Pe Bune #47: Oana Titică

Despre antreprenoriat și despre mâncare ca hrană pentru suflet, nu doar pentru corp.

Pentru că dintotdeauna s-a exprimat mai bine în scris, Oana Titică a început lucreze în presă încă din timpul facultății, mai întâi pentru revista J’Adore și mai târziu pentru BBC Good Food. În 2011, după mulți ani în care a avut o problemă alimentară care o făcea să fie nemulțumită de corpul ei tot timpul, a decis să gătească o pizza într-un moment de tristețe provocat de o despărțire. Oana spune despre bucuria pe care i-a oferit-o acea pizza că a fost cel mai fericit moment din viața ei și că a făcut-o să realizeze că mâncarea poate fi hrană pentru corp, dar și pentru suflet. De atunci a început să gătească și să scrie despre experiențele ei culinare pe blogul chicineta.ro. În 2015 i-a venit ideea să pornească o mică afacere cu farfurii pe care să imprime mesaje amuzante, cum ar fi „Great butts are made in the kitchen” sau „Drunk dancing expert”. Deși este o persoană introvertită, în online Oana își folosește vocea și umorul pentru a vorbi despre experiențe comune tuturor dar despre care nu vorbim deschis, cum ar fi cum arată prânzul în familie de Paște sau ce se întâmplă într-o zi din viața unui antreprenor în care lucrurile nu merg cu ai planificat. Planul ei pe termen lung este să scrie o carte amuzantă despre o crimă oribilă.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Oana. Bine ai venit la Pe Bune.

Oana Titică: Bună, Andreea.

Andreea Vrabie: Îmi spuneai când ne-am întâlnit că, în funcție de cum a fost ziua ta – dacă a fost o zi bună sau o zi proastă –, atunci când vorbești despre tine sau povestești lucruri, te vei concentra fie pe părțile pozitive, fie pe cele negative. Cum arată pentru tine o zi bună, cum arată o zi proastă, și ce zi ai avut azi?

Oana Titică: Motivul pentru care ți-am spus chestia asta, cum vorbesc eu despre o zi care s-a încheiat, este că eu am două personalități în mine. Pe scurt, este personalitatea de treabă, care e foarte grown up și care are grijă de mine și care încearcă să evolueze. Și e o personalitate super nasoală care încearcă să mă autodistrugă sau să se autodistrugă și e foarte foarte damaging pentru partea de treabă și pentru noi trei, ca tot unitar. Și în unele zile aleg să mă duc în direcția în care îmi spune personalitatea bună și în alte zile mă ia valul și încep să îmi plâng puțin de milă. Azi a fost o zi în care nu mi-am plâns de milă, pentru că a început foarte bine. Ne-au venit niște monstre de căni noi de la fabrică, care sunt foarte frumoase, și am intrat cu farfuriile pe o aplicație nouă. După care am uitat să-mi duc câinele la veterinar și mi-a amintit veterinarul că am uitat să duc câinele acolo. Apoi am fost la terapie. Apoi am venit aici. Și practic a fost o zi în care nu s-a întâmplat nimic nasol. Și nu mi-am făcut nici eu singură nimic nasol. Și nimic exterior nu s-a întâmplat grav, așa că pot să zic că a fost o zi reușită.

Andreea Vrabie: Când spui că nu ți-ai făcut tu nimic nasol, ce faci în zilele alea în care personalitatea negativă câștigă?

Oana Titică: În zilele în care partea mea nasoală câștigă am tendința să mă lamentez foarte mult. Asta nu înseamnă că îmi sun prietenele și le spun că totul e oribil, ci că în capul meu se întâmplă o serie de scenarii. O situație în genul ăsta a fost în momentul în care trebuia să lansăm colecția de Crăciun și când au venit camioanele cu marfă de la fabrică erau toate farfuriile distruse. Ceea ce nu era ideal fix în pragul Crăciunului să se întample și ne-a dat peste cap tot sistemul de comenzi și toate planurile pe care mi le făcusem eu sărbătorile respective. Așa că am avut cumva de făcut o alegere conștientă între să-mi dau pumni în cap că s-a întâmplat chestia asta la transport sau să trec peste fără să îmi plâng de milă în următoarele două-trei zile. Și cred că am reușit, mi-am plâns de milă doar o zi, ceea ce a fost chiar un record. Ideea era că ce se întâmplase, faptul că se stricaseră toate farfuriile la transport, nu era vina mea. Era ceva ce eu nu aș fi putut să controlez, a fost o problemă strict legată de ceva exterior. Dar cu toate astea era o problemă pe care eu am internalizat-o și am judecat-o astfel încât am perceput-o ca fiind vina mea: „Tu nu ai fost suficient de bună încât să te asiguri că farfuriile alea o să ajungă întregi la tine în birou, astfel încât să plece la clienți și toată lumea să fie fericită de Crăciun, deci ești proastă”. Ăsta este un scenariu pe scurt de partea mea negativă. În realitate, evident că nu era așa, pentru că nu ținuse de mine, dar cumva tendința mea de a controla lucrurile se duce încolo uneori.

Andreea Vrabie: Ce se întâmplă pentru mine când trec prin momente din astea e că, pentru o perioadă de timp, mi se pare că e finalul lumii.

Oana Titică: Da!

Andreea Vrabie: Adică nu doar că a fost vina mea, dar e finalul lumii!

Oana Titică: Da, da și a doua zi o să fie la fel de nasol. E o chestie gândirea pe termen lung, pe care, na, e foarte greu să o dobândim de fapt. Fiindcă te cuprinde în anumite momente o panică din asta complet irațională care vine din niște locuri, dar nu știi întotdeauna de unde vine, că nu tot timpul vine de fapt din realitatea situației care s-a întâmplat, și nu mai poți să vezi decât momentul ăla. Și ți se pare că s-a dus dracu’ toată viața ta pentru că s-au stricat camioanele cu farfurii și în realitate nu e așa. Pentru că ce am făcut de fapt în momentul ăla a fost să mă gândesc că: „OK, nu am o colecție nouă acum, înainte de Crăciun. Asta înseamnă că înainte de Crăciunul ăsta o să vindem din farfuriile din colecțiile vechi”.Deci aveam ce să facem, dar într-adevăr, nu aveam o colecție nouă. Și mi-am dat seama că asta înseamnă nu neapărat că s-a distrus momentul Crăciunului pentru clienții Chicineta, cât că o să se creeze un alt moment drăguț în ianuarie – OK, le refăceam pe toate, se pierduseră niște bani, timp, nervi, pastile, alcool, tot tacâmul –și puteam să mă folosesc de chestia asta ca să creez un moment de vânzări în ianuarie, când a fost lansarea pe bune a colecției. Și am luat un căcat și l-am transformat în ceva mișto care a creat două boomuri de vânzări diferite, unul în decembrie, înainte de Crăciun, când oricum cresc comenziile fiindcă toată lumea face cadouri, și unul în ianuarie, când am reușit să lansăm colecția cu farfuriile nesparte, de data asta.

Andreea Vrabie: Pentru cei care nu știu, povestește te rog cum a apărut ideea cu farfuriile.

Oana Titică: Povestea a început în vara anului 2015. Am cunoscut atunci o artistă, o pictoriță, Ioana Stănescu, care picta manual obiecte din porțelan: căni, farfurii, tot tacâmul de veselă. Eu aveam deja în momentul ăla de ceva ani blogul și începea să devină destul de cunoscut, iar ea mi-a scris și mi-a zis „Uite, eu am niște farfurii drăguțe și niște căni pictate manual. Nu vrei să scrii ceva despre ele? Poate îți plac, poate se leagă ceva”. Și în timp ce mă uitam la farfuriile ei mi-am dat seama că în România nu există farfurii cu mesaje. Cu atât mai mult, nu există farfurii cu mesaje amuzante și nici căni cu mesaje amuzante sau cel puțin ceva ce să pot considera eu amuzant, în afară de „ești cea mai bună mamă”, „ești cel mai bun soț”, „cel mai tare șef” și altele din seria asta. Așa că i-am propus să facă o colecție pe care să o ilustreze ea în farfurii. Adică eu să fac textele și ea să facă grafica.

De la ideea în sine până la lansarea primelor farfurii a durat cam trei luni, trei luni în care eu am încercat să-mi dau seama cum se imprimă de fapt grafică pe farfurie. Pentru că știam că nu vreau să le fac pictate manual, fiindcă cred că ceva din mine îmi spusese încă de la început că ăsta poate să fie un business. Și obiectele pictate manual, evident, ai mai mult timp să le faci, nu ai cum să le produci în volume suficient de mari, costă mai mult decât niște produse pe care le-ai face în serie, costă mai mult să le produci și evident, costul de vânzare ar ajunge mai mare. Așa că am zis de la început că vreau să le fac imprimate, astfel încât să facem niște serii mai mari și să ajungă la cât mai multă lume. Dorința mea era să ajungă farfuriile la cât mai multe gagici. Și speram că există gagici care gândesc ca mine și care o să creadă că e amuzant să vadă „Cakes gave me this great ass” scris undeva. Și am stat multe zile în șir să-mi scotocesc creierul de cum fac toți oamenii ăia totuși care fac farfurii, că există farfurii cu floricele, care sunt imprimate și sunt foarte drăguțe. Știam că în România avem o industrie de porțelan. Și unde este și cum fac să o găsesc? Pentru că nu se găsea așa simplu, la un search pe Google. Până la urmă am găsit niște doamne drăguțe, de la o fabrică din Alba Iulia și au fost de acord. Acum îmi dau seama că am avut un noroc chior, au fost de acord să îmi producă un volum destul de mic. Au ajuns în București undeva prin octombrie și le-am pus într-un shop online pe care l-am asociat blogului și am zis că se va numi tot Chicineta, pentru că este un nume foarte bun pentru un brand. Mi s-a părut așa, o idee foarte bună. Am scris pe Facebook „vedeți că avem farfurii”. S-a dus foarte repede postarea respectivă pe blog prin care eu promovam farfuriile, s-a dus foarte repede pe internet și în două zile am vândut tot. Pentru mine a fost un șoc, pentru că mă așteptam să aibă succes, dar nu mă așteptam să fie chiar în halul ăsta de super. Și mi-a dat de înțeles că există cerere pentru așa ceva. Nu știam exact de ce, dacă fiindcă sunt farfurii sau fiindcă sunt funny sau pur și simplu pentru că este o combinație de farfurii plus funny care funcționează așa. Și am zis că poate ar trebui să mă ocup mai serios de treaba asta.

Practic o făcusem ca pe o joacă. Eu aveam acest job stabil, my day job, care era de redactor la Good Food. Scriam despre mâncare, luam interviuri bucătarilor, mâncam, găteam, era livin’ la vida loca. Și în paralel mă ocupasem de acest proiecțel, care era „mna, am făcut și eu niște farfurii, să fie acolo”. În octombrie, cum ziceam, le-am dat drumul pe internet și în luna noiembrie, Cătălin Tolontan, care era sort ofșeful nostru – Gazeta Sporturilor era în același conglomerat media cu Good Food, Top Gear și toate licențele BBC în România – și ne-a chemat Tolontan și ne-a spus: „Fetelor, din păcate, trebuie să închidem revista. Sunteți super, doar că nu mai aveți un job începând de luna asta”. A fost un moment foarte nasol, pentru că Good Food a fost printre ultimele reviste care au rezistat și rezista pentru că era foarte drăguță. Și mi-e dor de ea foarte mult. Dar problemele din presă care sunt s-au văzut și la noi și a trebuit să ne facem bagajele, să ne luăm oalele și borcanele de tahini și să ne ducem acasă. Și în momentul ăla, în care s-a închis Good Food, am avut de luat o hotărâre legată de dacă vreau să mă mai angajez în altă parte, să-mi caut un job de om serios, sau vreau să încerc să continui cu farfuriile astfel încât să văd dacă pot pe bune să mă susțin din asta. Și dacă sunt în stare să fiu pe cont propriu și să-mi dau singură de mâncare, să nu mai depind de altcineva, cum ar spune Beyonce.

Andreea Vrabie: Când ai povestit altor oameni de ideea cu farfuriile cum au reacționat? Au fost oameni care au încercat să te descurajeze, care ți-au spus că nu poți să trăiești din asta?

Oana Titică: Au existat două tipuri de reacții. Gagicile cărora le povesteam de idee spuneau: „Vai, e super, Oana, de-abia așteptăm, ce drăguț o să fie, o să vezi c-o să fie bine primite de toată lumea, o să ai super succes, o să mergem toate în Bahamas pe banii tăi, o să fie minunat”. Și, pe cealaltă parte, erau barbații. Fie colegi, fie prieteni cărora le spuneam „am scris și eu niște mesaje, uite, sunt drăguțe, zi și tu ce părere ai”. Pentru că eu în momentul ăla nu știam care o să fie publicul meu. Eu îmi imaginam că o să fie și bărbați și femei și o să fie un echilibru. Nu știam la momentul respectiv că bărbații privesc chestia asta cu farfuriile complet diferit față de noi. Așa că am avut reacții foarte nasoale, mi-au spus, citez: „Astea sunt dume de-ale tale pe care le pui pe Facebook, n-o să le cumpere nimeni”, „N-are sens să-ți faci firmă, n-o să le cumpere nimeni”, „Sună-mă în trei luni, când falimentezi, ca să-ți dau bani de cocktailuri” și altele din seria asta. Așa că a fost foarte descurajant, fiindcă îmi amintesc că unii dintre tipii cărora le cerusem sfaturi erau antreprenori și aveau la rândul lor small businesses sau afaceri mai mari și părea că nu văd niciun viitor în ce urma să fac eu. Și am fost foarte plouată, „băi, they know business, dacă spun că nu e nimic de chestia asta, e posibil chiar să nu fie”. Dar am zis fuck you!

Nu aveam foarte mult de pierdut, fiindcă nu investisem o sumă pe care nu-mi permiteam s-o pierd. Am această teorie despre care am scris și pe blog și care mă face să sun foarte importantă și foarte citită, dar nu sunt. Există un concept teoretic care se numește affordable loss, care spune că nu e bine să bagi într-o idee, într-un business, într-un concept, o sumă mai mare decât îți permiți să arunci la gunoi, basically. Și eu nu făcusem niciun împrumut la momentul respectiv, doar mai cerusem niște bani prietenilor când rămăsesem fără, dar erau sume foarte mici. Banii investiți în farfurii erau economiile mele. Și dacă le pierdeam nu se întâmpla nicio tragedie, nu venea nimeni să-mi ia câinele și casa imaginară pe care n-o am. Deci nu am avut emoții foarte mari. Singurul pericol era să ies din această poveste cu un – nu știu cum se spune bruised ego în română –, să ies ciufulită și nefericită din povestea asta. Deci mă consola gândul ăsta, că n-are ce să se întâmple. Doar mă fac de căcat pe internet și asta e, m-am mai făcut, s-au mai văzut cazuri.

Andreea Vrabie: Când povestești și pe blog și pe Facebook despre –am să-i tot spun afacerea cu farfuriile, pentru că Chicineta, cum ai spus tu, e și blogul, sunt și farfuriile.

Oana Titică: OK, putem să ne referim la ele ca la Farfuriile cu „F” mare.

Andreea Vrabie: Când vorbești pe blog și pe Facebook despre Farfurii, cu F mare, o faci într-un mod foarte relaxat, ca și cum e o joacă…

Oana Titică: Beau mult. Scuză-mă, continuă.

Andreea Vrabie: Care s-a transformat întâmplător într-o afacere și așa a și fost, parțial. În același timp, ai două angajate, trebuie să completezi niște acte, să duci niște hârtii la ANAF, depinde reușita afacerii de tine și de deciziile pe care ești în stare să le iei. Cu ce ți-a fost cel mai greu să te obișnuiești din asumarea asta a rolului de lady boss?

Oana Titică: Cred că cel mai greu lucru a fost să accept că o să existe oameni care n-o să mă placă. Nu pot să zic că a fost ceva greu propriu-zis în munca pe care o fac pentru simplul motiv că îmi place și nu prea ți se pare greu când îți place ceva. Dar cea mai grea parte a fost relația cu oamenii, pentru că eu nu mai fusesem în postura de șef până atunci. Nu știam ce înseamnă să spui unor oameni „băi, tu faci asta, tu faci astalaltă” și în momentul în care oamenilor nu le convine să se întoarcă împotriva ta. Și a trebuit să îmi asum că unele lucruri pe care o să le fac o să-i determine pe alții să mă considere o vacă sinistră din când în când sau o persoană egoistă or a massive bitch. (Trebuie să nu mai vorbesc în romgleză. Îmi tot zic asta.) Deci cred că asta a fost provocarea cea mai mare, să mă accept eu pe mine așa cum sunt. Cred că despre asta e vorba în tot, de fapt.

Am învățat să spun „nu”,într-un fel, la a face lucruri în locul altor oameni care trebuiau să facă de fapt lucrurile astea. De exemplu, când vine curierul să ia coletele care urmează să fie trimise a doua zi către clienți, primul meu instinct este să îi iau eu coletele din brațe și să fug eu pe scări, pentru că e businessul meu și trebuie să demonstrez eu că pot să le fac pe toate. Inclusiv să car kilograme de farfurii pe scări fără să-mi rup gâtul. Și este o idee foarte proastă, pentru că chiar am alte lucruri de făcut și ăla este jobul lui. Și evident că cineva, dacă vede că îi iei o zi coletele, îi iei și a doua zi coletele, a treia zi, în momentul în care refuzi să-i mai iei coletele și el trebuie să își facă jobul pe care trebuia să și-l facă inițial o să fie foarte indignat. O să se supere, „azi de ce nu iei coletele, ai probleme cu spatele, vrei să-ți dau niște Diclofenac, păpușa? De ce nu mă lași să-mi fumez țigara în fața scării cum m-ai obișnuit până acum?”.

Andreea Vrabie: Ai mai povestit despre asta, adică e o întâmplare reală.

Oana Titică: Da, este o întâmplare reală. Între timp am învățat să nu mai duc colete. Dar instinctul meu era să încerc să fac treaba tuturor astfel încât să mă asigur că fiecare aspect al businessului era verificat în detaliu de mine. Să fiu eu sigură că coletele ajung intacte în mașină și de acolo treaba lor cum fac, se descurcă să ajungă la clienți, dar am făcut eu tot ce am putut și tot ce ținea de mine. Și evident că la un moment dat înnebunești dacă tot faci chestia asta, pentru că nu poți fizic și pentru că e stupid, chiar e o prostie să încerci să controlezi tot.

Andreea Vrabie: Cum reziști…

Oana Titică: Beau mult, după cum spuneam a doua oară în această discuție.

Andreea Vrabie: OK, eu voiam să te întreb cum reziști stresului și nesiguranței, dar hai că o spun altfel. Ce te ține trează noaptea?

Oana Titică: Alcoolul? This isn’t going well.

Că rămân fără bani. Există momente în businessul meu – că probabil alții sunt mai deștepti decât mine – dar eu, fiind practic pusă în situația asta dintr-un domeniu complet străin, adică nu știam cu ce se mănâncă, ce o să urmeze, evident nu am fost din prima un manager foarte bun. Nu sunt nici acum. Dar a trebui să mă adaptez unor situații nasoale pe care le cream eu singură. Adică, odată la ceva timp, firma rămânea fără bani. Odată se întâmplă din cauza furnizorilor, că se întâmplă întârzieri la plată, e normal, dar uneori pentru că n-am știut eu să gestionez finanțele. Și la un moment dat, când am avut niște bani, i-am băgat pe toți într-un parchet foarte frumos pentru noul showroom și după aia m-am trezit că „ah, salariile, femeie, ce faci?!”. E o muncă constantă de a învăța cum să gestionez partea asta, pentru că nu cred că poate să te învețe cineva. Dacă tu ai un tip de personalitate, cum spuneam mai devreme, înclinat să facă diferite lucruri care-ți ies de sub control, te poți trezi într-o situație de asta foarte ușor. Și evident că atunci, după ce ai dat toți banii firmei pe parchet și veioze și nu mai ai bani de salarii, nu dormi noaptea, pentru că trebuie să stai să te gândești „cum fac să recuperez banii?”. Se poate da parchetul înapoi.

Andreea Vrabie: Te gândești vreodată că…

Oana Titică: La alcool.

Andreea Vrabie: N-ai ratat ocazia. Te-ai gândit vreodată că poate nu e o meserie serioasă sau o meserie de om mare? Și te întreb asta pentru că eu mă gândesc uneori la podcast că „ce mare brânză fac, vorbesc cu niște oameni și înregistrez audio”.

Oana Titică: E prea târziu.

Andreea Vrabie: Nu e o meserie de…

Oana Titică: Podcastier?

Andreea Vrabie: De nu știu, de om mare, de adult.

Oana Titică: Din păcate, Andreea, pentru noi amândouă e prea târziu să ne facem cardioloage. Așa că, cred că barca aia a trecut.

Andreea Vrabie: Dar nu te gândești niciodată.

Oana Titică: Nu. Nu m-am gândit niciodată la chestia asta, pentru că îmi place ce fac. Știu că sună ca un clișeu oribil și mă aud cum ies cuvintele din gura mea, dar îmi place foarte mult ce fac. Și cred că o meserie serioasă este orice meserie care îți aduce o satisfacție foarte mare pe plan intern. Și care te face să spui la sfârșitul zilei că ai făcut o chestie care înseamnă ceva pentru tine și că, într-un fel, ai adus o valoare în plus lumii. Chiar dacă e un cuvânt foarte mare, e ceva foarte mare de spus pentru niște farfurii, sau poate și tu simți așa despre podcast din când în când, dar sunt niște oameni pe care îi influențezi într-un fel. Sunt doi, trei, zece, whatever, nu putem să-i influențăm pe toți, dar probabil că pentru oamenii ăia chiar contează. Dacă poți să influențezi pe cineva – în bine, evident, că na, de asta ne-am adunat aici –, atunci mi se pare că meseria este relevantă, chiar dacă nu suntem cardioloage, Andreea.

Andreea Vrabie: Dar dacă n-ai mai putea să faci asta ce ai face? Te gândești la vreun fel de plan B?

Oana Titică: Aș bea?

Andreea Vrabie: În primă fază.

Oana Titică: După ce aș termina de băut, aș bea foarte multă apă probabil.

Andreea Vrabie: Îmi pare rău că nu am titluri pentru episoade, că aș putea să pun…

Oana Titică: Alcool.

Andreea Vrabie: Numărați de câte ori s-a spus cuvântul „alcool”.

Oana Titică: Dacă nu aș face asta aș fi foarte nefericită.

Andreea Vrabie: Te gândești?

Oana Titică: Nu, nu m-am gândit niciodată. De asta îmi ia așa mult să răspund, pentru că chiar nu m-am gândit niciodată. Coșmarul meu cel mai mare este să mă angajez într-o corporație și să fac o muncă care să nu mă – nu atât plictisitoare, pentru că, cum spuneam, și în ce fac eu există foarte multe elemente plictisitoare – dar să fac ceva ce nu mă reprezintă. Și nu mă împlinește sufletește, cum ar spune Natalia Oreiro, probabil. Da, deci ăsta ar fi coșmarul meu cu corporația. Ce aș vrea să fac dacă nu aș face asta ar fi să fiu dansatoare, dar cred că sunt prea bătrână să devin dansatoare profesionistă acum. Sau să scriu. Scopul meu în viață este să devin scriitoare, by the way,este unul dintre scopuri. Pentru că nu mi se pare că am vreun talent real acum la a scrie fiction, evident că nu o fac. Scriu chestii pe farfurii, că la asta mă pricep mai bine. Dar dacă n-ar exista farfuriile probabil că aș încerca să scriu mai organizat și mai insistent ca până acum.

Andreea Vrabie: Pentru că ai menționat dansul mai devreme, te duci la cursuri de dans de vreo patru ani?

Oana Titică: Nu, dar mulțumesc, înseamnă că dansez foarte bine dacă ai spus asta. O să-ți arăt niște scheme mai încolo. Mă duc la cursuri de dans de doi ani, dans latino.

Andreea Vrabie: Ce îți oferă, dincolo de exercițiu fizic sau mișcare?

Oana Titică: Endorfine, sunt sigură că încă îmi oferă foarte multe endorfine.În momentele în care sunt la cursurile de dans sau în club și dansez sau la practice sau oriunde mi se întâmplă să dansez, creierul meu e deconectat total de orice fel de gânduri, ceea ce poate nu e cea mai inteligentă preocupare. Dar mi se pare că în momentele în care mintea mea nu e la job sau la farfurii sau la grijile pe care le am legate de ce fac a doua zi cu farfuriile, mă ajută să devin mai creativă după. Adică tot timpul pe care îl am separat de farfurii îmi oferă cumva și o creativitate în plus, pe care n-aș avea-o dacă aș sta tot timpul cu nasul în niște exceluri sau pe Instagram să văd ce-a mai postat lumea despre farfurii –pentru că fac asta foarte des –sau, nu știu, aș sta să mă gândesc ce hârtii trebuie trimise la ANAF a doua zi.

Andreea Vrabie: Pentru că fix asta voiam să te întreb, cum faci să nu lași munca să-ți acapareze tot timpul? Pentru că mulți antreprenori, și nu doar antreprenori, oameni care au proiecte care le plac și în care cred se lasă prinși cu totul de ele.

Oana Titică: M-am lăsat foarte mult timp. Asta îți ziceam înainte să intru aici, că sunt într-o perioadă de schimbare acum. Nu știu cum o să se finalizeze, dar mi-am dat seama că ajungeam acasă în fiecare zi după ora 10-11 seara, de luni până vineri. Ori munceam până seara târziu, ori dacă nu, mergeam la cursurile de dans și îmi dădeam duhul acolo făcând piruiete și uitam să mănânc sau se întâmpla ceva de genul ăsta. Și mi-am dat seama că, făcând asta, muncind ca o disperată încontinuu –adică plec de acasă la 8 dimineața și ajung la 10 seara, ceea ce înseamnă vreo 14 ore plecată. OK, nu le muncesc pe toate, dar 12 se duceau cu siguranță. Faptul că îmi consumam atât de mult energia era foarte dăunător obiectului pe care încercam să-l ajut. Adică businessul meu nu putea să crească pentru că eu eram atât de obosită tot timpul încât nu îmi mai venea nicio idee. Și dacă rămâneam în vreo pană de – cum spuneam mai devreme, dacă acum o să rămân fără bani, zilele astea, mintea mea este atât de obosită încât n-o să știe ce să facă să iasă din situația asta, n-o să am nicio idee creativă, nicio chestie nouă pe care să pot s-o folosesc asltfel încât să mă scot singură din căcatul în care m-am băgat eu singură, cum se întâmplă. Și am luat hotărârea conștientă de a munci mai puțin și de a trage de mine mai puțin. Pentru că nu mai aveam timp să fac lucrurile care-mi plăceau de fapt, să citesc, să scot câinele în parc, să stau să mă uit la seriale, să stau pur și simplu pe balcon, să mă uit la brazi – am un brad în fața balconului, e foarte frumos – și nu ajuta pe nimeni chestia asta. Și devenisem o povară – povară sună foarte important –, devenisem foarte enervantă și pentru cei din jur, pentru că mă plângeam încontinuu. Nu aveam timp să ies în oraș. Mă sunau oamenii să mă întrebe „ce faci?” și instantaneu începeam să mă plâng: „Vai, sunt atât de obosită, am avut atâtea întâlniri azi, nu mai pot. Tu ce mai faci?”. Evident, când te plângi în halul ăsta, ești foarte agresiv de fapt cu cei din jur și cu tine și nu duce la absolut nimic bun. Așa că am hotărât să nu mai muncesc așa mult. Te țin la curent cu evoluția.

Andreea Vrabie: Asta voiam să te întreb, cum merge până acum, dacă nu te simți vinovată. Pentru că mie asta mi se întâmplă.

Oana Titică: Ba da, mă simt vinovată tot timpul. Încontinuu. Ți-am mai zis de partea mea nasoală, care-mi spune în fiecare secunda a vieții mele că sunt un om de căcat. Dar învăț să calmez vocea aia și să-i adaug o voce peste care spune „hai că nu e așa de grav”.  Și în momentele în care mă simt vinovată că nu muncesc încerc să îi explic părții ăleia că nu e chiar așa și că merit să fac și lucruri pentru mine, și că merit să mă și relaxez și eu sunt o persoană extraordinară de fapt, și că e bine să citești, că uite, așa nu ajungi tâmpit, dacă mai citești, și că e bine să te uiți la seriale, pentru că îți vin idei și de acolo. Și se reglează vinovăția. Dar există încontinuu undeva, în surdină. Poți doar să o faci să nu se audă la fel de tare ca înainte.

Andreea Vrabie: Mi se pare că și blogul și farfuriile au pornit sau au la bază relația pe care o ai tu cu mâncarea.

Oana Titică: Da.

Andreea Vrabie: Cum a arătat relația asta de-a lungul timpului?

Oana Titică: Oribil. Oribil. A fost ca – știi pozele alea cu cel mai urât animal din lume? Pot să ți le trimit pe Facebook – așa a fost relația mea cu mâncarea. Până pe la vreo 23 de ani, aproximativ, am avut un fel de tulburare alimentară. N-a fost diagnosticată oficial de nimeni. Dar, pe scurt, eram slabă băț, arătam ca și cum trebuia să mă pună cineva pe perfuzii, dar eu aveam impresia că sunt foarte grasă și trebuie să slăbesc ca să arăt super și, nu știu, să fie totul minunat în viața mea. Asta s-a întâmplat și în copilărie, când ai mei mă alergau cu mâncare în toate colțurile casei și eu nu voiam să mănânc, și în adolescență, când na, creșteam și voiam să fiu superbă pentru diverși băieți. Și ulterior, nu știu exact de ce, voiam eu să fiu foarte slabă, că mi se părea că ăsta e idealul feminin spre care trebuie să tind. La un moment dat, în 2011, chiar la 24 de ani, s-a întâmplat acest declic care s-a dovedit a fi cea mai frumoasă amintire din viața mea. Era iarnă și stăteam în garsoniera de la Mihail Kogălniceanu, unde locuiam atunci, și plângeam ca ultima proastă pentru că mă părăsise un băiat. Și mă uitam pe geam cum ningea și se așeza zăpada pe mașini și eu plângeam și eram grasă și urâtă și nimeni n-o să mă mai iubească niciodată și viața mea, desigur, s-a terminat în momentul ăla. Și m-am uitat prin cameră și am văzut un teanc de reviste Good Food care rămăseră de la proprietarii garsonierei, care mă anunțaseră c-o să vină să le ia la un moment dat, dar deocamdată „ține-le și tu, Oana, într-un colț, că și așa nu te împiedici de ele”. Se așezase praful pe ele la momentul respectiv. Și mi-a sărit în ochi o revistă care avea o poză cu o pizza cu mozzarella și roșii și cu usturoi. Și din bocitul meu de la momentul respectiv m-am ridicat de pe canapea, m-am dus, am luat revista și am zis: „Eu cred că o să fac o pizza astăzi”. M-am dus în bucătăria garsonierei respective, care era o chicinetă – cred că avea trei metri pătrați cu totul, adică abia încăpeam eu și aragazul acolo – și am făcut prima pizza din viața mea, care a fost cumva prima mâncare reală pe care am gătit-o ever. Și a fost atât de bună. Sau nu știu dacă chiar a fost bună, dar mie mi s-a părut cel mai bun lucru pe care l-am mâncat în viața mea. Și am plans, dar de data asta plângeam nu pentru că mă părăsise băiatul acela, ci pentru că făcusem ceva mișto pentru mine și reușisem să transform un moment oribil în ceva foarte mișto și constructiv și pozitiv și care îmi aducea plăcere, până la urmă. Și mi-am dat seama că mâncarea are capacitatea asta, cumva te face să ai grijă de tine. Și, dacă înveți să gătești și îți place să gătești, înseamă că faci ceva mișto pentru corpul tău și ești ca o mamă pentru tine însăți sau însuți. Și ăla a fost momentul în care mi-am dat seama că eu vreau să fac ceva, orice, legat de mâncare cu viața mea și că asta o să fie de acum înainte. A fost ca și cum m-a pocnit revelația pizzei în ceafă.

Andreea Vrabie: Dar a fost – pentru că ai mai povestit asta și sună ca și cum a fost o schimbare destul de bruscă. Pentru că aveai relația asta complicată cu mâncarea și corpul tău, cât de mult a fost mai degrabă o muncă în timp? Ai avut momente în care te întorceai la vechea gândire, „sunt grasă”, „sunt urâtă”?

Oana Titică: Încă le am. Nu cred c-o să pot să le depășesc vreodată. Pentru că, după cum spuneam, partea aia e în mine și e foarte adâncă. Și nu știu de ce e acolo. Știu că e și probabil o să fie până când o să fiu bătrână și senilă. Așa că, de-a lungul timpului, uneori mă mai uit la mine și îmi spun: „Ești cam nasoală astăzi, Oana. Ce facem noi în sensul ăsta? Poate vrei să nu mai mănânci ceva, ca să fii slabă moartă din nou sau cum vrei să procedăm?”. Și din nou, este vocea aia care încearcă să mă distrugă și care vrea să fiu… Pentru că, toată chestia asta în capul meu era, eu voiam să fiu fetiță în momentele alea. Nu voiam să fiu femeie. Eu refuzam să cresc, nu voiam să fiu adult, nu voiam să fiu femeie, voiam să fiu o fetiță pe care au protejat-o părinții întotdeauna și se simțea bine într-un loc în care era super neajutorată și slabă și tot tacâmul care vine cu asta. Și la un moment dat am hotărât că vreau să fiu femeie cu tot ce vine asta la pachet. Și, din când în când, se mai trezește partea cealaltă să-mi zică că nu fac bine ce fac.

Andreea Vrabie: Se trezește și când se mai trezesc alții să-ți comenteze că ești grasă?

Oana Titică: Nu, de obicei ăia mă enervează și încerc să mă protejez cu toate resursele. E o chestie strict internă asta, când mă simt eu că nu sunt suficient de bună, nu știu exact pentru ce, că nu sunt suficientă, punct. Dar când îmi scriu oameni să-mi spună că „poarte ar trebui să-mi mai lucrez coapsele” sau că „am bazinul prea mare” mă enervez și mă amuz în același timp, pentru că știu că ce scriu ei acolo nu are legătură de fapt cu mine sau cu realitatea. E percepția lor și este problema lor de atitudine că aleg să îmi scrie mie, adică să-și rupă două, trei, patru, cinci minute din viața lor să-mi scrie mie că arăt de căcat. Ar fi ideal să nu se mai întâmple chestia asta pe internet, dar nu știu cum am putea s-o rezolvăm, pentru că asta e doar o mică parte din tot bullyingul care se întâmplă și body-shamingul, și mi se pare o chestie foarte complicată. Adică eu am trecut de la a fi prea slabă, cum mi se spunea atunci, „bă ești prea slabă”, la a fi foarte grasă pentru alți oameni. Și niciodată n-am înțeles care ar fi varianta aia de mijloc sau cum ar trebui să fiu astfel încât să considere toată lumea că arăt OK. Și după aia îmi aduc aminte că nu contează și nu e vorba despre asta. E vorba despre – și atenție, că urmează să spun un clișeu îngrozitor – a te simți bine în pielea ta. Sună a ceva de revistă pentru adolescenți, dar e foarte adevărat. Și nu știu nicio expresie non-clișeică care s-o spună mai bine.

Andreea Vrabie: Tu pari o persoană extrovertită și când ne-am întâlnit mi-ai spus că ești de fapt introvertită și că, dacă ar fi după tine, ai sta închisă toate ziua în casă și ai citi cărți.

Oana Titică: Și aș bea. Îmi pare rău că îți distrug acest podcast, Andreea, este un podcast foarte frumos.

Andreea Vrabie: În afară de partea cu băutul, ce ai spus a fost o chestie cu care eu am rezonat destul de tare, pentru că și eu sunt introvertită și aș face același lucru. Și mă întrebam dacă ai învățat să simulezi că ești extrovertită sau dacă, nu știu, ai realizat că în ziua de azi nu prea îți mai permiți să fii introvertit. Mai ales dacă ai un proiect sau o afacere, toată lumea se așteaptă să te promovezi sau să faci – un cuvânt pe care eu îl urăsc – networking.

Oana Titică: Networking! Da, oribil cuvânt. Și oribilă activitate. Cel mai simplu răspuns la întrebarea asta e că internetul m-a ajutat foarte mult. E foarte ușor să fii extrovertit pe net, pentru că există o barieră între tine și oamenii cu care vorbești și de fapt ai un monolog de cele mai multe ori. Mi-e foarte ușor să comunic pe Facebook, pe blog, orice înseamnă comunicare în scris, dar dacă mă duci la o petrecere cu niște oameni pe care nu-i cunosc și cu care ar trebui să vorbesc pentru că e un eveniment de networking, mă bag în baie și rămân acolo până când, nu știu, îmi scrie cineva „Bă, hai că e OK, poți să ieși, nu mai e nimeni. Mai e niște brânză, hai să mai mâncăm ce a mai rămas pe aici, pe mese”. Și nu știu de unde vine. Cred că te naști introvertit sau extrovertit, bănuiesc că există și niște studii făcute. Am învățat, într-adevăr, să încerc să comunic în situații sociale unde chiar e nasol dacă nu spui nimic. Dacă eu vreau să-mi promovez totuși businessul, trebuie să mai vorbesc cu niște oameni din când în când. Încerc să evit pe cât posibil, dar am învățat să îmi aleg oamenii, evenimentele și ocaziile în care vorbitul ăsta să aibă o semnificație. Adică, cum suntem noi aici, împreună. Eu încerc să scot din mine niște lucruri pe care nu le-aș scoate din mine în mod normal în speranța că poate ajută alți oameni care se gândesc să-și deschidă a small business sau poate pot să învețe ceva din căcaturile pe care le-am făcut eu, nu știu. Ideea e că e un efort, e un efort continuu de a nu mă închide în baie în permanență și atât. Și de a sta acolo.

Andreea Vrabie: Dar eu o simt și ca pe un fel de presiune, ca și cum există așteptarea asta, ca în momentul în care faci ceva să-ți fie foarte ușor să vorbești despre asta, să vorbești cu toată lumea, că e în interesul tău, nu?

Oana Titică: Da, normal.

Andreea Vrabie: Să mergi la evenimente, lansări.

Oana Titică: Conferințe.

Andreea Vrabie: Da, vorbit în public, ceea ce mă terorizează.

Oana Titică: Da, vorbitul în public e… Să știi că am citit o teorie care spunea că persoanele narcisiste au o problemă cu vorbitul în public, pentru că își imaginează că toată lumea e acolo ca să-i asculte pe ei și ca să aibă o părere despre ei, când de fapt nu e așa. Și dacă stai să te gândești, are sens, pentru că eu când nu vreau să vorbesc la o conferință nu o fac pentru că mă gândesc c-o să mă judece toată lumea și că o să spun tâmpenii, în loc să mă concentrez la informația pe care aș avea de fapt s-o transmit în momentul respectiv. Deci poate este problema noastră, nu problema lor. Este și o chestie de încredere, de fapt, pentru că trebuie să ai încredere că nu ești bătut în cap și că lumea chiar vrea să audă ce ai tu de spus. Ceea ce e mai ușor de zis decât de făcut. Pentru că dacă ai – cum ți-am zis eu că am și probabil că și tu, din moment ce treci prin asta –, dacă ai o părere uneori mai proastă despre tine ți-e foarte ușor să zici „nu meriți să fii aici, oamenii ăia nu au ce învăța de la tine, de ce nu te-ai dus acasă să coși mileuri?”. Sau ce se mai face în ziua de azi, că nu știu. Eu cos mileuri ca să mă relaxez. Glumesc, nu cos mileuri.

Andreea Vrabie: Scrii și pe blog și pe Facebook cu, nu știu, naturalețe și…

Oana Titică: Talent este cuvântul pe care îl cauți, Andreea.

Andreea Vrabie: Talent. Eu nu cred în talent, dar hai să-i spunem talent.

Oana Titică: Glumesc, glumesc.

Andreea Vrabie: Adică pare că-ți vine foarte ușor să faci asta, mai ales când vorbești despre tine. Și eram curioasă dacă a fost ceva ce ai învățat în timp sau pur și simplu întotdeauna ți-a fost ușor să scrii.

Oana Titică: Întotdeauna mi-a fost mai ușor să scriu decât să vorbesc – despre mine sau despre orice altceva – și cred că a pornit de la faptul că citeam foarte multe povești când eram mică, cum ni se întâmpla tuturor. Nu mi-a plăcut foarte mult copilăria mea și citeam foarte mult. Și chestia asta m-a ajutat cumva să-mi formez și un stil de a scrie mult mai… Scriu mult mai relaxat decât vorbesc, probabil că se observă chestia asta și acum. Dar a fost întotdeauna modul prin care m-am exprimat cel mai ușor. Îmi plăcea mult să citesc texte amuzante. Țin minte că tata cumpăra mult Academia Cațavencu când eram mică și îl citeam la o vârstă la care nu cred că înțelegeam foarte clar ce se întâmplă, dar râdeam atât de mult și mă gândeam că atunci când o să fiu mare o să vreau să scriu și eu cum scriau cei de la Cațavencu. Și practic cei care scriau acolo m-au învățat, indirect, să scriu în stilul ăla.

Îmi dau seama că există niște aspecte ale vieții noastre interioare, ale vieții noastre interne mai degrabă, pe care nu le spunem celorlalți, care sunt de obicei alea mai amuzante și mai comune tuturor. Nu știu cum să zic. Am avut un text pe blog la un moment dat, se numea „Adevărul despre mesele de Paște în familie”. Era despre cum rudele din partea mamei se urăsc de moarte cu rudele din partea tatălui meu, că unii sunt din Oltenia, unii sunt din Ardeal, și sunt și multe persoane în vârstă și beau multă vișinată. Și toată dinamica asta de familie în care nu este totul o fericire și o liniște și o pace –pentru că adevărul e că, uneori, familiile sunt niște medii oribile. Și nu toți am avut copilării idilice, în care mâinile brăzdate de soare ale bunicii frământau aluatul. Bunică-mea a fost o persoană oribilă, care m-a crescut așa cum a știut ea mai bine, dar s-a dovedit a nu fi cea mai bună metodă. Și chestiile astea s-au reflectat foarte mult în stilul meu de a scrie, pentru că am ales să nu le bag sub preș și să le scot înainte fără să zic direct, cu cuvintele astea, „am avut o copilărie nasoală”. Ci să povestesc lucrurile astfel încât cei care au avut și ei o parte a copilăriei nasoale să înțeleagă că n-au fost singuri, că până la urmă copilăria aia ne-a adus unde suntem acum. Adică, poate dacă ar fi fost super, nu eram nici eu atât de super cum sunt acum. Și da, asta e: că umorul este în chestiile mici, care ni se întâmplă tuturor, în funcție de perspectiva pe care o avem asupra situației.

Andreea Vrabie: Asta voiam să te întreb, pentru că ai perspectiva asta, de a vedea partea amuzantă din unele situații, dacă te ajută și să treci peste momentele mai grele.

Oana Titică: Da, mă ajută cu siguranță. E foarte util să poți să faci mișto de tine, în primul rând. În momentul în care nu te iei așa în serios nu cazi în văgăuna depresiei și a negativității și nu cazi în locul ăla unde totul e oribil și tu nu ești bun de nimic. Cum ajung eu la chestia asta de fiecare data? Din când in când, vezi, mai este un pitic pe umărul meu care îmi zice „Oana, ești praf, n-ar trebui să faci acest podcast, ar trebui să fii acasă și să bei vișinată”.

Andreea Vrabie: Am observat că folosești autoironia și umorul pe blog și pentru a transmite mesaje legate de corp și cum ne raportăm la corp, mesaje feministe în general, despre social media și imaginea falsă asupra vieții pe care social media ne-o creează. Și mă întrebam dacă o faci conștient, dacă îți dai seama că poate prin umor  persoanele care citesc vor rezona mai mult la mesaj.

Oana Titică: Da, îmi vine destul de ușor, pentru că, precum spuneam, e mult mai ușor să fac asta în scris decât să vorbesc despre niște lucruri. Dar e într-un fel o alegere conștientă. Adică momentul în care sunt supărată pe un subiect, pentru că, de exemplu, mi se pare că feedul multor fete de Instagram este compus din foarte multe alte fete pe care le urmăresc și care au poze superbe cu ele în costum de baie, living their best life și, nu știu, în vacanțe sau cu cafele și totul este așa, o fericire continuă care nu e reală absolut deloc. Și e foarte nasol ce se întâmplă, că începem să trăim într-o realitate viruală, practic, pentru că e a doua noastră casă internetul. Și ne afectează foarte mult percepția despre noi. Una e să spun cum spun acum, „internetul ne afectează percepția pe care o avem despre corpul nostru”, și alta este să încerc să spun asta într-un mod funny, care evident nu-mi vine acum, pentru că vorbesc cu tine, dar dacă m-ai pune să scriu pe o foaie de hărtie mi-ar veni ceva foarte amuzant, desigur. E ceva destul de puternic în a avea o voce, pe care poți s-o folosești fie ca să critici, cum face Gigel, care-mi spune mie că am curul mare, sau să transformi asta în ceva bun.

Andreea Vrabie: Ce te face să nu-ți „bagi picioarele și să fugi la mare”? Asta fiind o expresie pe care ai folosit-o tu pe blogul tău la un moment dat.

Oana Titică: Să nu spun alcoolul din nou.

Andreea Vrabie: Alcoolul e și la mare.

Oana Titică: Alcoolul pe care tocmai l-am băut, deci nu pot să mă urc la volan. Cumva înseamnă foarte mult pentru mine că am reușit să construiesc businessul ăsta, și că funcționează, și că din el avem suficiente resurse cât și eu și câinele să nu murim de foame o perioadă. Așa că, dacă mi-aș băga picioarele și aș fugi la mare, ar însemna să-mi abandonez orice fel de responsabilitate. Și, din păcate, la finalul lunii n-ar mai fi cineva acolo care să mă susțină financiar. Așa că trebuie să mă susțin singură. Și când îmi bag picioarele și fug la mare o fac tot organizat. Adică am niște zile în care zic: „Acum o să-mi bag picioarele și o să merg la mare”. Și o să mi le planific, pentru că altfel nu pot să mă bucur de marea respectivă, dacă știu că acasă mă așteaptă niște probleme și niște salarii neplătite. Și un câine care nu și-a mâncat parizerul, pentru că mă-sa a fost prea iresponsabilă și s-a dus să bea în Vamă. Așa că pot să beau și pe balcon foarte frumos. Recomand.

1 comentarii la Pe Bune #47: Oana Titică

  1. Foarte tare. Felicitari. Beton interviul.
    Mi-a placut de Titica de cand am vazut-o prima data. La Cupa Agentiilor la gatit. Ei nu i-a placut de mine insa asta nu ma impiedica sa o admir in continuare. E din categoria de oameni cu care cred ca as vrea sa fiu prieten.
    Si acum ca stiu ca bea asa de mult imi place si mai tare. Ca si eu beau in fiecare seara impreuna cu nevasta-mea. Da’ vreau sa o mai rarim cu obiceiul asta.
    Revenind. Inca o data felicitari.

Comentariile sunt închise.