Pe Bune #46: Simona Tache

Despre schimbări de carieră și despre cum munca te poate ajuta să depășești un moment dificil din viață.

Simona Tache este scriitoare, jurnalist și psihoterapeut. După aproape 8 de ani de muncă în publishing și încă 10 în presa scrisă pentru publicații ca Tabu, Academia Cațavencu sau Cotidianul,  în 2009 Simona a decis că nu își dorește să mai fie angajată niciodată. A lucrat o perioadă ca jurnalist independent, iar în 2013 s-a înscris la Facultatea de Psihologie și mai apoi la un masterat cu aceeași specializare. Perioada în care descoperea pasiunea pentru psihoterapie a coincis cu un moment dificil din viața ei, pentru că soțul ei, Nic Sârbu a fost diagnosticat cu cancer. Simona spune despre psihoterapie că nu doar i-a oferit o ocupație în care crede ci și că a fost o salvare personală din multe puncte de vedere. În plus, simte că meseria de psihoterapeut îi oferă unelte mult mai practice decât jurnalismul și că poate măsura efectele pe care munca ei le are asupra oamenilor. Nu știe ce va face peste încă 10 ani, dar se simte norocoasă pentru că interesul pentru lucruri noi și curajul de a o lua mereu de la capăt o țin departe de blazare.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Simona. Bine ai venit la Pe Bune.

Simona Tache: Bună, Andreea!

Andreea Vrabie: Cred că mulți dintre noi aveam o neașteptare, aș zice eu, nerealistă de a descoperi destul de repede ce ne-am dori să facem în viață, la ce suntem buni. Și, ținând cont de schimbarea ta de carieră, să-i spunem relativ recentă, din jurnalist în psihoterapeut, sunt curioasă care au fost toate încercările tale pe scurt și care a fost primul moment în care ai simțit că te regăsești în ce faci, că poate ți-ar plăcea să faci asta pentru mai mult timp?

Simona Tache: Pentru că învățământul românesc este cum este, multă vreme eu n-am avut habar ce știu să fac exact, ce-mi place să fac, ce-mi doresc să fac. Am dat la liceul sanitar crezând că voi urma mai departe Facultatea de Medicină, dar mi-am dat seama foarte repede că nu vreau asta, deși 90% din colegii mei se pregăteau pentru asta. Știam că sunt bună la română, dădeam bine din gură, în zona asta. Când am terminat liceul nu știam încotro s-o apuc. Adică mă gândeam să dau la Filosofie, dar parcă nu voiam, mă gândeam să dau la Psihologie, dar parcă nu voiam, la Jurnalism, dar parcă nu, nu eram sigură. Și am vrut să fac o pauză de un an, ca să aflu ce-mi doresc, doar că ai mei m-au presat puțin și m-au obligat cumva să dau un examen. Și am dat la franceză-germană, deci la Limbi Străine. Doar că germana mea, săraca, pe care între timp am uitat-o complet, nu m-a ajutat să intru și am picat. Și m-am dus un an la Școala Superioară de Jurnalism, timp în care am lucrat ca asistentă medicală la o grădiniță și în timpul ăsta mă tot gândeam: „Doamne, dar ce vreau eu să fac?”. Și într-o zi am sunat-o pe profa mea de română din liceu și am întrebat-o: „Doamna, ce credeți, dacă m-aș duce să dau examen la Litere, credeți că aș lua?”. Și ea a zis: „Da, sigur, sunt absolut convinsă”. Și am dat examen fără să știe ai mei. Și am luat.

Andreea Vrabie: Dar de ce fără să știe ai tăi?

Simona Tache: Nu știu de ce. Cred că m-am temut poate că nu o să iau, habar n-am. Nu știu ce a fost în capul meu, nu știu de ce nu le-am spus. Știu că într-o zi m-am dus acasă brusc și le-am spus „hei, sunt studentă la Litere”. Și am terminat Litere. Iar din anul II m-am angajat deja, m-am angajat la Humanitas. Mă rog, ei aveau un departament care se numea puțin comic„Promoție”. Asistent promoție.Și am stat acolo mulți ani. Întâi am fost asistentul cuiva, după care am rămas, am condus eu acel mic departament până când, la un moment dat, am intrat așa, într-un tunel din care nu mai reușeam să ies. Voiam să plec. Nu voiam să mă duc în piața de carte, nu voiam să mai fac pe zona asta nimic, dar nu aveam unde să mă duc. Am fost la câteva interviuri în agenții de PR, nu m-au luat. La un moment dat am luat un post de copywriter, doar că între timp a crăpat agenția sau nu știu ce s-a întâmplat și nu s-a mai materializat. Și la un moment dat am aflat că există un job pe un post de redactor la Tabu și m-am dus la interviu. Asta spuneam, că școala românească nu m-a ajutat să aflu că știu să scriu, cât de cât, până pe la vreo 20 și ceva de ani. Știu că eram la Humanitas când am fost pusă în situația de a scrie niște scrisori către licee sau ceva și aveam sentimentul și convingerea fermă că nu pot să pun două cuvinte unul lângă altul și să sune coerent. Practic nu, deci nu știam să scriu. Ceva mai târziu s-a făcut un declic și am început să scriu. Am scris pe site-ul Humanitas niște textulețe, mă rog, am început să scriu. S-a deblocat blocajul, ca să zic așa.

Andreea Vrabie: Fiecare mic text pe care îl scriai îți dădea cumva încrederea că poți să scrii.

Simona Tache: Da, și o plăcere nebună de a continua și de a scrie tot mai mult. Și așa am ajuns să mă duc la acest interviu la Tabu, pe care l-am luat. Și apoi a urmat Academia Cațavencu, cronică TV zilnică în Cotidianul țineam, la un moment dat aveam trei joburi, eram cam praf, așa.  Și acum am schimbat din nou. Am învățat despre mine că sunt norocoasă, cred, și că am avut ceva curaj de a o lua de la capăt. Mă întreb ce o să fac peste 20 de ani, poate mai schimb. Poate mă fac antrenor de yoga sau, nu știu, balerină. Habar n-am. Glumesc, evident. Dar cunosc mulți oameni care fac de zeci de ani același lucru și care, deși își iubesc meseria și nu au de gând să renunțe la ea, se simt puțin blazați, puțin mai mult blazați, de fapt. Sunt ca într-o relație din aia de cuplu mult prea lungă și mult prea blazată. Și mă bucur că mie nu mi se întâmplă asta, mă bucur că acum sunt îndrăgostită de o nouă meserie. Și na, am niște ani în față în care o să mă bucur mult de ea. Înainte de a mă blaza din nou.

Andreea Vrabie: Pentru mine și poate și mulți sau o parte dintre cei care ascultă, cei 30 plus, asocierea dintre tine și Academia Cațavencu este cea mai puternică dintre toate lucrurile pe care care le-ai făcut. Și ai și prins acolo o perioadă, i-aș spune de glorie, pentru că Academia Cațavencu prin anii 2000 era echivalentul jurnalismului independent de acum. Aveai jurnalism de investigație, era scris cu umor, era smart, cu tupeu, era cam singura publicație de genul ăsta și sunt curioasă cum îți amintești tu perioada asta.

Simona Tache: A fost o experiență unică, pe care puțini oameni au trăit-o, mai exact doar cei care au lucrat acolo. Era un loc – nu era o redacție, nu era o adunătură de talente, ca să zic așa, era o panoplie de personaje. Cumva eu am intrat în echipa aia pentru că m-am potrivit ca personaj în tabloul ăla. Era un loc în care se rădea foarte mult. Țin minte că la ședințele de redacție uneori pur și simplu ne durea burta, adică râdeam, era o nebunie. Era ca și cum am fi fumat lucruri ilegale, doar că era fără, era râs de-adevăratelea. Era și un loc fără foarte multe reguli, un loc în care creativititatea se simțea nepresată și mă bucur că am fost acolo, chiar dacă am prins și perioada neagră, ca să zic așa, cu rupturi, cu scindări și toată agonia de după. Aș zice care nu s-a terminat încă, dar nu vreau să zic. Am prins și declinul, am prins și partea tristă, adică am văzut tot acolo. Am văzut și râsul, am văzut și plânsul, dar nu regret nicio secundă această experiență. Nu, era foarte foarte multă libertate și, cum să zic, atât de mare libertate încât dacă aveai ceva de făcut și la un moment dat nu făceai, singurul lucru pe care ți-l spunea redactorul-șef era „du-te-n mă-ta”. Sau, mă rog,„du-te-n beep”. Da, am făcut tot felul de nebunii, tot felul de reportaje tâmpite. Am cerșit. Țin minte că la un moment dat ne-am dus – murise Patriarhul – și ne-am dus în niște sate de pe lângă București cu niște buletine de vot pe care scrisesem niște tâmpenii. Erau așa-numiții candidați la funcția de Patriarh și, nu știu, Linda Evanghelista, Gigi Becali, tot felul de, nu mai știu cine mai era. Și, mă rog, acum într-un fel n-aș mai face asta,  că mi se pare că totuși abuzam de niște oameni săraci cu duhul, dar na, așa era atunci. Între timp lucrurile s-au schimbat. Dar ne duceam și îi invitam să voteze și eram îmbrăcați în preoți. Eu eram măicuță, colegii mei aveau niște costume de preoți luate de pe la teatru și invitam oamenii să voteze. Și ei ne întrebau: „Dar pe cine să votăm?”. Și noi ziceam: „Nu, nu, nu, trebuie să alegeți dumneavoastră”. Uneori le ziceam: „Uite, poate Linda Evanghelista, e deosebită, să știți, e extraordinară, o să fie un Patriarh nemaipomenit”.Ei săracii puneau ștampila, după care un coleg venea și supravalida cu ștampila pe care scria „amin”.În fine, tâmpenii. Oricum, era foarte mișto.

Andreea Vrabie: În 2009 ai hotărât că nu mai vrei să mai fii angajată niciodată. De ce ai luat decizia asta? Cu ce asociai ideea de a fi angajat?

Simona Tache: Nu știu, am plecat atunci de la Academia Cațavencu fără să am niciun plan B. Aveam blogul deja, care începuse ușor sau nu, după aia a încet să îmi aducă niște bani. Nu știu, cred că la momentul ăla îmi fusese atât de grea plecarea aia și decizia și contextul în care am luat-o încât, nu știu, mi-am promis asta. Nici eu n-am crezut că o să mă țin de cuvânt, adică mi se părea așa, na, știi cum e, omul spune multe. Dar uite că suntem în 2019 și nu m-am mai angajat niciodată și nici nu cred că o să mă mai angajez. Că na, de acum fiind psihoterapeut, sunt Persoană Fizică Independentă, nu se pune problema. Sigur, aș putea să mă angajez la un moment dat, dacă aș vrea neapărat.

Andreea Vrabie: Ai avut momente în care te-ai gândit că poate ar fi fost mai bine să…

Simona Tache: Am avut momente în care mi-a fost greu, pentru că eu sunt foarte socială. Mie-mi place să lucrez în echipă, îmi place hăhăiala de la birou, ieșitul la țigară cu fumătorii – eu nu mai fumez de șapte ani – dar cumva, nu știu, m-am obișnuit. Inițial a fost greu, după care m-am obișnuit. A început să-mi placă faptul că lucram de acasă, faptul că eram liberă la ce oră voiam eu, faptul că puteam să lucrez duminică noaptea și să fiu liberă miercurea la prânz, faptul că puteam să plec în vacanță când voiam. Cumva m-am obișnuit. Cred că se obișnuiește omul cu orice, dacă e expus la asta. Și apoi na, nu știu, lucrurile s-au legat în așa fel încât chiar drumul meu nu m-a mai dus prin zone de astea unde era vorba de interviuri și de angajări. Am hotărât în 2013 că trebuie să ies din presă. Era deja rău, după cum știi, au început lucrurile să arate rău. Și viitorul a început să arate și mai rău. S-a îmbolnăvit Nic, am plecat în Belgia, la radioterapie – pe vremea aia era foarte nasol cu radioterapia în România și atunci a trebuit să plecăm. Și când m-am întors de acolo, după o lună în care am plâns, într-o depresie absolut groaznică în care, mă rog, nu făceam decât asta, plângeam, m-am ridicat, m-am oprit din plâns și am început să-mi trăiesc împreună cu el viața. Așa cum a fost ea după o operație, după un tratament, după ce se întâmplase. Și permanent cu amenințarea unei recidive. În același timp am zis „eu trebuie să ies din presă”.

Andreea Vrabie: Pentru că tu colaborai în continuare.

Simona Tache: Eu colaboram în continuare. Știi că în 2010 s-au scindat, Academia Cațavencu s-a împărțit în Kamikaze și Academia Cațavencu. După care eu m-am întors la Academia Cațavencu, care s-a transformat în Cațavencii. În fine, e complicat. Deci colaboram la Cațavencii, dar nu mai eram angajată, facturam pe firmă. Mai scriam scenarii de televiziune pentru Mondenii, mai aveam diverse alte, Unica, diverse alte colaborări. Dar mi-era clar că ceea ce urmează nu o să fie OK și că nu o să pot să mai funcționez și am zis „eu trebuie să fac altceva”. Și m-am apucat să fac psihologie. Țin minte că mai ieșeam cu colegii de la Cațavencii la masă, la bere și le ziceam „băi, eu am rezolvat, o să ies din presă”și nici eu nu credeam, evident. Adică îmi venea să râd și să plâng în același timp, pentru că era foarte departe. Adică una e să te apuci de-o facultate, alta e chiar să îți iasă. Și am terminat facultatea.

Andreea Vrabie: De ce psihologie? Dintre toate lucrurile pe care puteai să le faci.

Simona Tache: Pentru că m-a atras. Sunt îndrăgostită de oameni, de felul în care ei funcționează, de poveștile lor și nu știu. Adică nu a existat vreun dubiu, aia era alegerea. Pur și simplu m-am apucat de psihologie. A fost așa, „așa scriseseră scenariștii”. Și am terminat facultatea, după care m-am apucat de master, formare, tot.  La câteva luni după ce a murit Nic îmi scriam dizertația. La două zile după ce a murit mă duceam la un examen – pe asta am mai povestit-o. Și după ce mi-am dat dizertația, eram cu două colege și prietene și – țin minte că eram în curte la Cărturești, la Verona, vara – și le-am zis: „Băi, ce ar fi să ne facem cabinet împreună?”. Eu singură nu mi-aș fi făcut niciodată cabinet, pentru că nu mi-ar fi plăcut să mă duc singură într-un apartament, mă rog, într-un cabinet, să mă închid acolo, să nu existe alți oameni cu care să vorbesc, să nu împart cu nimeni lucrul ăsta și ce înseamnă meseria asta nouă pentru mine. Dar așa, împreună cu ele, mi s-a părut o idee foarte tare. Acum avem acest cabinet, e real. Mă rog, sunt trei cabinete într-un apartament.

Andreea Vrabie: Mă întreb și cum te-a ajutat, studiind altceva sau fiind preocupată de altceva nou să treci poate mai ușor peste ce se întâmpla cu Nic. Și dacă în același timp crezi că munca ne poate ajuta să trecem peste un moment greu din viață. Pentru că, ți-am spus și când ne-am întâlnit, am trecut și eu prin ceva similar, vara trecută, cu un om drag pentru mine. Finalul a fost mult mai fericit, dar atunci îmi spuneau oamenii din jurul meu că ar trebui să mă concentrez pe altceva, să-mi găsesc ceva de făcut, dar pentru primele luni mi se părea totul un mare bullshit, că nu pot să fac așa ceva. Că tot ce ținea de muncă, de podcast, de absolut orice, pica cumva la periferia gândurilor în comparație cu preocuparea pentru omul ăla.

Simona Tache: M-a ajutat enorm povestea asta. Lucrurile sunt, cum să zic, sunt două perioade. Este perioada de dinainte de faza terminală, ca să spun așa, cei câți ani? 2013-2017, patru ani. Și acel an în care pur și simplu am pus totul în paranteză și l-am îngrijit. Mai puțin școala, pentru că eu eram în ultimul an de master când a început povestea și partea cu școala mi-am făcut-o. Adică țin minte că mergeam la radioterapie cu el în fiecare zi, cu tatăl lui cu mașina, și eu stăteam în spate, cu cărțile și citeam și-mi subliniam. Și am reușit în perioada aia să nu-mi mai vină să vomit în mașină. Eu sunt printre persoanele cărora le vine să vomite dacă citesc sau scriu pe telefon în timp ce sunt în mașină. Ei bine, în perioada aia am reușit să mă imunizez, învățam de rupeam. După care stăteam lângă el – mă rog, stăteam și noaptea, făceam cu rândul, nu vreau să intru în detalii – și învățam. Și mă ajuta enorm pentru că creierul meu uita o vreme de niște ore de preocuparea lui principală și anume de a-l însoți pe Nic pe drumul ăsta care avea o direcție clară. În perioada de dinainte de faza terminală a fost mai ușor, pentru că, mă rog, atunci stresul era din când în când, nu era nonstop și nu murea nimeni. Dar cum să zic, eu aș zice nu că m-a ajutat, ci că mi-a salvat viața povestea asta. Pentru că nu doar că am avut treabă, dar m-am și resetat eu pe mine la creier. Adică eu m-am format ca terapeut în perioada asta, însemnând că efectiv am lucrat cu mine până la a mă aduce aproape de cea mai bună versiune a mea. Nu știu, poate mai am de lucrat, dar puțin. Formarea ca psihoterapeut presupune nu doar școală ci și a face multe ore de terapie și dezvoltare personală. Nu lua formula asta de „dezvoltare personală”așa cum ne-am obișnuit noi cu ea. Săraca are o legendă destul de proastă. Dar dezvoltarea personală făcută de-adevăratelea este o terapie de grup care este senzațională. O să lucrez și eu la un moment dat cu grupuri, de-abia aștept, e extraordinară, realmente. Pentru că în terapia individuală ești doar tu cu terapeutul tău și doar povestea ta, pe când în terapia de grup te oglindești tot timpul în ceilalți. Poți să întâlnești oameni care au trecut prin ceva de care ție ți-e frică cel mai tare și să vezi că au supraviețuit, să vezi cum au supraviețuit. Poți să te întâlnești cu perspective care ție altfel ți s-ar părea niște tâmpenii, dar pe care acolo, în grupul ăla, ajungi să le accepți și să le înțelegi ca fiind absolut OK. Poți să te întâlnești cu oameni cu care altfel nu ai avea niciodată nicio treabă și care nu se potrivesc în niciun fel cu tine, dar pe care îi accepți într-un fel în care în nicio altă situație nu îi accepți. Și îi placi, îi chiar iubești. Spuneam deci că mi-a salvat viața povestea asta. Nu doar că am avut treabă, că am învățat, ci și că pur și simplu m-am schimbat eu ca om. Iar după ce Nic s-a stins, faptul că mai aveam în față niște lucruri iarăși m-a ajutat foarte mult. Planul meu era ca după ce el dispare să mă duc acasă la mama și să stau acolo și să mă țină în brațe și să mă mângâie și să-mi dea cu lingurița și să îmi facă ceai, să iau Xanax și să dorm două săptămâni. Lucrurile s-au întâmplat în așa fel încât Nic a murit când eu eram în sesiune și la două zile am avut un examen oral și am hotărât că mă duc. Și a fost foarte bine, pentru că dacă m-aș fi așezat în canapea sau poate dacă m-aș fi dus la mama să mă țină în brațe și să-mi dea ceai ar fi fost posibil să nu mă fi ridicat câteva luni de acolo. Dar așa, pentru că m-am hotărât să continui să învăț, să îmi termin masterul și pentru că prietenii au fost foarte  lângă mine și au făcut tot timpul lucruri cu mine – m-au dus, m-au luat, ne-am întâlnit, am mers la film, la teatru, la bere, nu m-au lăsat – și pentru că eu nu m-am lăsat, pentru că m-am dus la sport în fiecare zi și pentru că m-am dus la tot felul de cursuri și de formări complementare pe care le face orice terapeut care vrea să învețe mai mult, na, sunt aici, cu tine, zdravănă la cap în momentul ăsta.

Andreea Vrabie: Sunt curioasă înainte să studiezi psihologie cum priveai psihoterapia. Dacă ai avut și tu prejudecăți o perioadă, pentru că, din păcate, terapia și mersul la un terapeut încă reprezintă un tabu.

Simona Tache: Eu nu mă gândeam așa înainte, pentru că eu fusesem la terapie cu niște ani înainte, mai mulți, când un prieten bun s-a dus la terapie și s-a deschis la noi în grup acest trend, al mersului la terapie. Mă rog, terapeutul lui s-a dovedit ulterior a nu fi chiar cel mai strălucitor terapeut, în sensul că făcea niște tâmpenii, lua prieteni în terapie. Dacă eu te iau în terapie nu pot să îl iau și pe prietenul tău, pentru că nu e OK. Ei, omul ăsta ne-a luat pe toți. Deci nu știu ce a făcut el acolo, ce terapie a făcut, nu a făcut mare lucru, acum că știu cu ce se mănâncă, dar procesul în sine atunci pe mine m-a ajutat destul de mult. A fost așa, ca o bornă în viața mea acea terapie de câteva luni. Am înțeles niște lucruri și am mers mai departe puțin mai deschisă, puțin mai clarificată asupra unor lucruri pe care le trăisem în copilărie și asupra relației cu părinții, in fine. Deci mai fusesem, nu aveam prejudecăți. Nu credeam că te duci la terapeut dacă nu ești OK. Credeam, ca și acum, că te duci la terapeut dacă ești OK. Adică dacă ești OK și vrei să-ți fie mai bine, să faci ceva să-ți fie mai bine.

Andreea Vrabie: Atunci de ce crezi că privim în continuare asta ca un tabu, de ce ne e greu să recunoaștem, inclusiv când nu suntem OK, că avem nevoie de ajutor din afară?

Simona Tache: Nu știu. Cumva e foarte normal să te doară stomacul și să te duci la doctorul de stomac sau dinții sau piciorul, dar nu este acceptabil social încă ideea că și creierul nostru, săracul, poate să se îmbolnăvească și poate să facă o depresie sau poate să facă anxietate. Anxietatea și depresia sunt două boli care sunt pe toate drumurile. Dacă ieșim acum pe stradă, din 10 oameni, nu știu…

Andreea Vrabie: Cred că patru, era o statistică la un moment dat.

Simona Tache: Statisticile sunt și ele puțin așa, înșelătoare, pentru că e foarte greu să afli. Nici măcar în America nu spune toată lumea, nu se duce toată lumea la doctor și atunci e destul de greu. Dacă au ulcer, se duc toți, că îi doare. Dar așa sunt mulți care nu intră în statistici, deci nu știm exact câți sunt. Creierul trebuie să fie așa, un super organ, care, săracu, nu se îmbolnăvește niciodată. Mă bucur însă să văd că tot mai multă lume se deschide și că au tot vorbit mai multe persoane publice, s-au deschis, au spus.

Andreea Vrabie: Scriai la un moment dat că parte din scopul tău, în perioada asta, următoare, e și să înlături stigma.

Simona Tache: Da, să popularizez, să explic ce înseamnă terapia, ce face un terapeut, ce nu face un terapeut. Știi cum e? În psihoterapie se cam pricepe toată lumea, ca și la fotbal, ca și la politică. Oamenii cred că te duci într-un cabinet și vorbești cu ăla cum ai vorbi cu un prieten. Păi și atunci nu poți să vorbești gratis cu un prieten? Ei, nu, lucrurile nu se întâmplă așa, nu vorbim așa cum vorbim cu un prieten. Relația nu e aceeași. Și lucrurile pe care le vorbim nu sunt aceleași. Și ceea ce se întâmplă în urma unei discuții cu un prieten nu este la fel cu ce se întâmplă într-un cabinet de psihoterapie. Iarăși, există mai multe feluri de psihoterapie, oamenii nu știu nici asta. Oamenii cred că la terapie te duci pe canapea. Nu, te duci pe canapea doar dacă te duci la psihanaliză, la mine nu se stă întins pe canapea. Sunt multe. Foarte des întâlnesc oameni care spun „eu nu cred în terapie”.OK, e în regulă, adică e în regulă să nu crezi. Dar rezultatele există, ele se măsoară. Cel puțin terapia cognitiv-comportamentală, asta pe care am învățat eu s-o fac, în țările civilizate se decontează de către casele de asigurări, pentru că rezultatele sunt măsurabile. Se vine omul cu depresie, îi faci testele de depresie la început, vezi ce scoruri are, faci terapie, la sfârșit testezi, se vede exact cât a scăzut depresia. La fel cu anxietatea, ele sunt măsurabile. Adică nu e bullshit, chiar nu e.

Andreea Vrabie: Tot legat de ideea asta de popularizare, simți că blogul și comunitatea care s-a construit în jurul blogului – și acum puțin mai mult, că ești urmărită de destul de mulți oameni pe Facebook – simți că te ajută? Că deja ți-ai  construit publicul ăsta?

Simona Tache: Mă ajută să vin cu lucrurile astea pe o încredere care deja există. Da, ajută. Asta mă și face să mă simt puțin datoare să o fac. Adică, cumva e cu dus și întors. Cumva mă și ajută, dar aș vrea să și ajut. N-am reușit încă să îmbin atât de bine scrisul, în momentul ăsta, cu psihoterapia. Dar se va întâmpla și știu sigur că o să fac asta. Pentru că știu sigur că o s-o fac, adică voi scrie.

Andreea Vrabie: În același timp – asta e o chestie pe care mi-ai spus-o când ne-am întâlnit –, documentându-mă pentru interviu găseam articole, texte, în care erai numită bloggeriță. Ți-ai asumat vreodată titlul ăsta sau ți-a plăcut? Te-ai identificat vreodată cu el?

Simona Tache: Nu, nu mi-a plăcut niciodată, nu m-am identificat niciodată. Cum să zic, blogul a fost o chestie importantă pentru mine pentru că mi-a dat un confort, mi-a dat libertatea de a scrie ce vreau atâția ani și mi-o dă în continuare. Dar, cum să zic, când scrii în fiecare zi – pentru că atunci când scrii blog există presiunea asta, trebuie să alimentezi mereu cu conținut –, Doamne, scrii și atât de multe prostii. Și atât de multe prostioare și atât de multe… Ce să zic? De asta mi-am și dorit foarte mult să fac ceva și să îmi fac o nouă meserie, pentru că nu mă vedeam făcând asta la, nu știu, 60 de ani scriind blog. Nu ai cum să scrii blog la 60 de ani. Nu, n-are cum să fie asta meseria ta. Nu, nu știu, nu e o meserie. Și na, mi-e drag, e o parte din viața mea, nu o să-l reneg, dar nu am simțit niciodată că sunt bloggeriță. Am fost tot timpul altceva, adică hai să fim serioși, am o grămadă de meserii. Exista un trend, acum s-a mai diluat – am văzut că slavă Domnului, ne-am mai liniștit –, nu mai dăm în fiecare săptămână premii bloggerilor. Nu știu, era o perioadă în care tot timpul se dădeau premii bloggerilor. Eu am și refuzat să mă duc la niște festivități din astea unde eram premiată pentru nu știu ce, pentru că mi s-a părut „pe bune?!”. Hai să nu mai dăm premii bloggerilor. Hai să nu mai dăm atâtea premii în general și mai ales nu bloggerilor.

Andreea Vrabie: O să mă întorc puțin la terapie, pentru că, cred că îți dai și tu seama de asta, vor veni oameni la tine, în calitate de terapeut, care te știu din Academia Cațavencu sau de pe blog și care au o imagine formată despre tine – fie că vrei, fie că nu vrei. Și ești și destul de activă pe Facebook. Vezi o contradicție? Crezi că asta ar face mai dificilă relația terapeutică?

Simona Tache: Ai atins una dintre marile mele dileme din perioada formării. Formatorii mei și, mă rog, supervizoarea mea de multe ori mi-a răspuns la această întrebare: „Ce mă fac eu cu asta?”. Că de obicei terapeutul trebuie să fie, nu trebuie să știi foarte multe lucruri despre el. Ideea este că eu nu am cum să-mi șterg jumate de viață oricum și că nici terapia nu mai e chiar cum a fost pe vremea când a inventat-o Freud. Acum, în terapie, ca terapeut, poți să ajungi chiar să împărtășești din viața ta lucruri dacă acele lucruri îl ajută în acel moment pe pacient. Numai în cazul ăla faci, evident, pentru că altfel nu. Nu e despre tine terapia, e despre omul din fața ta. Și atunci cumva m-am liniștit, că nu mai e o problemă asta, faptul că oamenii știu niște lucruri despre mine, faptul că știu ce am trăit. Mi s-a întâmplat chiar să mi se spună: „Am venit la tine pentru că știu că ai trăit niște lucruri și mi se pare că faptul că ai trecut peste ele îți dă calitatea de a mă ajuta și pe mine să mă descurc. Dacă ai fi avut o viață fără experiențe extreme, poate că nu aș fi avut atâta încredere”.Deci cumva m-am liniștit și eu de mult cu această problemă, dar care da, m-a frământat. Mi s-a părut că sunt în conflict de interese. Dar nu, este OK. Adică suntem în 2019, ne-am mai relaxat, așa, puțin și ca terapeuți și rezultatele apar. Adică nu mă împiedică în terapie faptul că omul știe că pe pisica mea o cheamă Mihaela.

Andreea Vrabie: În afară de asta, de potențialul conflict, ai avut vreo teamă legată de începutul ăsta nou?

Simona Tache: Cum să nu? Tot timpul am avut teama legată de foarte multe lucruri pe care le-am făcut. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu ferm convinsă că nu sunt capabilă să fac un anume lucru. Am fost ferm convinsă că nu sunt capabilă să scriu. La un moment dat, când eram deja la Academia Cațavencu, eram terifiată de ideea de a lua interviuri. Mi se părea că e ceva ce eu n-o să pot să fac niciodată. Și la un moment dat am început să fac și am văzut că e OK, pot să le fac. Sigur că am avut emoții mari înainte de primele întâlniri.

Andreea Vrabie: Ce întrebări îți puneai?

Simona Tache: Măi, nici măcar nu-mi puneam întrebări. Cel puțin acum cu terapia – dar asta sper să nu asculte pacienții mei –, știu că înainte de primul pacient aveam anxietate, în zilele de dinainte. Și știi că anxietatea asta uneori vine fără, nu știi de ce o ai. Ai fluturași aici în stomac și tot o simțeam. Și la un moment dat m-am oprit și am zis: „Băi, ce mă-ta vrei? Ce vrei de la mine, de ce mă vizitezi, dragă anxietate?”. Și am stat eu puțin și m-am gândit și mi-am dat seama că urma să am prima întâlnire cu un pacient și de asta era. Dar mi-a trecut repede, adică am depășit și momentul ăsta de emoție. Și mi-a mai fost frică, da, mi-a mai fost frică, dincolo de ce tehnici o să aplic, cum o să lucrez cu omul pe obiectivele pe care le are el, cum o să-l ajut și așa mai departe, am avut emoții legate, pur și simplu, de prezența mea în fața lui, în fața oamenilor. Pentru că eu sunt, după cum probabil vezi – și încă acum sunt așa, mă mișc foarte lent ca să nu zgâlțâi microfoanele pe aici – dar altfel eu sunt foarte dinamică, sunt foarte expresivă ca mimică. Sunt, nu știu, cumva ca o maimuțică electrocutată uneori. Și îmi întrebam formatoarea, și pe tema asta îi puneam întrebări și ziceam „Dar eu cum o să fac? Cum o să fac așa, să nu mă strâmb în toate felurile, să nu mă scălâmbăi, să nu așa?”.Și mi-a zis că „o să vezi că o să poți să faci, că n-o să fii tu. O să fii în alt rol. Acolo vei fi în alt rol și nu va mai fi despre tine”.Iarăși, umorul. Umorul în psihoterapie poate să fie foarte bun. Bine, dacă ar auzi Freud, m-ar omorî, mi-ar da foc. Și de asemenea psihanaliștii, sunt mai sobri de felul lor și nu prea tolerează ideea de umor. Dar doar ei, slavă Domnului. Umorul în psihoterapie poate să fie foarte bun, dacă relația este consolidată, dacă pacientul este deschis către asta. Dar poate să fie și groaznic dacă faci o glumă în momentul nepotrivit, dacă râzi, Doamne ferește, în loc să râzi cu omul râzi de el. Îl omori. Și iarăși, am și cu asta emoții. Mă, mie-mi vine să fac glume.Dar e OK, le fac, râdem împreună când e cazul. Și e bine.

Andreea Vrabie: Ai spus mai devreme ceva legat de rezultatele în terapie care se pot măsura, se văd. Sunt curioasă dacă poate ți-ai da seama că, spre deosebire de jurnalism – că și acolo asculți, și acolo încerci să îmbunătățești într-un fel viața oamenilor, dar niciodată nu știi care este rezultatul. Nu știi dacă a avut efect textul pe care l-ai scris, nu poți să măsori nimic. Dacă ți-ai da seama că-ți lipsea asta și terapia îți oferă unelte mult mai practice, mult mai ușor de pus în practică în slujba binelui unor oameni.

Simona Tache: Momentul în care vezi că se întâmplă o schimbare și că omul ăla e mai bine și că munca aia pe care a făcut-o el cu ajutorul tău începe să îl ajute să fie mai bine, este: Wow! Deci este extraordinar sentimentul pe care-l ai când vezi că „dom’le, chiar funcționează”.Nu știu, nimic nu se compară cu asta, este o mare mare mare bucurie. O mare bucurie. Și nici nu vreau să mă gândesc uneori cum simt – dacă eu, un biet psihoterapeut simt asta – cum simt neurochirurgii sau oamenii care, cum să zic, de care depinde chiar imediat, milimetric viața la propriu. Nu calitatea ei, viața unui om. Și cred că e wow.

Andreea Vrabie: Ce – nu vreau să spun așteptări – dorințe ai pentru tine ca terapeut? Adică ce ți-ai dori să se întâmple și ce rol sau loc mai are scrisul?

Simona Tache: Pentru mine ca terapeut am în acest moment o mare mare dorință de a învăța cât mai multe, de a citi, de a face în continuare formări complementare. Sunt, cum să zic, pasionată de meseria asta nouă și îndrăgostită de ea și cred că mai am încă mult mult mult de tot de învățat. Și mă bucur că am unde învăța, pentru că e foarte mișto. Iar legat de scris, nu o să renunț niciodată, n-am cum. Cum să renunț la scris? E ca și cum aș renunța la o mână. O să scriu în continuare. Sigur, recunosc, sunt puțin bulversată în momentul ăsta, pentru că în mine este un panfletar care acum este adormit, așa, e anesteziat, e sleit, că nu prea a mai lucrat, și acum este și un terapeut. Aceste două personaje se bat ușor cap în cap, dar uite că na, până acum nu mi-a explodat. Simt mai puțin nevoia să scriu umor – dar s-ar putea să fac un podcast de umor – și tot mai mult simt nevoia să scriu despre psihologie și terapie. Poate că la un moment dat o să scriu niște cărți despre terapie, nu știu, habar n-am. Îmi tot zic oamenii, m-au înnebunit să scriu din astea. La un moment dat o să scriu proză. Mi-aș dori. Nu știu când, pentru că nu am timp. Dar, nu știu, poate mă las de psihoterapie și mă fac scriitoare peste 20 de ani. N-am cum să renunț la scris, scrisul e prima iubire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*