Pe Bune #43: Alexandru Ion

Cum să îmbini managementul unui festival ca Ideo Ideis cu meseria de actor și cum să profiți de orice oportunitate pentru a face ce-ți place.

Actorul Alexandru Ion este cunoscut atât pentru rolurile sale în teatru în spectacole ca „Furtuna”, „Înapoi în iarnă” sau „Cea mai călduroasă zi din an”, cât și pentru apariții în seriale de televiziune cum ar fi Atletico Textila produs de Pro TV, dar și pentru că este unul dintre fondatorii Festivalului de Teatru Tânăr Ideo Ideis din Alexandria. Alex a început să fie interesat de actorie în liceu, la recomandarea profesorului de religie. La început a jucat în trupa de teatru formată de laborantul liceului, după care a creat împreună cu alți colegi o trupă proprie din care s-a născut și festivalul Ideo Ideis. Pentru Alex actoria nu este o meserie democratică, în sensul că nu alegi întotdeauna cum și când o faci, și spune că de multe ori trebuie să-ți creezi singur oportunitățile pentru a o practica. De aproape 14 ani își împarte timpul între două pasiuni, actoria și managementul cultural, și nu i-a fost întotdeauna ușor să găsească un echilibru între cele două, iar faptul că mult timp a fost cunoscut mai degrabă ca fondatorul Ideo Ideis decât ca actor a reprezentat uneori un motiv de frustrare. În același timp, știe că dacă ar fi să moară mâine, nu spectacolele de teatru și serialele în care a jucat vor rămâne în urma lui, ci impactul pe care un festival pornit de niște adolescenți într-un orășel din sudul țării l-a avut asupra altor tineri.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Alex! Mă bucur să te am în studio.

Alexandru Ion: Salut, mulțumesc de invitație.

Andreea Vrabie: Când ți-am propus să vii la Pe Bune și ne-am văzut pentru preinterviu, cred că unul dintre primele lucruri pe care mi le-ai spus a fost „să știi că eu nu sunt un cocalar”, pentru că acum joci rolul unui taximetrist din București, în spectacolul Taximetriști, de Bogdan Theodor Olteanu. Și eram curioasă dacă ești confundat des cu personajul sau dacă este ceva particular la personajul ăsta? De unde a venit nevoia de a mă avertiza?

Alexandru Ion: Nu, cred că era mai degrabă un soi de glumiță, așa, că dacă nu ai avut niciun contact cu mine înainte, să ai un baseline stabilit de pe unde mă învârt, așa să vezi spectacolul ăla ca prim contact… Și poate să fie de fapt și un compliment până la urmă, că dacă cineva trăiește cu senzația că sunt un cocalar ca o consecință a faptului că a văzut spectacolul ăla, înseamnă că fac bine ce fac acolo. Dar pentru că lucrurile sunt atât de pregnante în direcția asta, în spectacolul ăla, a apărut chestia asta, dacă văd pe cineva care m-a văzut pentru prima dată acolo zic: „Sunt Alex și nu sunt un cocalar”. Pe de cealată parte, na, cred că există laturi ale mele care se identifică în zona aia.

Andreea Vrabie: Ca de exemplu?

Alexandru Ion: Ca de exemplu, sunt particularități de limbaj care pot fi asociate zonei respective, dar eu am zis întotdeauna că vulgaritatea e ceva ce ține de context. Nu cuvintele în sine sunt aspectele care definesc o atitudine vulgară, ci neadaptarea la context. Adică că poți să fii vulgar doar dacă spui anumite cuvinte într-un anumit context, nu cred că poți să fii vulgar în sine pentru că spui un cuvânt dintre cele pe care le știm cu toții. Pentru că dacă le zici într-un mediu în care ele sunt funcțional acceptate, atunci nu cred că transpare vulgaritatea. Pe de cealaltă parte, dacă vorbești într-un fel și în momentul ăla e cineva lângă tine care ori nu te știe sau, nu știu, ești la o masă la o terasă și auzi lucrurile decontextualizate, ai toate șansele să pari vulgar, pentru că vin așa din neant. Dar apropo de o parte a primei tale întrebări, dacă mi se întâmplă să fiu confundat cu personajul, cred că asta e mai degrabă o particularitate a produselor din televiziune. Mai degrabă așa se întâmplă. Dar în teatru prea puțin. Nu cred să mi se fi întâmplat asta.

Andreea Vrabie: Ți-a fost vreodată teamă înainte să urci pe scenă sau îți mai e în vreun fel?

Alexandru Ion: Teamă nu. N-aș spune teamă, deși se întâmplă să mai existe temeri pragmatice, dar ele de obicei aparțin perioadei de început a unui spectacol, atunci când îl joci primele dăți. Și poți să ai temeri de astea pragmatice dacă nu ești stăpân pe nu știu ce element tehnic sau pe cine știe ce schimbare – din interiorul scenei mă refer. Dar teamă nu. E o formă de anxietate, dar nu anxietate populată de sentimente negative. E așa, o emoție de asta, „umează să ne dăm în spectacol”. Da, emoții am. Partea minunată e că toate emoțiile dispar după ce spun primele două replici, pentru că dacă intensitatea aia a emoțiilor ar persista pe tot parcursul spectacolului, ar fi destul de greu de gestionat așa un întreg spectacol. Există emoții constructive, care te fac să fii foarte prezent și foarte conectat la ce se întâmplă și emoții de-alea care îți iau un pic piuitul și nu mai știi de unde să apuci lucrurile.

Na, nefiind un roboțel, e perfect natural să traversezi emoții și e perfect natural ca lucrurile alea care ți se întâmplă să fie conectate și la perioada pe care o ai, momentul pe care-l ai, felul în care ți-a decurs ziua. Că nu există, sau cel puțin pentru mine, nu există formula asta în care pui așa în pagină o detașare profundă și ce e în jurul tău și restul existenței tale nu mai contează. Contează și, nu știu, contează și dacă te simți mai incapacitat fizic sau habar n-am. Contează, dar n-aș putea spune că am identificat vreun pattern, că știu când urmează să am emoții sau n-am emoții. În aceeași măsură în care n-am identificat un pattern pentru momentele alea de emoție profundă dintr-un spectacol, care nu vin întotdeauna la aceeași intensitate. Adică, normal că în timp dezvolți niște mijloace de a atinge aceleași puncte în interiorul unui spectacol, seară de seară, când îl joci, dar inevitabil vor fi momente în care te duci mai sus, momente în care te duci un pic mai jos, la nivel de emoție conținută.

Andreea Vrabie: Și în aceste cazuri, după ce s-a terminat, cum te gândești la ce s-a întâmplat? „Am jucat prost în seara asta”? Cât de mult te preocupă dacă, nu știu, ceva nu s-a întâmplat cum îți doreai tu într-o seară?

Alexandru Ion: N-are cum să nu te preocupe într-un context în care te preocupă meseria ta. Dar cred că e sănătos să nu rămâi blocat în ele, pentru că oricum nu poți să dai timpul înapoi și nici să refaci momentul ăla. Asta e o posibilitate pe care o ai la film mai degrabă, nu la teatru. Pe de cealaltă altă parte, și la film o ai atunci, punctual. În schimb, de aia se întâmplă foarte des chestia asta în care actori care își văd filmele sau produsele de televiziune, și le văd la ceva timp de când au fost executate, trăiesc foarte acut sentimental ăsta de „aș fi putut face mai bine”. Pentru că e niște timp care desparte momentul vizionării versus momentul filmării și na, se mai schimbă legături neuronale între timp și ai senzația că ai fi putut să faci mai bine. De aia există un număr foarte mare de actori care au dificultăți în a se vedea, că ți se pare că n-ai făcut bine și că ai fi putut să faci mai bine, și n-ai cum să te întorci în punctul ăla și să spui „hai să mai filmam o dată secvența aia”. Și dacă te întorci și o mai filmezi o dată intri în același never ending story, că după aia iar o vezi mai târziu și iar ai senzația că ai fi putut face mai bine. La teatru oricum n-ai opțiunea să te întorci. S-a întâmplat, water under the bridge și important e cumva să inveți ceva din treaba aia.

Andreea Vrabie: În mai multe interviuri am văzut că spui că actoria nu este o meserie democratică, ce înțelegi prin asta?

Alexandru Ion: Înțeleg prin asta faptul că e important să ai conștiința faptului că servești unei viziuni de ansamblu care nu îți aparține. Faptul că ești un pion – creativ, ce-i drept. Ești un pion care își aduce aportul creativ într-o măsură care până la urmă și aia e controlată de regizor. Îți aduci aportul creativ, umpli un vas, dar viziunea de ansamblu nu îți aparține. Maximum de posibilitate pe care îl ai e să ai în fața ta un regizor care e deschis la dialog și să-ți audă părerile. Dar am dat exemplul ăsta cred că și în preinterviu, n-am lucrat cu Robert Willson, dar am văzut niște documentare despre el, i-am văzut spectacole. Nu cred că Robert Wilson stă la discuții cu tine despre cum ți se pare că e personajul ăla. El pictează cu tine, vine și îți aranjează degetele și corpul și îți zice cât de mult să mijești ochii. Bun, există tipul ăsta de parteneriate pe termen lung, actori care lucrează de mai multe ori cu același regizor și viceversa. Pe de cealaltă parte, de-a lungul unei cariere, vei lucra cu oameni diferiți, oameni care înțeleg și abordează procesele artistice diferit, oameni care au stiluri diferite, oameni care au accepțiuni generale diferite asupra felului în care ar trebui să arate un spectacol. Și atunci, dacă nu ai deschidere și ești blocat în faptul că lucrurile trebuie să se întâmple într-un anume fel, o să naști așa, un șir continuu de discuții: eu cred că e așa și tu crezi că e așa. Și atunci regizorul are, normal, posibilitatea de a spune: „OK, am dezbătut, dar eu sunt ăla care decide”. Și cred că nu e democratică nici prin prisma faptului că nu prea alegi să o faci. Adică există posibilitatea de a te pune în fața unui lucru, poți să lucrezi întru ceva, poți să lucrezi să te apropii de un anumit obiectiv. Pe de cealaltă parte, nu ai posibilitatea să bați la o ușă a unui regizor și să zici: „Vreau și eu să joc la tine”. Evident că poți să faci asta concret, dar nu știu ce rată de succes ai avea. N-alegi să o faci. Nu vorbesc despre aspecte metafizice, că te alege ea, coboară îngerul și te ia și te poartă pe aripile artei înalte; dar ești un pion creativ într-o viziune de ansamblu care aparține regizorului.

Andreea Vrabie: În același timp poți să alegi proiectele sau spectacolele în care te implici, într-o oarecare măsură.

Alexandru Ion: Da, de putut, poți. Ăsta e un lux. Ăsta e un mare lux, n-aș putea spune că îl am în totalitate. Dar depinde și ce parametri folosești, că dacă ai o condiție financiară care îți permite să faci doar acele lucruri în care crezi artistic și cu care simți că te-ai conectat foarte profund sau îți place regizorul sau echipa, da, într-un context de relaxare financiară, poți să faci asta. Otherwise, ai niște facturi de plătit.

Andreea Vrabie: Și atunci devine doar o meserie?

Alexandru Ion: Eu susțin asta în general oricum, că e o meserie. E o meserie care se studiază, e o meserie care se învață, e o meserie pe care o practici ca orice alte meserii. Evident că, la fel ca în orice altă meserie, sunt oameni mai mobilați pentru ea și oameni mai puțin mobilați. Nu există o autoritate universală care hotărăște cine e și cine nu e, maxim e publicul chestia asta. Dar totuși trăim într-o eră a marketingului și nu poți să pui un semn de egal între ce e popular și ce e calitativ. Na, și dacă ai și aspecte de astea de subzistență, e un lux să alegi să faci doar acele proiecte în care crezi. Și de aici se naște o întreagă altă discuție: în care crezi în ce sens? Că până la urmă mi s-a întâmplat să fac parte din viziuni regizorale cu care să nu empatizez până la capăt. Poate dacă aș fi fost eu regizorul spectacolului ăluia, nu poate, sigur dacă aș fi fost regizorul spectacolului respectiv aș fi făcut lucrurile sensibil diferit. Dar asta nu înseamnă că produsul care a rezultat e ceva ce mi se pare îngrozitor. Cred că e important să reușești să faci o diferență între ce înseamnă partea de gust și ce înseamnă partea de matematică a meseriei. Pentru că sunt produse artistice care la nivel de matematică a meseriei sunt perfect viabile și ca om care aparține meseriei să vezi produsul ăla și să zici: Bă, da, partea matematică e respectată cumva, dar nu-i pe gustul meu, nu funcționează pentru mine tipul ăsta de poveste, tipul ăsta de abordare, tipul ăsta de I don’t know. Tuturor ne plac mai mult unele lucruri și altele mai puțin. Dar eu mă tot întorc la asta, la faptul că e o meserie.

Da, e o meserie care e foarte în ochiul public, ca să spun așa. E o meserie în care factorul de popularitate nu e neglijabil, dar e o meserie. E o școală la care te duci, înveți să o faci, se predă treaba asta. Nu cred că trebuie să ai o poleală de aur să poți să faci meseria asta, nu cred că trebuie să te fi atins îngerul. A nu se înțelege că minimizez partea romantică a poveștii, dar partea romantică e ceva ce se revendică din faptul că te urci pe o scenă sau apari pe un ecran în fața unor oameni, nu? Și se uită la tine, e tipul ăsta de dedublare, te uiți de la distanță la cineva care performează. Atunci e așa, o „mamă, ce tare!”. Dar tot o meserie rămâne, după părerea mea. Și, din punctul ăsta de vedere, mă simt un om extrem de norocos, pentru că am identificat repede, de tânăr, de la 15 ani că îmi place să fac asta. Că mă interesează să fac asta, că am drive și energie în sensul ăsta, că pot să mă trezesc foarte lesne dimineața și să fac treaba asta. Da, normal că există și momente mai complicate, momente în care mai înjuri așa, un pic, printre dinți, că te duci la repetiția aia care nu te face să te urci pe pereți de bucurie. Dar ai conștiința faptului că proiectul ăla poate să te asiste în a bookui după aia alte proiecte sau că te pune într-o poziție în care vei fi văzut de niște oameni cu care ai putea să lucrezi după aia și tot așa.

Momentele complicate sunt alea în care identifici ce te pasionează și descoperi cu durere că nu ești bun la asta sau că sistemul nu te îmbrățișează. Și cred că sunt enorm de mulți absolvenți de profesii din zona asta artistică, nu doar actori, oameni care sunt super pasionați și nu ajung să trăiască din asta sau să practice asta on a regular basis. Cred că atunci e mai complicat. Adică e mai complicat de gestionat la nivel intern, știi, că tu vrei să faci asta. „Voi nu mă vreți dar eu vă vreu”. Și ce faci atunci? Plângi în pernă, nu? No, până la urmă există o serie de exemple în jurul nostru de oameni care prin muncă au depășit orice. Habar n-am, am senzația că vorbesc numai generalități, mi se pare că zic așa niște …

Andreea Vrabie: Chiar voiam să te întreb la asta dacă nu ți se pare că e un mit.

Alexandru Ion: Ba da, nu știu. Totul e un mit, viața e un mit, nu știu. Adică o dau imediat pe existențial. Na, nu înțeleg nimic din nimic, dar îmi dau cu părerea despre ele, că până la urmă, nu, păreristica… Am o vorbă a unui prieten despre asta, că toată lumea are păreri, dar nu pot să ți-o zic că e porcoasă. Și știu că e pe liber aicea și pot să zic orice, dar totuși, hai să nu avem și ascultători care să zică că sunt cocalar. Păi am avut părul lung, mă! Nu că părul lung te-ar face cocalar, dar al meu era și dat cu gel și purtam bentiță.

Andreea Vrabie: Poate te face rocker.

Alexandru Ion: Da. Aveam 17 ani, e ok, a fost o fază. Am depășit-o repede.

Andreea Vrabie: Pentru mulți actori – și cred că ar fi mai corect să spun pentru mulți actori din sectorul independent, sau pentru mulți dintre actorii pe care i-am cunoscut eu –, să apari în reclame, să joci în producții TV reprezintă un compromis. Sau încearcă să evite asta pentru că există prejudecata că odată ce ai apărut la TV nu mai poți fi luat în serios ca actor. Știu că tu nu ai nicio problemă cu asta, că ai apărut și în telenovele, și în reclame, ai prezentat și emisiuni. Dar sunt curioasă dacă te lovești de critica asta, dacă trebuie să te justifici în fața colegilor sau prietenilor actori.

Alexandru Ion: O să încep răspunsul la întrebarea asta printr-o povestioară. Când eram în anul III am primit o propunre – nu o invitație la casting, am primit o propunere – să joc într-un sitcom la o televiziune națională. Dădusem probe pentru sezonul 1 al sitcomului ăluia, nu luasem proba și la sezonul 3 introduceau niște personaje noi și m-au sunat și mi-au oferit unul dintre roluri. Nu casting, nu nimic. Eram anul III, foarte cățărat pe aripile artei înalte și elitiste. Și am spus nu. Și au încercat să mă tragă de limbă, așa, „dar de ce nu vrei?”, și am zis „nu, nu, nu, că am proiecte, am treabă”. Nu aveam nimic de făcut, să ne înțelegem, dar „nu nu nu”. Și au zis: „Bine, nu vrei, o să facem casting”. Și i-au dat să facă castingul unui domn, și o sa-i și spunem pe numele lui, Florin Kevorkian, care era profesorul meu de scrimă la UNATC atunci. Și aveam o relație bună cu domnul Kevorkian și m-a sunat și m-a întrebat: „Mă, Alex, dar de ce nu vrei?”. Și nu știu ce am bălmăgit eu acolo, dat tot din categoria „că nu vreau, că am proiecte”. Și m-a întrebat ce proiecte și m-am împulecat puțin. Ce proiecte? Că n-aveam niciun proiect. Și am zis „nu, nu vreau, nu vreau.” Și până la urmă, la finalul acelei discuții, am avut un declic, în care mi-am dat seama că luasem respectiva decizie gândindu-mă la ce-o să creadă prietenii mei despre mine, nu la ce vreau eu să fac. Și procesul ăsta decizional în sine era profund greșit, după părerea mea. Și am zis: OK, bun, hai să dăm un pic asta la o parte și să mă gândesc ce vreau eu să fac. Eu aș vrea să fac asta? Și am ajuns la concluzia că bai, eu aș vrea să fac asta. Nu făcusem niciodată televiziune, nu știu dacă pusesem piciorul pe vreun platou de filmare în care eu să am un rol important și am zis: Da, de ce să nu vreau să fac asta? Pe bune, exista și partea financiară la mijloc, eram anul III, urma să fac niște bani, era un sitcom cu 60 de episoade. Și am sunat înapoi și am zis: „M-am gândit mai bine și vreau de fapt să fac asta”. Și au zis: „Na, noi acuma am dat drumul la casting, o să trebuiască să vii la casting. N-ai vrut când ți s-a dat, acum vino și dă casting”. M-am dus, am luat castingul, am făcut acel sitcom și a fost o experiență care mie unul mi-a folosit foarte tare, pentru că am învățat lucruri. Pe lângă că am făcut niște bani care erau foarte mulți pentru un student de anul III. Dar am învățat ce înseamnă să filmezi la ritm, filmam un episod jumate pe zi, am învățat ce înseamnă să înveți replici pe care le primeam atunci, pe loc, pe platou, scene întregi. Bun, nu discutăm despre latura artistică. Era un sitcom, e un gen, nu? E un gen, reprezenta un gen.

De atunci am tot făcut televiziune și reclame și telenovele și seriale și emisiuni și de toate. Nu cred că e cu bine și rău. Nu cred că există rețete pe care le poți pune pe comportament uman, din punctul ăsta de vedere, și să zici: „Tu faci bine, tu faci rău că te duci”. Cred că totul se întoarce la un filtru propriu. Filtru propriu care e conturat și de dorințe, de nevoi, de interese. N-aș putea niciodată să judec pe cineva că s-a dus și a făcut un produs care mie mi se pare sinistru. Există și acum la TV produse la care ai gag reflex când le vezi. Dar asta am eu, nu cred că sunt deținătorul adevărului absolut, nici eu și nimeni altcineva, nu cred că e o autoritate care stabilește ce e bine și ce e rău. Cred că e important să poți să-ți formezi un filtru propriu și să alegi în consecință, neacroșat de gânduri din categoria „dar prietenii mei ce-o să creadă?”. Până să te gândești la ce o să creadă prietenii tăi, cred că e mai sănătos să te gândești ce crezi tu, ce vrei tu.

M-am lovit, mai ales la început… M-am lovit, nu m-am lovit de nimic, m-am confruntat cu atitudini critice, de „ăla de ce face aia”. Nu știu cum să zic, n-am nicio explicație de dat nimănui. Putem să povestim la bere, sigur. Putem să vorbim despre efectele televiziunii, putem să vorbim despre ce înseamnă perpetuarea asta a unor modele proaste, putem să vorbim despre cum anume impactează televiziunea marea masă, ce responsabilitate poartă povestea asta. Putem. Filozofăm două zile și două nopți, dar nu despre asta e vorba. E vorba despre faptul că tu ești în afara mea și până la urmă nu ți-a dat nimeni niciun drept să hotărăști tu, să trăiești cu senzația că știi ce e mai bine pentru mine. Dar e o discuție care e foarte prezentă în târg și cu care și eu m-am confruntat la începuturile meseriei ăsteia și cu care cu siguranță se confruntă și acum tinerii, pentru că mai aud. Și pentru că lucrez în proiecte cum e Ideo Ideis, în care sunt foarte mulți tineri, aud tipul ăsta de atitudini, „că nu fac aia, că n-o să mă mai ia Cristian Mungiu după aia”. Nu știu și cred că cel mai bine ar fi să-l întrebăm pe Cristian Mungiu: „Te-ai gândit vreodată să nu iei un actor că l-ai văzut că a făcut o reclamă la TV?”. Că da, e o discuție super prezentă asta. Eu n-am niciun răspuns. Repet, nu cred că sunt rețete. Am prieteni și de o parte și de cealaltă. Oameni care zic „bă, nu e bine, nu e bine că faci asta, nu e bine că te-ai compus într-o direcție care te-a ținut departe de niște lucruri”. Dar concretețea faptului că m-a ținut departe de lucrurile alea nu ți-o poate oferi nimeni. „Te-a ținut departe.” Dacă nu făceam sitcom-ul ăla și telenovela aia eram acum la Cannes, urcat pe pereți. Nu, nu există certitudinea asta. Eu unul sunt foarte confortabil cu alegerile pe care le-am făcut, n-am niciun regret major în sensul ăsta. Lucrurile alea pe care am ales să le fac, deciziile respective nu au fost condiționate doar de dacă mi se pare că e un produs bun sau nu sau dacă mi se pare că o să-mi facă bine la imagine sau nu, au fost și alți factori în joc, nu? Am bani de mâncare sau n-am? Acuma să nu sune dramatic, că nu e, din fericire. N-am trăit lucruri de astea așa, dar ce zic e că factorul financiar și de subzistență nu e ceva ce să poți să dai la o parte din ecuația asta. Mie îmi place foarte tare asta cu călătoritul, dar călătoriile costă. Na, asta e alegerea mea acum. Poate, nu exclud posibilitatea, să vină un moment pe parcursul carierei mele în care să fiu nemulțumit de unele dintre alegerile pe care le-am făcut și să mă gândesc că dacă aș fi ales altfel, poarte aș fi putut să ajung în alte contexte profesionale. Dar până una alta, personal sunt confortabil cu lucrurile astea. Unele dintre ele mi-au făcut super placere să le fac. Ultimul proiect TV pe care l-am făcut la PRO TV a fost un proiect în care m-am simțit foarte bine.

Andreea Vrabie: Atletico Textila.

Alexandru Ion: Atletico Textila, da. Cu oameni care îmi plac, cu oameni cu care mă simțeam bine, cu actori buni, cu o echipă de producție mișto, cu un loc în care îmi plăcea să mă duc și să petrec timp. Acum, iartă-mă, dar nu o să se schimbe nimic din asta dacă vine oricine și îmi spune „bă, era o prostie”. A nu se înțelege în tot discursul ăsta pe care l-am ținut eu că nu e important să ai discernământ. Cred că e important să existe un tip de discernământ, e important să înțelegi că atunci când alegi să faci ceva, aia are niște efecte. Dar nu știu să teoretizez efectele pe care le trimite în univers faptul că eu joc într-o telenovelă. Ce o să se întâmple cu marea masă, nu știu, masa critică a oamenilor care se uită la telenovele și dacă eu o să le modific într-un fel sau altul sinapsele. Eu am o treabă de făcut, eu sunt actor, mă duc și joc chestia aia. Asta nu înseamnă că mă degrevez de responsabilitate sau nu înseamnă că zic „dom’le, nu mă interesează”. Înseamnă că am făcut o alegere și e sănătos ca alegerea aia să fie conștientă. Și alegerea pe care am făcut-o în contextul respectiv, în respectivul proiect a fost să mă duc să le fac, neavând niciodată conștiința faptului că fac vreun rău. Mie îmi place să cred că sunt atent la lucrurile astea. Evident că acum, și dacă facem un debate așa, organizăm un debate, probabil o să fie oameni care o să zică „bă, nu, e rău”. Dar stau și mă intreb dacă, OK, atitudinea care ar fi? Ar trebui să eradicăm complet toate formele astea de entertainment? Și probabil sunt oameni care ar zice: „Da, mă, doar Cannes. Cannes și cinematografie daneză, asta e tot ce vrem să facem”. Habar n-am, o fi mai bine așa, poate că o fi așa. Până una alta lucrurile sunt așa cum sunt. Eu da, mă autoresponsabilizez cu un tip de discernământ vizavi de efectele pe care le trimit în univers, dar mi se pare că trebuie să ai o justă măsură a valurilor pe care le poți trimite, pentru că acuma să…

Andreea Vrabie: Nu ești Trump.

Alexandru Ion: Exact. Nu ești Trump. Dragul de el.

Andreea Vrabie: Când povestești despre cum tu și regizoarea Andreea Borțun ați pornit Ideo Ideis, dar și cum ai ajuns tu ca actor, îl menționezi pe domnul Eugen, laborantul din Liceul…

Alexandru Ion: Da. Hai să-i dăm cu emoție. Uuu.

Andreea Vrabie: Bine, mă gândeam nu neapărat că vreau să scot emoție de la tine, dar…

Alexandru Ion: Da, da, știu.

Andreea Vrabie: E o chestie pe care chiar cred că o facem prea rar.

Alexandru Ion: Da.

Andreea Vrabie: Că nu oferim creditul oamenilor care au contribuit la parcursul nostru.

Alexandru Ion: Da. Spun povestea?

Andreea Vrabie: Spune-o.

Alexandru Ion: Spun povestea. Povestea e așa: Am intrat, când eram în clasa a IX-a, în trupa de teatru a liceului, trupă de teatru care era coordonată de laborantul liceului, domnul Eugen, pe numele lui. Am intrat în această trupă pentru că – cu multe semne de exclamare – profesorul de religie m-a oprit pe holul liceului și mi-a spus „dar de ce nu te duci tu la trupa te teatru?”. Și a fost prima dată când am auzit cuvântul „teatru” în relație directă cu mine. Și m-am dus la trupa de teatru și de acolo a început un periplu de mers la festivaluri pentru adolescenți. Majoritatea erau în limba engleză. Nu majoritatea, toate la care am fost erau în limba engleză și cu această trupă coordonată de domnul Eugen. În clasa a X-a, după niște spectacole lucrate cu el, noi ne-am făcut propria trupă și ne-am separat. Din trupa asta pe care am făcut-o, a evoluat, s-a născut mai târziu Ideo Ideis și după aia toate celelalte proiecte ale asociației. Și momentul în care Ideo a apărut, domnul Eugen își făcuse o altă trupă. Își dorea foarte tare să vină cu trupa respectivă la Ideo, dar noi nu mai empatizam, artistic vorbind, cu felul în care aborda el lucrurile și relația aia nu s-a transformat niciodată într-una complicată, dar s-a pus distanță la mijloc. Și în ziua în care eram la gala absolvenților… Deci au trecut niște ani, eu am dat la actorie, am făcut Facultatea de Actorie la UNATC și în ziua în care eram la gala absolvenților, am primit un telefon de la Alexandria în care eram anunțat că domnul Eugen murise. Și nici măcar atunci, cred că doar niște ani mai târziu, am conștientizat că faptul că eu am ajuns actor, faptul că Ideo Ideis s-a născut și tot ce a urmat după, faptul că toți oamenii ăștia, prieteni și colegi care au trecut prin Ideo sau prin trupă și au ajuns să practice meserii din zona creativă, totul se întoarce la domnul Eugen. Totul se întoarce la pasiunea omului ăstuia care avea grijă de o trupă de teatru într-un liceu din Alexandria unde nu te-ai fi așteptat să apară așa ceva. Și mai există exemple de astea de trupe de teatru foarte bune în orașe mici, am văzut de-a lungul timpului foarte mult asta la Ideo. Și e un subiect foarte emotional pentru mine, pentru că eu mi-am dat seama, în timp, că domnul Eugen a murit fără ca vreunul dintre noi să-i spună: „Fenomenul ăsta de la tine a pornit”. Și e neplăcut sentimentul ăsta de a neputea să te întorci la a spune asta, dar e o realitate. Realitatea asta e. Lucrurile astea, cel mai probabil, nu ar fi existat fără kickul ăsta de pornire, fără pasiunea omului ăstuia, fără dorința lui de a… Știi, ne tot întoarcem la pasiune și ce vorbeam mai devreme. E hard, așa, e destul de hard că am amintirea anilor ălora în care noi ne-am depărtat și na, țineam legătura, mai vorbeam, dar sporadic, așa. Și, simplu spus, mi-ar fi plăcut foarte tare să am ocazia să îi zic: „Uite, asta e de la tine”. Sau mi-ar fi plăcut foarte tare să fie încă în viață și să vadă chestia asta. Că acum aș ști să-i spun. Acum aș ști să-i spun și să am grijă să înțeleagă… Ah, m-am emoționat. Da, mi-ar fi plăcut foarte tare să poată să vadă lucrurile astea, pentru că i se datorează foarte mult. Foarte, foarte mult.

Andreea Vrabie: Apropo de Ideo, încă un lucru pe care îl menționezi des e că pentru tine, cel puțin, deși Ideo s-a transformat în timp într-un fenomen și are un impact puternic într-o comunitate, nu a pornit cu scopul de a schimba ceva, ci era o dorință pentru atenție.

Alexandru Ion: Absolut. În ceea ce mă privește. Andreea vorbește și despre schimbare și cu siguranță că asta a existat în spiritul ei atunci. Dar, în ceea ce mă privește… Noi ți-am zis că merseserăm pe la festivaluri care erau în engleză și apăruse în timp, cumva, gândul asta de „mă, dar de ce jucăm noi atâta în engleză?”. Lucru care ne-a folosit, adică văd acum cât mi-a folosit că am jucat patru ani în engleză, în liceu. Dar aveam chestia asta de „noi am vrea să facem în română”. Mai mult de atât, era impulsul ăla adolescentin de te uiți la alții de vârsta ta și zici: „Da’ eu cred că pot să fac mai bine. Eu cred că pot să fac mai bine așa, ia să fac și eu”. Mna, și noi am pus pornirea aia la lucru și după aia…

Andreea Vrabie: Asta voiam să te întreb. Sunt mulți tineri care vor atenție sau vor să fie băgați în seamă într-un fel, dar nu și trec mai departe la acțiune. Ce crezi că a fost diferit în cazul vostru?

Alexandru Ion: Cred că e și un concurs de evenimente. Noi eram un grup, noi eram o trupă. Eram un grup și ne sprijineam cumva unii pe alții în gândurile astea. Și poate atunci când unul era acroșat, așa de „bă, dar nu e OK, nu putem să facem asta”, erau ceilalți mai sus și ziceau „nu nu nu, e OK”. Oricum era o pornire profund adolescentină, era o formă de inconștiență acolo. Pentru că Andreea avea 15 ani, eu aveam 18, Oana Nedelea, o fată care a fost cu noi foarte la început atunci cu Ideo, avea 16 ani. Și nu îți imagina că eram luați foarte în serios. Ba dimpotrivă, reacțiile erau: „Vrem să facem un festival”, „Ce vreți, mă, voi să faceți? Hai mă, fiți serioși, vedeți-vă de treaba voastră”. Și a ajutat foarte tare că Andrei Borțun, verișorul Andreei, a putut să ne ajute cu niște lucruri concrete și că ne-a sprijinit. Și a ajutat foarte tare că domnul Iureș a venit de la prima ediție și a fost acolo cu noi. Dar e un concurs de evenimente pe care n-aș ști să îl recreez altfel decât să încurajez inițiativa, să încurajez suportul pentru inițiativă, suport care să vină de la oameni mai experimentați către oameni mai tineri. Dar sincer m-am pus în poziția asta – că l-am și întrebat pe domnul Iureș niște ani mai târziu –, m-am pus în poziția asta să mă sune acum cineva, acum, la 31 de ani, cu atât cât sunt, să mă sune cineva din – nu știu, zi-mi un oraș de ăsta mic, mic mic, să fie eventual și departe –, să mă sune și să îmi zică „vrem să facem un festival”. Aha, și câți ani aveți? „15 și 18”. Și ce festival? „De teatru.” Hmm, aveți teatru în oraș? „Nu”. Aaa, aveți cinema? „N-avem nici cinema, dar vrem să facem festival”. Și stăteam să mă întreb dacă m-aș duce. Și dacă nu m-aș duce ar fi greșit. Ar fi wrong să stau aici să povestesc despre cum încurajez suportul și să primesc telefonul ăsta și să zic „nu mă, nu mă duc”. A, normal că nu te duci în blind, nu te duci la orice. Mă întorc iarăși la domnul Iureș, care atunci când l-am întrebat de ce a venit, a spus două lucruri: pe de o parte că a simțit că e ceva bine și pe de cealaltă parte că reflexul natural al omului ar trebui să fie ca atunci când i se cere ajutorul, să ajute. Cu mine a rezonat foarte tare povestea asta. Acuma evident că și ajutorul pe care îl oferi și ăla e condiționat de niște aspecte existențiale foarte personale. Nu poți oricând să faci. Cred că la noi a fost foarte mult vorba și despre asta, s-au aliniat planetele cumva, s-au aliniat lucrurile. Nu întotdeauna, ce-i drept, nu întotdeauna când lucrurile se aliniază, ele devin și perpetue. Că putea bine mersi să fie o ediție și aia era, și după aia murea în praf. Nu joc modestia aici, dar cred cu tărie că și noi am aliniat planete la rândul nostru. Că am făcut bine ce am făcut acolo și am știut cum să tratăm asta cu simțul responsabilității și cu tact și cu pasiune și, nu știu, dorință de a schimba lucruri. Că aia a venit în timp, când am început să teoretizăm lucruri.

Andreea Vrabie: Spuneai mai devreme că putea foarte bine să fie o singură ediție și acum sunt deja 14 ani.

Alexandru Ion: Da, 14. Anul ăsta trebuie să fie al 14-lea an, da.

Andreea Vrabie: Ce te-a motivat să continui 14 ani în ciuda problemelor, nu puține, care au apărut?

Alexandru Ion: Suntem experți în damage control, asta spunem despre noi. Eu și aici mă întorc la aspecte pragmatico-egoiste. Nu pot să pretind că am făcut asta dintr-un spirit de altruism nesfârșit. Am făcut asta pentru că mi-a plăcut să fac asta, am făcut asta pentru că mă simțeam eu bine făcând asta, am făcut asta pentru că îmi dădea mijloace pe care le foloseam în propria meserie, am cunoscut oameni cu care am ajuns să lucrez, oameni care au știut de existența mea și au putut să mă aducă în proiecte ulterioare, am avut pe tot parcursul anilor ăstora conștiința faptului că îmi face bine să fac asta. Evident că nu e exclusiv asta, că în general – again, nu știu dacă am dreptate –, dar dacă faci lucruri exclusiv pentru că îți fac bine, cel mai probabil asta o să se simtă cumva. Normal că ne bucura și mă bucura foarte tare că we were giving back, că ofeream ceva unor oameni, unor tineri. Că simțeam că aducem o contribuție la a face lumea un loc mai bun, oricât de clișeic ar suna asta. Și, ți-am zis asta și în preinterviu, o zic și acum, urmează să plec într-o călătorie curând. Dacă mă urc în avionul ăla din care plec în călătorie și ăla cade și eu nu mai sunt, ce rămâne în urma mea nu-s rolurile pe care le-am făcut. De ce dracu mă emoționez spunând asta? Nu-s rolurile pe care le-am făcut, nu-s telenovelele, nu-s emisiunile TV, nu e nimic. Ce rămâne în urma mea e Ideo. Aia rămâne. Și dacă lucrul ăla care rămâne în urma mea… Că, nu, simțim cu toții motivația asta, în intensități mai mari sau mai mici, în forme mai ample sau mai scăzute, să leave an impact. Să rămână numele nostru, să știe dom’le, na, peste sute de ani, să rămânem așa, bătuți în piatră. În ceea ce mă privește, asta rămâne. Poate mai trec vreo 10-15 ani, oi mai face ceva așa, demn de luat în seamă. Dar faptul că am contribuit la crearea acestui fenomen, crearea acestui proiect care la rândul lui a produs niște schimbări în alți oameni și oamenii ăia … Cum se cheamă efectul ăla? Ăla cu multiplicare? Nu mai știu.

Andreea Vrabie: Bulgăre de zăpadă?

Alexandru Ion: Așa, mă rog. Că au fost niște tineri, niște sute de tineri de-a lungul timpului, mii, câți or fi fost, impactați de proiectul ăsta și că pe mai departe they spread the love, să spun așa, mi se pare un lucru bun. Mi se pare că am făcut ceva cu timpul meu. Mi se pare că n-am fost așa, complet indiferent de faptul că trăiesc într-o lume populată și de alții, nu doar de mine, și că trăiesc într-o lume care are mult spațiu de îmbunătățit. Și e plăcut sentimentul ăsta. Știi, mie nu mi-e clar încă dacă altruismul există sau nu. Am mai povestit despre asta, dacă altruismul e ceva ce faci dintr-o dorință pură de a ajuta pe altcineva și câtă pondere are în ecuația asta faptul că te simți tu bine, că te face pe tine să te simți într-un fel când ajuți pe cineva sau faci ceva pentru alți oameni.

Andreea Vrabie: A fost vreun moment în care, oricât de important e Ideo pentru tine și impactul ăsta pe care îl are sau că lași ceva în urmă într-o formă sau alta, s-a bătut cap în cap cu meseria de actor?

Alexandru Ion: Ca la balamuc. S-a bătut cap în cap în sensul că a fost o perioadă – sau poate și acum se simt reminiscențele acestei perioade – în care eram mult mai degrabă știut prin tagma asta artistică, știut mai degrabă ca maneger cultural decât ca actor. Și pentru mine ordinea e inversă. Adică vreau să fiu mai întâi actor și după manager cultural. Și eu cumva simt că abia acum, de vreun an, așa, am început să fiu foarte actor. Foarte actor, ah, actorul. Am început să fiu mai degrabă perceput ca actor decât ca manager cultural.

Andreea Vrabie: De ce e important pentru tine asta?

Alexandru Ion: De ce e important? Pentru că se reflectă direct în ce, cât și cum profesez. Că dacă cineva se gândește la alcătuirea unei distribuții în care există un rol pe care m-aș putea potrivi, dar nu îi apar în minte, pentru că în mintea lui nu există că eu sunt actor, na, atunci degeaba sunt actor. Nu degeaba, nu există degeaba, dar nu își va aduce aminte de mine și e o meserie în care e foarte important cumva ca oamenii să știe că exiști. Să-și amintească de tine în momentul potrivit, la locul potrivit. Dar ce a ajutat foarte tare e că, având experiență managerială și având tipul ăsta de drive în care să poți face lucruri, au fost nenumărate momente în care le-am combinat, în sensul că am produs eu proiecte în care am și jucat. Adică mi s-a întâmplat să am idei de spectacole – nu de spectacole în sensul artistic, nu știu, un text pe care-l match-uiești cu un regizor și niște surse de finanțiare și cu o locație care îl poate găzdui și așa se naște un spectacol. Am multiple exemple în parcursul meu profesional până acum din categoria asta și le leg de atitudinea proactivă. Asta e ceva ce e foarte present, până la urmă, în teatrul independent. Oamenii asta fac în teatrul independent. Zic „bă, nu ne ia nimeni, nu ne distribuie nimeni, hai să facem noi pentru noi”. Am făcut și eu asta, încă o fac pe alocuri, încă o fac. Cred că e mai constructiv și mai sănătos să reușești să faci lucruri de genul ăsta decât să aștepți să-ți sune telefonul. OK, nu e actoria o meserie democratică, nu alegi să o faci așa, by a snap of a finger. Dar sunt lucruri pe care le poți face ca să te poți apropia de a practica meseria asta, sunt lucruri pe care le poți face cu mâna ta. Așa, dacă stai și aștepți să cadă din cer… E și aia o atitudine, nu știu ce să zic. Nici aici nu e cu bine și rău.

Andreea Vrabie: Te-ai gândit în vreun moment, mai ales că faci partea asta de management cultural de aproape 14 ani, că poate asta ar trebui să faci?

Alexandru Ion: Dar normal că m-am gândit. Normal că m-am gândit. Încă mă gândesc. Eu nu cred despre mine că sunt un actor atins de geniu, nu cred. Știi, se zice despre oameni că s-au născut pentru ceva. Nu cred că m-am născut pentru actorie. Nu e nimic dramatic în asta, nu o spun cu nicio formă de victimizare. Am colegi și prieteni în jurul meu la care mă uit și în legătură cu care simt chestia asta, că ei pentru asta au fost puși aici. Au fost și încă sunt momente în care mă gândesc dacă nu cumva aș fi mai bun la management decât la actorie. Dar e puțin relevant, pentru că și dacă aș fi mai bun, dar pe mine mă interesează mai puțin să fac asta, la ce mă ajută? Mai bun să ce? Până una alta, le-am făcut pe amândouă. Poate, dacă mi-aș fi canalizat atenția exclusiv asupra uneia dintre ele, ar fi arătat – nu poate, sigur – ar fi arătat altfel. Dar nu ar fi arătat neapărat altfel înspre mai bine. M-am împăcat cu chestia asta, sunt confortabil cu lucrul ăsta. Dar sunt și într-un moment în care, nu știu, nu-i cântecul de lebăda aici. Adică sper din tot sufletul să mai am niște ani în care să le mai pot profesa și pe una și pe cealaltă. Și poate să descopăr lucruri în parcursul meu artistic, actoricește vorbind, să descopăr că pot mai mult decât cred eu că pot. A nu se înțelege că nu am încredere în mine. Dimpotrivă, acolo ar trebui să tund un pic lucrurile, acolo ar trebui să le iau la pilă puțin. N-am avut niciodată carențe de încredere. Repet, ba dimpotrivă. Dar cred că am încă lucruri de descoperit, artistic vorbind. Și existențial vorbind. Cred că am încă zone de explorat, cred că sunt încă chakre nedeschise. A se lua sensul metaforic al expresiei, că nu cred în chakre. Dar și asta depinde foarte tare și de întâlnirile fericite pe care sper că urmează să le am. Nu știu, nu știu, nu. Și, până la urmă, cum raportezi asta, dacă ar fi fost mai bine să? Raportezi la ce? La contribuția pe care aș fi putut s-o aduc în lume? Cred că sunt într-o perioadă destul de cinică a existenței mele, în care mă întorc foarte tare la… Mă rog, pe de o parte e și totul e degeaba, e și partea asta cu OK, ce vreau eu, ce îmi place mie, ce îmi doresc eu să fac, care sunt lucrurile alea care mă fac să mă simt bine și îmi produc plăcere. Evident, totul într-un context în care – cred foarte tare în asta – confortul meu, ține până acolo unde începe confortul celuilalt. Cred foarte tare în being kind așa și având grijă de… Având conștiința faptului că nu ești singur într-un loc. Da. Oi fi răspuns la întrebare? Hai cu Doamne ajută.

Andreea Vrabie: Tot la preinterviu, când ne-am întâlnit, vorbeam despre schimbare și acceptarea faptului că peste doi ani, cinci ani, n-o să mai fim probabil oamenii care suntem acum. Tu cum ai ajuns la concluzia asta? Sau, mai degrabă, cum ți-ai educat acceptarea asta a schimbării, pentru că oamenilor în general le e frică de nou și de schimbare, se cam agață cu dinții de…

Alexandru Ion: Schimbare în raport cu Ideo te referi acum? Sau în general?

Andreea Vrabie: Nu, în meserie, în general, în viață. Pornind și de la – nu mai țin minte exact ce scrie pe coverul

Alexandru Ion: Facebook coverul meu, da. „Now what?” Now what? Mi se întâmplă în mod natural, zic eu, să traversez momente de low. Momente în care nu e totul roz și nu e soarele pe cer strălucitor. În momentele alea, cumva – nu știu dacă m-am educat într-o zonă sau pur și simplu lucrurile s-au întâmplat așa –, în momentele alea am voluptatea viitorului. Atâta timp cât nu vorbim de aspecte clinice sau patologice, orice stare nasoală pe care o traversezi, orice perioadă nasoală pe care o traversezi, se încheie. Bun, nu vorbim de lucruri catastrofale, nu vorbim de lucruri dramatice, nu vorbim de lucruri groaznice sau așa. Dar oricât de nasoale ar fi lucrurile la care te gândește sau incapacitatea de a te da jos din pat în timpul cât sună ceasul, mai devreme sau mai târziu, că e o zi, că-s două, că-s cinci, că-s două săptămâni, apare ceva. Ori o modificare chimică la nivel intern, ori ceva ce vine din exterior care o să schimbe lucrurile. Mai ales în tipul ăsta de existență dinamică, așa cum au oamenii din sfera asta în general, că astăzi nu faci nimic și îți sună mâine telefonul și te trezești că joci rol principal nu mai știu pe unde. Astea sunt lucruri care se întâmplă. Se întâmplă des, se întâmplă pe la toate casele, și la case mari, și la case mici, se întâmplă și mi s-a întâmplat și mie. Și vine ceva ce vine ori din interior, că e o modificare chimică, ori din exterior și schimbă. Schimbă și pune în pagină faptul că lucrurile nu stau în loc, lucrurile merg înainte – mă rog, așa ne-am hotărât noi, să creăm această realitate imaginată a timpului, nu? –, lucrurile merg înainte, nu știm să privim altfel. Că vrei tu, că nu vrei, ele tot o să meargă înainte. Soarele tot o să apună și o să răsară și o să continui să exiști. Mă rog, and then you die. Dar OK, mie îmi place chestia asta. Mie îmi place, chiar și atunci când mi-e nasol, îmi place gândul ăsta: Ia, acum ce-o să se mai întâmple? Mi se pare că e fun cumva.

Andreea Vrabie: Dar nu obosești uneori să alergi?

Alexandru Ion: Eh, cum nu obosești? Ca la balamuc. Uite, se simte și din voce acuma, se simte că sunt un pic obosit. Suntem niște obosiți. Normal că obosești, obosești rău. Obosești – sau nu, nu vorbesc în numele numănui –, eu obosesc grav. Și când obosesc, caut. Când obosesc, mă odihnesc. Am citit o chestie, ceva, nu mai știu, un meme de ăsta de circulă pe Facebook, că „atunci când obosești nu trebuie să renunți, trebuie să te odhinești un pic”. Și pare frumos așa. Sincer. Scurt. Fără elucubraţii majore. Ai obosit, impulsul nu trebuie să fie înspre renunțare. Odihnește-te un pic. Uită-te la lucruri mai clar. Bea un Cico. Nu știu, stai la soare, citește o carte. Habar n-am, uită-te într-un punct fix și vezi ce vine după. Că n-are cum să țină la nesfârșit, că nu suntem programați chimic așa. Pe mine mă pasionează foarte tare zona asta a minții umane – mamă, stai, cum fac să nu sune pretențios acuma –, a minții umane, a aspectelor antropologice care țin de evoluția speciei, de ce ni se întâmplă, în rolul ăsta al nostru de mamifere care trăiesc cu senzația că se învârte universul în jurul nostru. Ți-am mai povestit asta, mi se pare, că ne-am întors Galileo Galilei și la perioada heliocentrică. Știm că nu se învârtește soarele în jurul pământului, dar avem senzația că se învârtește universul în jurul nostru. Iar la artiști, ai ai ai! Așa. Când obosești, odihnește-te un pic. Lucrurile o să se schimbe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
#5 Elena Vlădăreanu

Mai poți fi creativă după ce naști? - o întrebare grea la care e greu să răspunzi cu da sau nu. Dar, oare e corectă?

Ascultă „mame”, un podcast despre muncă și maternitate

„mame” este un podcast despre cum ne creștem copiii când muncim și cum muncim când creștem copii.

#10 Oana Sandu

Cum faci trecerea de la reporter de cursă lungă la mamă? E acesta un drum dus-întors?