Pe Bune #49: Dan Byron

Despre cum pasiunea te poate ține activ în muzică mai mult de 20 de ani în ciuda dificultăților.

Daniel Radu, cunoscut publicului sub numele Dan Byron, are peste 20 de ani de activitate în muzica românească. Dan a început să facă muzică de mic și la început lecțiile de flaut și vioară erau o corvoadă, dar în liceu a descoperit plăcerea de a cânta cu vocea și s-a încăpățânat că continue să facă asta deși unii oameni îi spuneau că nu e bun. Aceeași încăpățânare l-a făcut mai târziu să continue să cânte fie pe stradă, fie în trupe, deși anii 90 au fost caracterizați de sărăcie și era foarte greu să trăiești din muzică. Despre perioada în care a luat naștere alternativul românesc și în care el a cântat în trupele Kumm și Urma spune că a fost un ecou a ce se întâmplase în afară cu un deceniu în urmă și că energia de atunci ar fi greu de recreat în prezent. În 2006 a format trupa byron iar de atunci au scos albume noi aproape în fiecare an. Dan spune că acum a ajuns la performanța de a compune muzică în orice condiții, însă provocarea cea mai mare este să scoată din interiorul lui ce vrea să spună cu adevărat și nu doar să creeze un album, ci un album mai bun decât tot ce a făcut până atunci.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Dan. Mă bucur să te am în studio.

Dan Byron: Bine te-am găsit, ca să zic așa.

Andreea Vrabie: Știu că ai început să faci muzică de la șase ani, pentru că ai crescut în Pantelimon și părinții tăi nu doreau să intri în tot soiul de probleme. Totuși mă gândesc că atunci când erai mic ai fi preferat să faci alte lucruri decât să stai să studiezi flaut sau vioară. Când a început să îți placă să cânți cu adevărat?

Dan Byron: Cu adevărat a început târziu. Adică bineînțeles că îmi făcea plăcere atunci când constatam că ceva îmi iese, când studiam foarte mult și ajungeam să stăpânesc o bucată muzicală și era o plăcere. Adică era bine și mă simțeam foarte bine când eram lăudat sau nu știu ce. Dar cu adevărat, să îmi placă muzica și să simt chestia asta, cred că undeva prin liceu, adică târziu, târziu. Și dacă o să întrebi alți oameni care au studiat muzică de foarte mici probabil c-o să-ți spună cam același lucru, pentru că am vorbit spre exemplu la un moment dat cu Virgil Ianțu – care a studiat vioara, a făcut Conservatorul – și îmi spunea că pentru el a fost un chin. Adică da, e nasol când studiezi de mic, dar altfel nu ai cum. Pentru că dacă vrei să ajungi la un nivel destul de bun, trebuie s-o iei de foarte devreme. Am aflat de curând că la vârsta aia, la șase ani, creierul încă se cablează, își împarte neuronii pe căprării și, dacă treci peste un anumit prag, el își va fi împărțit deja neuronii și atunci muzica e așa, o chestie secundară, te vei chinui mai mult.

Andreea Vrabie: Spuneam mai devreme că ai început să faci muzică la șase ani și de atunci ai continuat. Cum îți explicit determinarea asta, ce te-a determinat să continui până acum? Sau hai să-ți spun altfel, ce nevoie din tine profund personală simți că ar fi nesatisfăcută dacă n-ai mai cânta?

Dan Byron: În momentul de față e ca respirația, nu se mai poate separa. Deci spuneam că în liceu am început să am o altă abordare, să-mi placă altfel, asta pentru că am început să cânt chestii pe care nu le studiam la școală. Primii doi ani de liceu au fost foarte ciudați. Eu am fost în Liceul Militar de Muzică și majoritatea colegilor mei se pregăteau să devină lăutari și toate pianele sau pianinele dezacordate sau nu din școala aia răsunau de manele și de jamparale și din astea. Deci toată lumea studia chestia asta, cum ar veni, pentru viitor. Și eram eu și încă câțiva care aveam o cu totul altă abordare, dar tot așa, în afara școlii. Și, spre exemplu, un coleg mai mare învățase să cânte Bohemian Rhapsody la pian. Nu tot, ci doar partea cu „mama” și cu tralala, drept urmare toți ăștia din bula mea cântau bucata aia la pian, deci ne învățam unii pe alții. Și a început să devină o plăcere, pentru că am început să cânt muzica pe care o ascultam, ceea ce era un pic diferit, pentru că muzica clasică pe care o ascultasem o acultasem din nevoie, nu de plăcere. Nu și acum, acum e un pic altfel abordarea în momentul în care ascult muzică clasică, că acum înțeleg ce se întâmplă acolo și având altă relație cu muzica decât aveam atunci, îmi face o mult mai mare plăcere, evident. Dar pe vremea aia era un chin, pentru că era o obligație și, îți dai seama, nu era deloc cool. Erai în școală și toată lumea asculta Michael Jackson, și tu ascultai Michael Jackson acasă, dar trebuia din când în când să mai asculți și altceva și chestii grele și chestii care nu sunt foarte potrivite pentru un copil din secolul XX, mai ales un copil din Pantelimon din secolul XX. Dar, revenind acum, cântând chestiile pe care le acultam – începusem să ascult foarte mult Queen în perioada aia, în liceu –, cântând la pian și începând să înțeleg cum funcționează și așa, îți dai seama că plăcerea a crescut de 100 de ori.

Și vocea mea era în formare, dar nu țineam niciun pic cont de chestia asta și urlam ca apucatul și nu-mi ieșeau. Adică notele acute evident că nu ieșeau, săream în falset, în voce de cap și sunau nasol, dar eu continuam, eram foarte încrezător. Și am primit, spre exemplu, două feedbackuri negative de la doi oameni – mă rog, unul conta mai mult decât celălalt, unul era taică-miu. Taică-miu, care într-o vacanță m-a surprins cântând, pusesem casetofonul să cânte și eu cântam, cum ar veni odată cu casetofonul, n-aveam negativ, trebuia să cânt odată cu Freddie sau cu cine așa, cu cine cânta, și taică-miu mi-a zis: „De ce te chinui, nu vezi că n-ai voce?”. Celălalt fiind nea Luca – nea Luca era un bătrânel care era un fel de curator sau administrator sau ce naiba era la fonoteca școlii, Liceului Militar de Muzică. Numai că nea Luca era puțin golănel așa, avea o grămadă de benzi de magnetofon cu Pink Floyd, cu Queen, cu tot felul de din astea și bineînțeles că cine știa se ducea la el și-i cerea: „Vreau și eu să ascult nu știu ce“. Și omul îți spunea, dar foarte prețios: „Hmm, dar știi tu ce-i asta? Îți trebuie ție…”, o abordare din asta. Și nea Luca ne lăsase să repetăm la el în fonotecă, adică avea două camere și într-una dintre ele ne lăsase să ne facem un fel de formație. Și ce să cântăm, că nu știam să scriem, nu știam nimic să facem, eu eram în clasa a IX-a. Și am zis „hai să cântăm Queen”, cu colegul mai mare care știa Bohemian Rhapsody la pian, cu mai mulți, inclusiv cu fratele meu la chitară – am un frate mai mare cu patru ani. Lăsând la o parte cum cântau ceilalți, eu eram o chestie din asta, așa, și nea Luca la un moment dat s-a dus la frate-miu și i-a zis: „Știi, ar trebui să vă căutați un vocalist”. Trupa n-a mai existat de la un moment dat încolo, adică nu știu, am făcut repetiție de vreo trei-patru ani, dar nu știu dacă din cauza mea neapărat. Faza e că eu n-am lăsat-o așa, eu eram convins că o să-mi iasă la un moment dat, dar acum nu-mi iese. Nu-mi dădeam seama nici măcar că eram în schimbare de voce, nu realizam, adică nu-mi dădeam seama că „băi, e o problemă că e o perioadă”, știi? Nu, eu continuam să cânt prost cum cântam, dar de la un moment dat încolo a început să-mi și iasă.

Andreea Vrabie: O să insist puțin pe întrebarea asta totuși, de unde crezi că a venit încăpățânarea?

Dan Byron: Din plăcere! Din plăcere, tocmai aia e faza și cred că din cauza asta e foarte important domeniul pe care ți-l alegi. Adică dacă este un domeniu care îți face plăcere, îl vei face mult mai bine decât orice. Pentru că vei munci mult mai mult fără să trebuiască să fii recompensat pentru asta, recompensa fiind chestia în sine pe care o faci.

Andreea Vrabie: În același timp mă gândesc că au fost mulți ani în care ți-a fost greu să trăiești doar din muzică, ai avut momente în care te-ai îndoit că vei reuși să faci doar asta toată viața?

Dan Byron: Nu știu dacă „îndoială”e cuvântul, am avut momente în care eram foarte căzut, pentru că au fost niște ani în care lucrurile nu stăteau deloc pe roz și în care probabil că orice om sănătos la cap s-ar fi apucat să muncească undeva, să-și găsească un job.

Andreea Vrabie: Pentru că asta mi se pare uimitor la tine din ce am citit, tu n-ai avut alte full-time joburi.

Dan Byron: Am avut două joburi la viața mea. O dată am lucrat cu niște foști colegi de liceu – de fapt cu un fost coleg de liceu și cu un prieten de-al lui la cazinoul Bucur, care era în spatele Pieței Unirii, pe undeva. Nu prea înțeleg acum care era rolul nostru acolo, ei cântau la vioară amândoi și eu cântam la o chitară acustică într-unul dintre restaurantele cazinoului. Așa, ca o chestie.

Andreea Vrabie: Dar tot muzică era.

Dan Byron: Da.

Andreea Vrabie: Adică tot din muzică trăiai.

Dan Byron: Da, dar cumva era ciudat. Mă rog, asta că a ținut, cred, sub jumătate de an, pentru că ne-au dat afară. Au început să facă reduceri de personal și am primit o scrisoare de asta de la șefu’ că „știți, economia nu merge prea bine și trebuie să facem…”, de asta, foarte elaborată, așa. Noi eram niște puști, nu conta pentru noi elaborarea. În paralel, cântam pe stradă cu aceeași gașcă. Deci ziua cântam pe stradă, noaptea eram la cazino. Mergeam cu bicicleta, nu îmi permiteam să iau taxiul sau de-astea, n-aveam nicio treabă. Și ar fi trebuit să aștept transportul oficial al cazinoului, care era undeva pe la patru-cinci dimineața și era prea târziu pentru mine. Iar jobul cel mai serios pe care l-am avut vreodată a fost să fiu profesor la două școli generale. Aveam 19 ani și erau două școli care nu-și găsiseră profesori, că nu de altceva, dar una era într-o zonă superbă, adică undeva, intersecție Rahova cu Ferentari nu, undeva pe graniță, să zic așa și cealaltă era pe la Hala Traian. Și m-am găsit eu grozav să mă duc la amândouă, motivul fiind altul: M-am apucat să lucrez ca să-mi vină niște bani siguri ca să pot să fac meditații pentru Conservator. Și na, aveam părul lung, eram „domnu profesor de așa”, eram și diriginte la clasa a V-a. Am avut ședință cu părinții, adică eu la 19 ani și ăia îmi vorbeau cu „dumneavoastră”. Satisfacția din toată treaba asta a venit mai târziu, când la un moment dat am cântat la Fabrica, în București, la un concert caritabil – nu mai știu, erau și alte nume implicate – și organizatoarea ne-a dat instrucțiuni, „uite, facem așa, cântă ei, cântați după aia voi” și îmi părea foarte foarte cunoscută. Și la un moment dat i-am zis, după ce s-a încheiat toată chestia oficială, am întrebat-o de unde ne știm. Și mi-a zis: „Ah, foarte simplu, mi-ai fost profesor”. Am zis „OK, măcar unu’ a ajuns să facă ceva în domeniul ăsta”.

Dar după aia, că pornisem de la anii în care am refuzat să fac asta, cumva am știut că dacă m-aș fi apucat de un job, tot drive-ul mi-ar scădea teribil, pentru că n-aș mai avea nici timp și nici energie să fac lucrurile pe care le fac acum sau pe care aș fi dorit să le fac atunci. La un moment dat stăteam în Cluj în niște condiții de nu vrei să știi. Avusesem noroc că un prieten de-al meu avea un apartament cu două camere, confort trei sau o chestie din asta – îl avea de la stat, plătea chirie la stat. Drept urmare, nu trebuia să plătesc chirie și el îmi dăduse o camera cu condiția să plătesc jumătate din întreținere, ceea ce era un dar. Numai că apartamentul respectiv, dacă intrai, ai fi ieșit foarte repede de acolo, că era… cădea pe noi. Și n-aveam bani să-l facem. Spre exemplu, apa la baia curgea non-stop și nu numai de la chiuvetă, ci și prin pereți. Dar eram foarte fericiți, eu de dimineață până seara stăteam cu chitara în brațe, cântam și încercam să scriu chestii și încercam să înțeleg. Spre exemplu, luam câte o casetă, că n-aveam altceva, casetofon, că asta se putea, luam câte o casetă care îmi plăcea foarte mult cu un album care îmi plăcea foarte mult și începeam să scot piesă cu piesă, să încerc să înțeleg cum au făcut ăia, ce au făcut, cum de se aude așa, de ce piesa aia e mai interesantă ca aialaltă, de ce nu știu ce. Și făceam asta de unul. Și tot acolo stăteam când am dat la Conservator în Cluj, numai că aste e o altă poveste, că eu fusesem deja la Conservator în București. Mă lăsasem ca să mă mut la Cluj și mi-a venit ordin de încorporare. M-am speriat și m-am dus și am dat examen din nou la Conservator, fără să mă pregătesc de data asta, dar aveam pretenția că sunt destul de bine pregătit deja. Numai că nivelul scăzuse dramatic și am intrat în primii zece, adică fără nicio pregătire, așa. Pentru că părea un examen în glumă. Adică eu prima oară când am dat la Conservator am picat, în București. Era foarte, foarte greu. În fine.

Andreea Vrabie: N-am să trec în revistă toate trupele în care ai cântat, dar sunt câteva despre care aș vrea să-mi povestești, cum ar fi Krypton, pentru că am dat peste o înregistrare la „Feciori de lele” în care ai părul puțin mai lung și cânți un rock supărat.

Dan Byron: Ei, nici chiar.

Andreea Vrabie: Câți ani aveai atunci și ce s-a întâmplat cu prezența ta în trupă?

Dan Byron: Eu m-am apucat să cânt la un moment dat, m-am apucat să cânt în trupe, pentru că eram în stradă, cântam în stradă și mi-am dat seama că nu e bine, că nu merg nicăieri. Pentru că pe stradă e foarte frumos, mie-mi place să cânt pe stradă, dar existau niște probleme. Una la mână faptul că legal nu aveai voie să faci chestia asta. Cumva, nici măcar că nu aveai voie, motivele pentru care te lua poliția erau absurde, cum ar fi că deranjezi liniștea publică și tu cântai într-un hol la metrou în vânt. Adică care liniște? Sau că „apel la mila publică” sau nu știu ce tâmpenii de astea. În ziua în care m-am hotărâtsă plec de pe stradă chiar suferisem mult, ne alergaseră peste tot polițiștii și eram cu un prieten cu care cântam atunci pe stradă și i-am zis: „Băi, eu de mâine nu mai vin”. Și am dat un anunț la ziar că uite la ce era, Vox pe bloc era atunci eu știu să cânt la aia, la aia. Dar bine, mi-am și umflat cumva mușchii, că știu să cânt la mai multe instrumente, că vreau să fac trupă de progressive, și aveam 17 ani. Nu mi-am dat numărul de telefon că mi-a fost frică să nu mă sune nu știu cine. Nu știu ce-o fi fost în capul meu, dau un anunț și dau adresa de acasă. Și îți dai seama că s-au apucat oamenii să îmi scrie scrisori, „băi vrei să cânți cu noi?”. Tâmpenii. Și, ca să reiau povestea de fapt, la un moment dat pierdusem vreo lună de zile pe la repetiții pe la Floare Albastră. Era o trupă care se ținea bine la vremea respectivă, numai că eu nu aveam niciun rol acolo, ei erau formație completă, aveau de toate, erau foarte buni toți și eu n-aveam ce să caut în combinația aia. Și, mă rog, am și plecat într-un moment foarte prost, foarte aiurea, că am mers cu ei la Giurgiu aveau două seri mi se pare de concerte la Giurgiu. Faza e că în mod normal ar fi trebuit să fiu cu ei pe scenă, numai că la probele de sunet m-am împiedicat de un stativ de microfon și i-am crăpat puțin din fața de tobă toboșarului. Și băi, era 1995, adică tobele alea nu existau în România, era ceva sacru. Nu aveai cum să te atingi de așa ceva. Și omul muncise ani de zile să și le procure, să nu știu ce și îți dai seama că s-a făcut un vulcan, adică s-a transformat imediat. Am avut noroc că nu m-a bătut. Și evident că n-am mai cântat nimic. Ce să mai cânt? După o seară de necântat mi-am dat seama că n-am ce să caut acolo și m-am dus la hotel, mi-am făcut bagajele și am plecat de capul meu, adică nu le-am dat nicio explicație. Ce explicație să le dau? Oricum oamenii fuseseră de treabă să mă bage în seamă, în fine.

Ideea e că de fapt așa am ajuns la Krypton, prin ei. Pentru că ăștia de la Krypton își căutau vocalist și la un moment dat s-au apucat să sune pe toată lumea, „băi nu știi cumva pe cineva, poate nu e cunoscut, poate nu e mare, poate nu știu ce”, și l-au sunat pe vocalistul de la Floare Albastră, pe Șpil. Și Șpil i-a spus „păi uite îl știu pe un băiat, a fost pe la noi luna trecută” sau când a fost. Și i-a dat numărul de telefon toboșarului de la Krypton, care era Lapi pe vremea aia, și am fost la o probă. Deci de aia, înaintea mea a fost cineva, după mine venea altcineva, trebuia să ne prezentăm, să cântăm ceva și am cântat niște Nirvana, nu știu ce am cântat, n-avea nicio legătură cu ei. Am fost foarte mirat că am fost acceptat. Tot cartierul Pantelimon, adică toți băieții care ascultau rock în cartierul Pantelimon au luat foc, „mamă, Dan cântă la Krypton”și eram cel mai, cine mai era ca mine? În schimb, n-am făcut nimic. Deci timp de vreun an și ceva am înregistrat piesa aia de care ziceai, „Feciori de lele”,în studio a fost prima mea experiență evercu studio de înregistrări, cu Adi Iordean la butoane, mamă, eram, îți dai seama, fleașcă – dar în afară de asta nu s-a întâmplat absolut nimic. Am făcut repetiții un an de zile, am încercat să inventăm chestii, Dragoș Ducan era bossul, cum ar veni, basistul, și el a venit cu ideea: Băi, hai să adunăm toate cărțile de poezie pe care le avem și să culegem niște texte care ni se par interesante, să facem piese pe ele. Că nu suntem noi în stare să scriem texte, ceea ce era o idee foarte bună. Asta, „Feciori de lele”, era pe versuri de Ște. O. Iosif, numai că îi adăugase el un refren care suna ca porcul, dar mai mult nu putea omul. Adică „hei, hei, hei, cine e ca ei”, o chestie din asta. În fine, am făcut filmarea respectivă, care bineînțeles că a fost cu playblack, că nu se purta altfel. În filmarea aia eu aveam 17 ani. Ca să vezi cum eram vremurile, geaca aia de piele pe care o aveam în clipul ăla era geaca lui frate-miu, pentru că eu n-aveam geacă. Adică aveam o geacă de piele la toată familia, nu? Da, mă uitam de curând la el și îmi aminteam cât de săraci eram. Pe bune, cum era totul. Era aiurea. Anii ’90 au fost într-un fel foarte vii, dar niște ani foarte amărâți. Și chiar – probabil deviem, adică mai mult ca sigur că deviem, dar ca să-ți dai seama cât de săraci eram – am făcut un research. În 1992 eu eram absolut mort după Michal Jackson, deci aș fi dat orice să fiu la concertul ăla și eu n-am fost la concertul ăla. De ce n-am fost la concertul ăla? Pentru că costa prea mult. Și sumele erau așa: maică-mea avea salariul 20.000 de lei, biletul la concert era 6.800 de lei. Cum dracu’ să-mi dea mama bani să mă duc la concert? A zis „bă, știu că-ți place, dar n-am cum”. Hai să-ți spun cât însemna 6.800 de lei în anii 1992 în dolari. 20 de dolari. Deci omul ăla făcuse sacrificii să lase totul cât mai jos mă rog, el, cine făcuse, Marcel Avram sau cine făcuse sacrificii să lase totul cât mai jos ca să vină lumea, ca să poată să-și permită. Și pentru lume era enorm. 20 de dolari erau mulți bani. Cam așa era în anii ’90.

Andreea Vrabie: Tot în anii ’90, pentru căpovesteai mai devreme că ai trăit o perioadă la Cluj și asta e perioada în care ai renunțat la Conservator în București ca să cânți în Kumm. Îmi imaginez că sunt foarte multe lucruri de spus despre perioada aia, dar povestește-mi cum ai ajuns să cânți cu ei și, mai ales, de ce n-a funcționat formula de atunci.

Dan Byron: M-am cunoscut cu Oigăn în ’96 la Sighișoara, el fiind prieten cu un tip cu care eu ajunsesem să cânt, cu Mihai Plămădeală. Eu cântam cu el într-o trupă de muzică medievală care există și în ziua de astăzi, cred Nomen Est Omen se numește. Și na, muzică medievală, trupă de muzică medievală, hai la Sighișoara să cântăm. N-aveam cântare pusă sau ceva, nu îți închipui, am cântat pe stradă prima oară și până la urmă am ajuns să avem un concert. Zis și făcut, Oigăn era acolo, era prieten cu ăsta, l-am cunoscut, mă rog, am auzit despre el că ar cânta foarte mișto și că ar ști foarte multe. După care ne-am reîntâlnit la mare, el deja scosese un album cu fosta lui trupă Talitha Qumi și era foarte plin de el și foarte… Adică nu mai era nimeni ca el, că na, el era regele plajei din 2 mai și cânta pe la toate corturile, în plus cunoștea pe toată lumea, pentru că venea de foarte mulți ani. Eu eram nimeni. Deci în ’96 ne-am întâlnit, dar în ’98 abia am ajuns să cântăm împreuna în 2 mai, la un moment dat. Lui i-a plăcut foarte tare și mie mi-a plăcut foarte tare, pentru că ascultam cam aceeași muzică și știam să cântăm cam aceeași muzică și a fost… Cum să-ți spun, să pui doi oameni care n-au cântat niciodată împreună să cânte împreună și brusc să iasă totul perfect? Wow, foarte tare! Și inclusiv că și-a prelungit vacanța la mare, mă rog, a fost foarte complicat. După care a venit în București, tot în ’98, a venit în București cu trupa cu care cânta atunci, cu Kumm. Ideea este că a venit la Lăptărie, evident că m-am dus la concert, am rămas mut, nu-mi venea să cred ce aud și toată atitudinea pe care o aveau. Extraordinar! Deci mi-a plăcut de-am murit. Faza este că nu s-a putut abține și m-a invitat pe scenă și „hai să cântăm Kashmir, de la Led Zeppelin”. Wow! Și am cântat Kashmir de la Led Zeppelin. Și după aia de fiecare dată când veneau în București mergeam la toate concertele, pentru că nu veneau să aibă o cântare, că nu își permiteau doar o cântare, erau plătiți destul de prost, și atunci aveau două-trei cântări, le legau ca să se justifice deplasarea. Și cântam la toate. Veneam la toate, cântam la toate, eram peste tot împreună. Din prietenia asta – pentru că ne-am împrietenit foarte, foarte bine, am început să mă duc la Cluj în vizită, el a început să vină la București în vizită și așa mai departe –, la un moment dat, după ce scoseseră ei „Moonsweat March, deci după 2000 încoace, își puneau problema cum să mai avanseze, cum să devină mai vandabili, mai nu știu cum să zic. Nu erau vandabili deloc, aveau o trupă de progressive, și așa muzica era foarte grea pentru publicul românesc. Adică, în afară de niște cunoscători, nu prea agrea nimeni. Casa de discuri le impunea să aibă peste jumătate de album în limba română și niciunul dintre ei nu era român, că Oigăn este jumătate neamț, adică limba lui maternă e germana. Brusc trebuia să scrie în altă limbă, ceilalți erau maghiari, „băi, stai, cum facem?”. Și în 2001 – când naiba am fost? Da, în 2001, că în 2002 a apărut Confuz după aia – în 2001, în toamnă, am fost la Cluj eu în vizită. Bine, că treceam printr-o perioadă mai confuză din viața mea și m-am dus cumva să-mi spăl creierii sau nu știu ce.

Andreea Vrabie: Confuză legat de muzică?

Dan Byron: Confuză legat de viața mea, că mă despărțisem de gagică, că cu Conservatorul nu eram prea mulțumit, pierdeam vremea, adică de aia. Că cântam într-o trupă de blues, dar ăia în afară de coveruri nu voiau să facă nimic. Adică făcusem niște piese care nu erau nu știu ce, dar și pe alea le cântau așa, „bine, hai să cântăm și de-ale noastre”, dar era destul de nasol. Și m-am dus atunci și am rămas mască, stând la o poveste cu András, cu clăparul – ei doi au început practic, Oigăn și cu Andrásau început Kumm-ul –, care András mi-a zis la un moment dat în noaptea aia că: „Băi, știi, eu mi-aș dori să vii tu să cânți cu vocea și Oigăn să cânte doar la chitară”. Ca a doua zi să apară și Oigăn, care venea din Botoșani cred, avusese o cântare cu Vali Răcilă, și apare și Oigăn și îmi spune același lucru, că „Băi, știi, n-ai vrea tu să vii în trupă?”. Eu am rămas așa, „What? Păi mi-a zis și András azi noapte” și mi-am dat seama după aia că vorbiseră o grămadă despre chestia asta. Evident că am acceptat, adică era trupa mea de suflet. Închipuie-ți să te duci la nu știu câte cântări cu o trupă și să-ți placă la nebunie tot ce vezi, tot ce fac ăia, și la un moment dat să te invite în trupă, cum naiba să nu te duci?! „Bineînțeles că vin.”N-am stat, adică nici n-am gândit cum o să fac, unde o să stau, ce o să se întâmple. Bine, soluția a venit repede, că Oigăn a zis „băi, poți să stai cu mine”. Doar că el avea o garsonieră și îți dai seama, în primul an, ăla de stat cu el, prietenia noastră s-a mai deteriorat. Se apucase și el să facă Conservatorul de ambiție și venea de la Conservator și mă certa că n-am spălat vasele, adică știi, de-alea. Nu mai era la fel de mișto. Dar s-a deteriorat încet-încet. Una la mână, din cauza faptului că, cred că este o vârstă la care e foarte periculos să ai succes. Dacă ajungi să crezi despre tine, să crezi că ești bun și că nu prea ai cu cine să te compari sau mai știu eu ce tâmpenii de astea e foarte periculos. Ajungi să faci niște prostii, ajungi să ți-o iei foarte tare în cap. Și eu mergeam pe cărarea aia cumva, iar ei în privința mea deveneau din ce în ce mai puțin toleranți, asta și din cauza prostiilor pe care le făceam. Și din cauza certurilor pe care le aveam.

Andreea Vrabie: Poți să-mi dai un exemplu?

Dan Byron: Spre exemplu, în Italia la un moment dat am mers într-un turneu împreună și luaserăm o hotărâre cu toții să nu cântăm în seara aia până nu vine respectivul impresar să vorbească cu noi, să ne clarifice niște chestii, să ne dea niște bani, să nu știu ce. Și la un moment dat vine Ernesto, managerul și zice: „Băi, hai să mergem la cântare”. „Păi noi nu mergem.”„Păi de ce?” „Păi uite așa.” Și ăsta s-a apucat, așa, să ne spună: „Băi, dar e o cântare pusă, trebuie să mergem să o onorăm.”Și i-am văzut pe ăștia încet-încet, fără să ne sfătuim din nou, i-am văzut cum încep să se îmbrace. Încep să se îmbrace, „totuși hai să mergem”, nu știu ce,și eu eram în pijama. Adică ăia se urcau în dubă și eu eram în pijama. „Da’ tu nu vii?”, „Păi măi băieți, n-a rămas că nu mergem?”. Și, mă rog, s-au supărat foarte tare atunci și au plecat fără mine. Și au cântat fără mine. Dar asta nu e una dintre cele mai mari prostii pe care le făceam. Spre exemplu, de foarte multe ori de la un moment dat încolo veneam la repetiție cu gașca după mine. Veneam de la câteo petrecere și ziceau ăia: „Unde te duci?”.„La repetiție.” „Venim și noi!” „Hai!” Și veneam opt inși, adică băi, nasol. Acum eu înțeleg altfel, știi? Eu n-aș fi tolerat. Aș fi zis: „Du-te acasă. Du-te, petrece, fă ce vrei. Dar ce cauți la repetiție cu toți ăștia după tine?”. Culmea este că mulți dintre oamenii ăia cu care veneam eu au intrat în gașcă și au rămas mult după ce am fost eu dat afară. Mă rog, fel și fel de nonsensuri. Certuri absurde, știi, că asta e, te iei de la nimicuri.

Andreea Vrabie: Ai spus că acum înțelegi altfel lucrurile, crezi că era și o chestie de orgoliu?

Dan Byron: Da! Da, da, orgoliul e, mai ales în lumea artistică, omniprezent. Și e foarte foarte greu de stăpânit și de administrat, iarăși. De la un moment dat încoace am început să mi-l observ și am început să încerc să mi-l stăpânesc și să nu îl arunc la înaintare aiurea. Că, mai ales când ești mai tânăr, când ești pe cai mari, așa – crezi tu că ești pe cai mari – orgoliul e până la cer.

Andreea Vrabie: Cu Urma cum s-au întâmplat lucrurile? Pentru că în perioada asta începuseși și să cânți cu Urma.

Dan Byron: Da, da, cu Urma a început de fapt la o petrecere. L-am cunoscut pe Mani și, nu mai știu, ne-am apucat să cântăm la chitare, să aberăm, să improvizăm. Și ne-a plăcut foarte tare ce ieșea, adică că ieșeau chestii fără să le fi vorbit vreodată, fără să știm ce urmează să se întâmple, ieșeau așa, imediat. Și bine, s-a stricat am scos trei albume, până la urmă –, s-a stricat din tot felul de motive din astea meschine. Inclusiv din cauză că eram săraci, eram vai de noi, nu mai știam cum să facem să supraviețuim. Și Mani avea o viziune, el trăgea de noi cumva să ne ridicăm mai sus, să ne ridicăm mai sus, să nu știu ce, și noi nu vedeam lucrurile pe care le vedea el, evident. Felul în care o făcea el nu era tocmai OK, iar noi chiar nu înțelegeam. Adică părea cumva că încearcă să profite de pe urma noastra sau că încearcă să ne folosească sau din astea. Sunt destul de sigur că nu era chiar așa, adică adevărul era undeva la mijloc, numai că până la urmă s-a năruit, s-a dus naibii. Eu în primul rând începeam deja să-mi doresc să cânt, că în Urma cântam trei versuri, stăteam șapte sau și mai multe stăteam, mă rog. Și asta cu cântatul vocal e un soi de drog. Cânți la tine însuți, știi? Și când vibrezi cu tot corpul e foarte addictive, chiar nu mi-am dat seama de chestia asta decât foarte târziu. Mi-am dat seama de chestia asta spre exemplu când s-a apucat un fost coleg din Byron să cânte vocal și a înnebunit. Și-a făcut propriul lui proiect numai ca să cânte ceva, pentru că și-a dat seama ce înseamnă, știi, e o altă plăcere. Nu e doar așa, zanga zanga la o chitară și mai faci un solo din când în când și nu știu ce. E mult mai viu totul. În fine, și asta zic, simțeam nevoia să mă apuc să fac ceva, să cânt eu. Eu nu mai aveam trupă în care să când voce principală și începusem deja să scriu piese și cumva simțeam că toate visele mele, astea cu trupa mea și cu proiectul meu și cu nu știu ce sunt un pic date la o parte în favoarea Urmei și nu-mi convenea. Adică simțeam nevoia să fac eu niște treburi. Și până la urmă am renunțat din foarte multe considerente, adică nu era bine ce se întâmpla. S-a terminat urât, cu alte cuvinte. De altfel, Mani cred că e singura persoană din industria muzicală cu care nu mă salut, nu ne cunoaștem, deși am fost foarte apropiați la un moment dat. Poate tocmai de asta, poate tocmai pentru că am fost foarte apropiați.

Andreea Vrabie: Câți ani aveai atunci?

Dan Byron: În 2006 aveam 28 de ani, adică când am renunțat.

Andreea Vrabie: Eram curioasă dacă era o chestie de tinerețe.

Dan Byron: Era și de tinerețe, era și de orgolii, era și de, ți-am zis, de neînțelegere a unor lucruri. Nici el nu le făcea foarte clare. Asta cu transparența este foarte importantă.

Andreea Vrabie: Mi se pare – nu știu, poate mă înșel – că în finalul anilor ’90, începutul anilor 2000, au apărut foarte multe trupe alternative. Și nu doar că au apărut, că era un fel de, nu știu, energie incredibilă în zona asta muzicală care nu se vedea în alte zone. Ai menționat și tu mai devreme, era Lăptăria lui Enache, Green Hours. Mă întrebam cum privești tu perioada aia sau cum o înțelegi acum. Crezi că e ceva ce poate fi repetat în general și de tine?

Dan Byron: Cred că era un ecou, pentru că ce s-a întâmplat în anii ’90în România era un ecou a ce s-a întâmplat în anii ’80 în afară. La fel, știi, noi suntem un pic mai în urmă, că cultura noastră e alta și n-avem cum să reparăm chestia asta, n-avem cum să reparăm toți anii ăia de comunism închiși în România. N-avem cum să reparăm chestia asta. N-avem cum să recâștigăm avansul ăla pe care pe care l-au luat, pentru că dacă stai să te gândești la cultura engleză, spre exemplu, ei de la Beatles până acum nu s-au oprit. Noi am avut o mare groapă cu Festivalul Mamaia și cu cât a mai fost și Festivalul Cerbul de Aur și de-astea și ne bucuram de ele că n-aveam altceva. Și în anii ’90 da, a fost o invazie de heavy metal, hard rock și de toate genurile de felul ăsta. Și da, sfârșitul anilor ’90 a început cu alternativul, dar deja acolo se terminase. Seatle-ul nu mai era, adică Nirvana se terminase, Alice In Chains se terminase și brusc a început în partea astalaltă de lume, na.

Andreea Vrabie: Pentru că mie mi se pare că acum nu s-ar mai putea – așa simt – că acum n-ar putea să se mai întâmple ce s-a întâmplat atunci.

Dan Byron: Păi n-are de ce să se mai întâmple, adică ar fi aiurea să se întâmple din nou. Ar trebui să vină alt val, cu altceva, cu ceva mai proaspăt. Aia nu mai e proaspăt. E mișto pentru noi care avem vârsta asta, dar pentru ăștia tineri nu mai e mișto, că ei ascultă altceva. Pentru ei e mișto acuma Billie Eilish sau altceva. Foarte mișto, by the way, dar nu e pentru noi.

Andreea Vrabie: Într-o serie pe blogul tău care se numește „Despre pasiune și alți demoni”, ai povestit foarte mult despre perioada asta, și cu Kumm și Urma și …

Dan Byron: Bine, să știi că am povestit special foarte multe lucruri urâte, pentru că de fapt miza articolului era să înțeleagă oameni care n-au nicio legătură cu lumea asta cam ce se poate întâmpla, știi, și cu bune și cu rele. Am povesit și chestii mișto și chestii nasoale, tocmai că „băi, știți, se poate întâmpla asta” și că nu e ca și cum altora nu li s-a întâmplat.

Andreea Vrabie: Eu menționam asta pentru că felul în care descrii perioada – și e într-adevăr și cu bune și cu rele – și părțile alea care nici nu știu unde ar intra, dacă ar intra la categoria de rele, cu beții crunte, dormit pe podele, făcut autostopul pentru un turneu, intrat cu mașina – asta mi-a rămas – intrat cu mașina în fântâna de la Unirii.

Dan Byron: Da, cred că astea sunt universale, adică se pot întâmpla oriunde și oricând.

Andreea Vrabie: Că asta voiam să spun, dacă ai vreun regret în legătură cu perioada aia sau pur și simplu era ceva prin care trebuia să treci ca să ajungi mai târziu la Byron.

Dan Byron: Cred că suntem suma întâmplărilor pe care le-am trăit, adică nu cred că e nimic de regretat. Bineînțeles că dacă s-ar întâmpla din nou unele dintre lucrurile alea, le-aș face altfel, știi. Probabil că m-aș certa mai puțin cu lumea sau aș fi mai puțin nasol. Dar n-ai cum să dai timpul înapoi, adică alea sunt acolo.

Andreea Vrabie: Povestește-mi despre Byron, a doua lui iterație sau nu știu cum să-i spun.

Dan Byron: Da, da, pentru că prima a fost complet altă poveste, cu alți oameni și cu altă muzică.

Andreea Vrabie: Ai simțit nevoia să pornești propriul proiect și dintr-o nevoie de a controla într-un fel rezultatul, cum sună muzica, când cântați, cum cântați?

Dan Byron: Nu știu, nu-mi dau seama. Adică mi-am dorit dintotdeauna să pot să scriu muzică. Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut să scriu muzică cu Kumm sau cu Urma, a fost foarte mișto cu ambii. Nu știu, Byron s-a născut așa, pur și simplu. La un moment dat am primit un laptop de la văr-miu și m-am apucat să fac o schiță de piesă, care nu exista, piesa nu exista, eu m-am apucat să fac direct schița, „hai să vedem cum e pe laptop”. Și am înnebunit, deci era o plăcere enormă să fac chestia aia și nu m-am oprit, adică am continut să scriu, să scriu, să scriu. Și la un moment dat s-a născut „Forbidden Drama”, primul album. Din drive-ul ăsta, din plăcerea de a face lucrul ăla de fapt. Și am scris despre tot ce-mi aminteam, despre tot ce vedeam în jurul meu, despre oamenii pe care îi întâlnisem în ultimul an. Cum ar fi Codruț Dumitrescu, care e manager la Byron și acum. Care era corporatist și mă uitam așa la el, „băi, corporație, pe bune?” și am scris „Fake Life”. Bine, dar „Fake Life”nu e neapărat despre el, e și despre el, e mai mult despre Costin Oprea, celălalt cu care am început, cum ar veni, care era chitarist și care terminase Dreptul și acum se angajase ca avocat. Și el trăia o viață foarte ciudată, pentru că el, de fapt, în sufletul lui era un artist și el trebuia să se ducă la birou și să discute chestii foarte concrete și chestia asta îl cam dărâma. Și am scris „Fake Life”pentru asta. Dar asta zic, că plăcerea de a face lucrul ăla a născut o nouă chestie, care este Byron-ul. Problema era că piesele astea pe care le scriam eu atunci mi-am dat seama că n-au cum vreodată să fie cântate de Urma. nu se poate. Și plus că voiam să le cânt eu. După cum spuneam, plăcerea de a cânta era enormă, nu e comparabilă cu nimic.

Andreea Vrabie: Din experiența ta – și nu știu dacă neapărat pentru tine, ci pentru cineva care ar vrea să facă muzică –, ce ți se pare mai dificil? Să te integrezi într-o trupă care există și are o viziune asupra muzicii și a ce înseamnă să fii o trupă, care poate fi diferită de a ta, sau să pornești propriul proiect și să-i convingi pe alții să creadă la fel de mult în el? Pentru că mie ambele mi se par dificile.

Dan Byron: Într-un fel ambele sunt dificile, dar să convingi pe alții mi se pare că-i mai greu decât să intri într-o chestie care are o viziune deja. Adică dacă cineva, altul decât tine, are o viziune clară și știe încotro să te ghideze, mi se pare că e mai simplu decât să stai tu să le explici celorlalți, „știți, eu am o idee”.

Andreea Vrabie: Pentru tine cum a fost cu Byron? Că de asta te întreb.

Dan Byron: Țin minte, la primele repetiții, că am venit mult mai pregătit decât la orice altă trupă. Adică nu numai că știam piesele foarte bine, adică știam ce urmează și cam ce aș vrea de la fiecare chestie, dar venisem, țin minte, cu versurile trase la imprimantă pentru fiecare. Deci fiecare membru avea versurile în față și deasupra versurilor erau acordurile, adică să fie clar pentru toată lumea, „aici nu cântăm altceva, da?”. Și a fost bine din cauza asta, pentru că toată lumea a înțeles din start care e scheletul și pe ce urmează să lucrăm. După aia, lucrând intensiv și nu știu ce. Dar am trăit, tot în perioada aia, reversul cumva, când a venit Sergiu, clăparul, a venit cu o piesă și a venit mai puțin pregătit decât mine. Adică cum să îți spun eu, nu e un tip foarte expansiv, așa, să se impună, să se bage în seamă, să nu știu ce. Mi-a zis așa, cu o voce calmă „știți, am și eu o piesă, aș dori să nu știu ce” și s-a apucat să ne-o cânte și toată lumea s-a apucat să vorbească. Am crezut că mor. Adică băi, băi, oameni buni, vă cântă omul ăla o piesă.

Andreea Vrabie: Și tu cum crezi că te-ai impus?

Dan Byron: Bine, eu din start îi chemasem eu pe oameni, adică na. Oricum, era foarte ciudat, că n-aveam trupeți, îl aveam doar pe Costin și-l aveam pe Codruț, managerul, și mai aveam un sunetist, deci eram echipă completă, numai că n-aveam alți muzicieni. Și din telefon în telefon, deci sunam un prieten: „Băi, nu știi pe cineva?”. Sau pe messenger vorbeam. Pe messengerul de la Yahoo, nu de la Facebook. Da, și asta zic, chemându-i eu, prezentându-le eu piesele, știind, cumva având experiență în spate cu alte trupe, mie mi-a fost mai ușor. Oamenii au venit mai mult pentru că le-a plăcut muzica decât pentru altceva. Și mai ales, în prima perioadă, nu prea aveam de ce altceva să vină. Că după primul concert, care a fost sold out, la Lăptărie – bineînțeles că a venit toată lumea să vadă ce bazaconii am mai scos eu –, după aia le-a trecut curiozitatea și am luat o mare burtă, așa. Am sărit în cap și am luat o mare burtă, dar n-am lăsat-o deloc, adică am continuat, indiferent cât de greu a fost, am continuat să facem treabă și se simte acum.

Andreea Vrabie: Asta voiam să te întreb, că aveți acum aproape 13 ani de Byron. Care e povestea pe care ți-o spui tu ție despre de ce proiectul ăsta a rezistat și a evoluat?

Dan Byron: Pentru că nu ne-am oprit nicio clipă, cred că aia e chestia principală. Adică noi de 13 ani cântăm încontinuu. Și până în 2015 am scos albume aproape an de an. A existat, cred că la un moment dat a existat un an pauză, dar nu pentru că nu îl aveam, ci pentru că nu aveam timp să-l lansăm. Cred că în 2010 a fost gaură, că în 2010 aveam trei proiecte deodată și a fost îngrozitor. Am avut piesa cu Tocilescu, cu „Nevestele vesele din Windsor”, la Teatrul Metropolis, în timpul ăsta pregăteam „Live Underground”, concertul nostru din Salină, și tot în timpul ăsta făceam researchpentru „Perfect” și înregistram „Perfect”.

Andreea Vrabie: Care sunt coveruri.

Dan Byron: Da, dar research-ul ăla a durat un an, pentru că e foarte greu să decizi ce. Eu am vrut să fac un album care să nu se simtă că e de coveruri, să fie un album care să poți să crezi că-i Byron. Și din cauza asta e un an pauză, dar de fapt în timpul ăla lucram non-stop. Iar din 2015 pur și simplu s-a relaxat toată lumea. A existat proiectul ăla cu albumele solo, nu știu dacă știi, și acum scriem albumul și tot avem îndoieli și tot mai schimbăm ceva și tot „hai să mai scriem încă niște piese”și tot așa. Că sunt vreo zece piese scrise, dar cred că o să renunțăm la vreo două și trebuie să mai scriem câteva ca să avem de unde alege și uite așa. Adică deja avem alte pretenții de la ce facem și deja ne permitem să avem alte pretenții, pentru că nu mai e, miza nu mai e să scoatem album. Miza e să scoatem un album bun. Un album care să fie nu numai bun, să fie mai bun decât bun și mai mult decât tot ce am scos până acum. Ceea ce e greu.

Andreea Vrabie: Spuneam că o să te întreb de proiectele solo. Vreau să te întreb de al tău, ce-ți oferă diferit de trupă, ce rol are?

Dan Byron: Păi a fost un experiment mai mult decât altceva. Faptul că am făcut totul de unu singur a fost foarte interesant, pentru că eu am mai făcut treaba asta dar doar pentru interior, pentru schițele pe care le prezentam trupei, dar niciodată public. Adică să fac niște orchestrații acasă, cu ce am eu acasă și să le prezint ca pe un album a fost o mare miză. Și am învățat foarte multe, pentru că a trebuit să mă pun în roul fiecăruia, cumva. Inclusiv la grafică m-am apucat tot eu s-o fac. Am pus niște fotografii că n-am știut să fac grafică, dar însuși faptul că am stat doua zile să aleg fonturi. Este îngrozitor, adică nu știam cum e procesul ăsta.

Andreea Vrabie: Dar pe partea muzicală te-am simțit mai – n-am alt cuvânt – mai expus într-un fel în albumul ăsta? Că oamenii vor judeca produsul și te vor judeca doar pe tine?

Dan Byron: Nu cred, nu, nu mi-am pus niciodată problema asta. Cred că problema asta a fost mai degrabă pentru ceilalți, pentru că ei n-apucaseră să se prezinte singuri în fața unui public și știu că e destul de complicat când o faci prima oară. Mai ales că n-aveau experiența de genul ăsta în spate. Ce am făcut eu în schimb a fost să experimentez. Dacă tot nu erau trupeții mei și nu erau instrumentele neapărat alea, am experimentat cu alte ansambluri. Și, spre exemplu, există pe o piesă, nu e nicio clapă, nicio chitară, este o orchestră de coarte și o orchestă de alămuri. Dar am experimentat cu alte sunete. Nu știu cât de mulți s-au prins sau cât de mult a afectat pe cine treaba asta, dar pentru mine a fost foarte mișto. Inclusiv felul în care începe albumul, cu niște voci care sunt semi-sintetizate, adică tu simți undeva că nu e chiar natural ce e, dar în același timp auzi respirația. Am muncit foarte mult la vocile alea ca să sune așa, să sune ca și cum ar fi o clapă mai degrabă decât un cor. Și eu am tras fiecare voce, evident. Na, m-am jucat altfel, îți dai seama, la mine în living. Hai să tragem chitări sau whatever. A fost foarte mișto, mie mi-a plăcut mult. Și analizându-i pe alții o iei razna, deci dacă analizezi spre exemplu o piesă de Freddie Mercury, băi, sunt o grămadă de chestii ascunse, tehnic, printre cuvinte. Foarte, foarte interesant de studiat. Acum eu pot s-o fac din orice poziție, adică pot să scriu cum vreau eu. Pot să mă apuc să scriu versurile, pot să mă apuc să scriu muzica mai întâi, pot să fac chestia asta fără să țin un instrument în brațe, pentru că am deja experiență să pot să stau cu o partitură și să scriu. Am scris aia, îi fac niște versuri și nu știu ce sau invers. Oricum ar fi, adică pot să fac orice. Și chestia asta mă face să mă simt bine. Dar știi ce se întâmplă, de cele mai multe ori mă chinui, culmea, deși am toate tehnicile astea la îndemână. Pentru că chinul nu vine din necunoașterea tehnicilor, ci din faptul că vreau să scot din mine ce e acolo, în adânc, și ce contează cu adevărat. Ce vreau eu cu adevărat să spun, nu ce m-am gândit eu că ar fi mișto să spun. Asta e cea mai grea parte.

Andreea Vrabie: Și asta a apărut mai târziu?

Dan Byron: Da, a apărut mai târziu. Mă rog, la început cred că nu eram conștient de nimic. Adică nu eram conștient că aș putea să am un mesaj, să transmit ceva. Spuneam chestii și țin minte și la Kumm, și la Urma, că erau foarte multe din versuri – pe care nu le scriam eu, by the way, adică eu am scris parte din versurile în română de pe Confuz, dar majoritatea versurilor, alea în engleză, erau scrise de Oigăn și la Urma de Mani. Dar la amândoi vedeam aceleași lucruri, adică ei scriau despre chestii pe care le trăiau. Ei nu acumulau o energie pe care la un moment dat s-o scuipe. Ei scriau chestiile uzuale, ceea ce e mișto într-un fel, dar depinde ce vrei. Ori eu în momentul ăsta, spre exemplu albumul ăsta pe care-l scriu acum, vreau cumva să fie – pentru că e primul nostru album în română pe bune – și vreau cumva să fie despre noi toți, știi? Și atunci am încercat să scot toate sentimentele alea de român din mine. Dar nu sentimentele alea proaste, de naționalism, nu alea sunt. Spre exemplu am scris piesa asta „Nouă” – toată lumea a spus că e o glumă, știi, piesa nouă de la Byron – dar de fapt „Nouă” înseamnă numărul ăla de oameni care pleacă.

Andreea Vrabie: Asta pentru cine nu știe, „Nouă” se numește piesa, nu piesa nouă.

Dan Byron: Exact. Nouă fiind numărul de români care pleacă pe oră din țară, știi? „Nouă” fiind o dedicație nouă, tuturor, pentru că e vorba despre emigrare. Și am văzut comentarii pe net și din astea și m-am distrat, că îți dai seama, cumva am scris-o în așa fel încât să îți dea senzația că ar fi vorba de o despărțire dintre doi iubiți. Dar doi iubiți pot să fie orice, nu trebuie să fie neapărat doi oameni care au avut o relație. Poate să fie doi iubiți țara România cu emigrantul care pleacă, deși o iubește.

Andreea Vrabie: Te-a preocupat de-a lungul timpului succesul, câți oameni vin la concerte, câți îți ascultă muzica? Te gândeai la asta și cât de mult te mai gândești acum?

Dan Byron: N-ai cum să nu te gândești la asta, mai ales atunci când nu prea vine lume, că te doare. Adică lăsând la o parte că te doare, simți că dai energie spre nimic. Nu ți se întoarce nimic, știi, pentru că de fapt un concert e un schimb de energii. Energie nu folosită în sensul ăla, e o chestie, vine de la public, se întoarce la public. Ori dacă sunt zece oameni în sală nu prea ai ce să… Și, la un moment dat, țin minte, chiar pusesem problema, ziceam c-o să mă mut din țară, nu mai puteam, investisem la un moment dar într-un turneu o grămadă de bani și evident…

Andreea Vrabie: În ce an era asta?

Dan Byron: În 2013, adică nu tocmai de mult. Și am mers la Iași, cred că era ultimul concert și a fost jumătate de sală. Și noi am dat tot ce am putut noi să dăm. Pentru ce? Și m-am enervat foarte tare, am zis „băi, cum naiba”. Evident că mărind producția și mărind pretențiile și nu știu ce, s-a mărit și prețul biletului, că trebuia să le justifici cumva. Oamenii au zis: „Lasă, că îi vedem altădată, în club”. Era concert la Casa Studenților. Acum, între timp, la Iași e spre exemplu foarte bine, am avut concerte la Casa Studenților cu casa închisă. Dar atunci nu era cazul și durea. Era nasol.

Andreea Vrabie: Ți-e teamă de momentul în care n-o să mai poți cânta?

Dan Byron: Teamă e… Da, e un cuvânt potrivit, într-un fel. Mai degrabă sunt conștient că va exista un moment în care abilitățile mele vor scădea, că n-are cum să țină până la adânci bătrâneți, nu sunt robot. Dar cumva mă gândesc la perioada aia că există lucruri de făcut chiar dacă eu n-o să pot performa. Și, spre exemplu, unul dintre lucrurile de făcut este predatul altora. Nu a ștafetei, ci a științei, lucru pe care mă pregătesc de acum să-l fac. Adică eu vreau să mă apuc să predau song writing, pentru că mă uit în jurul meu și văd că nu există știința. Nu că nu există plăcerea de a face sau nu știu, dedicația, văd că nu există știința și atunci trebuie să se apuce cineva să facă ceva în privința asta. Nu o face nimeni, o fac eu, asta e, ceea ce cred c-o să-mi facă mare plăcere. Pentru că, uite, de câțiva ani m-am apucat de fotografie. Dar nu m-am apucat de fotografie așa, că am avut eu o revelație, „mamă, gata, fotografia-i viața mea”, ci pentru că am fost cu niște oameni în niște tabere și am învățat să fac fotografie numai din feedback. Și mi-am dat seama cât de important e asta. Tu degeaba stai acasă și citești reviste de fotografie și știi toate tehnicile din lume dacă nu stai de vorbă cu un om care îți ia fotografiile tale și ți le critică, „uite aici ai fi putut să faci altfel”. Și-mi dau seama că dacă o să fac cursul ăsta – de fapt nu dacă, o să-l fac – partea foarte importantă n-o să fie atât de mult partea teoretică pe care o predau eu, cât feedbackul pe care o să îl dau și faptul c-o să se audă unul pe altul. Și o să creeze găști, și o să creeze celule creative, ceea ce eu n-am avut. Mi-aș fi dorit să am parte, să fie cineva care să predea asta și să mă duc la clasă. Să-l întâlnesc pe Mani la clasă sau pe Oigăn sau pe Sergiu sau pe oricine și să facem împreună o piesă, dar pentru că ne-a cerut ăla și uite, trebuie să vorbești despre aia. Chestii din astea care nu s-au întâmplat și nu se întâmplă. Și ele sunt posibile, de ce să nu le facem?

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*