pe un câștig imens pentru oricine. Să stai de vorbă cu sute de oameni care să-ți povestească evenimente din viața lor, trăiri, emoții, e, și am mai spus-o, dar mi se pare, chiar mi se pare că ajungi cumva în momente să trăiești sute de vieți într-una singură și e un câștig ca niciun altul. Și sunt mai atentă la ce se întâmplă în jurul meu, sunt mai deschisă față de mulți oameni și îmi pasă mai mult.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
#17 Claudia Liuțe Byrne

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să pui stop muncii tale și să crești gemeni într-o relație la început de drum?

[24/7] Librăria Anthony Frost

Cum transformi pasiunea pentru cărți într-o librărie.

Pe Bune cu Alex Tocilescu

În cel mai nou episod din podcastul „Pe Bune”, Andreea Vrabie l-a luat la întrebări pe Alex Tocilescu – scriitor,…