Pentru că nu e bine acasă

Am plecat în Franța să încerc viața de emigrant, departe de protestele din Piața Victoriei.

E 13 iulie, soarele răsare uriaș peste aeroportul Otopeni și mă bufnește plânsul în autobuzul care mă duce spre avion. Plec în Franța. Nu știu pentru cât timp. Gândul care mă salvează de la o nouă depresie: vreau să simt pe pielea mea cum e viața de emigrant. Gândul care‑mi spune că mă mint frumos îmi pune lacrimi în bărbie și nedumerire pe fețele oamenilor din spatele autobuzului: plec ca să pun un ban deoparte, să nu mai depind și la 28 de ani de sprijinul mamei plecate de 15 ani de acasă. Mama e deja trează, se roagă să ajung cu bine în casa ei de 10 metri pătrați din Paris.

E 21 iulie, ora franceză 19:35, când intru în pub‑ul irlandez în care dau prima probă din viața mea ca barmaniță. Alan, un irlandez calm, îmi arată unde sunt sticlele, cum se toarnă berea fără spumă cât jumate din pahar, cum funcționează casa de marcat. Îi zâmbesc, îi mulțumesc și‑mi spun că nu am nicio șansă să trec proba. Colega croată îmi spune să beau apă, să mă liniștesc, după ce‑i refuz cafeaua care mi‑ar putea provoca un atac de panică. La 3 dimineața, managerul mă întreabă dacă vreau să lucrez full‑time. Bucuria îmi îmbrățișează frica și plec spre stația autobuzului de noapte țopăind, fără urme de anxietate. Oare chiar o să lucrez ca barmaniță într‑un Irish pub din Paris fără să vorbesc franceză?

E 9 august, 17:30 și colegul francez care mai are o jumătate de oră până i se termină tura de zi îmi arată contractul pe care e scris numele meu, adresa locală a mamei și salariul lunar: 1.400 de euro, adică minimul pe economie aici. Bucurie și nedumerire: cum de îmi vin așa de bine, într‑un timp atât de scurt, papucii emigrantului speriat că pierde șansa la un salariu mai mare decât orice a câștigat vreodată în România?

E 10 august, ora 14:00. Mă trezesc cu dureri de spate și de picioare – lucrez doar în ture de noapte –, așa că zilele s‑au scurtat, diminețile au dispărut, iar corpul meu încearcă să înțeleagă ce‑am cu el de îl țin în picioare noapte după noapte. Intru  pe Facebook. Aflu că în Piața Victoriei s‑au adunat deja oamenii care și‑au promis că vor protesta, în concediile date de angajatorii străini, împotriva nenorocirilor de acasă. Contractul pe care l‑am semnat mă umple de vină și distanța dintre mine și noi mi se face ghem în stomac.

Ora 19:00. E ora la care încep turele de vineri și sâmbătă, când programul e până la 5:00. Prima comandă, venită de la un american în vârstă: două pahare de șampanie la câte 10 euro fiecare și unul de vin Chardonnay, la 5 euro. Îi servesc băuturile cu zâmbetul pe care am învățat repede să‑l am în ciuda oricărui gând, să nu cumva să simtă clientul că mi‑a scăpat vreun strop de supărare în alcoolul lui. Habar nu am că, la ora la care dau restul americanului la bancnota de 50 de euro, oamenii din Piața Victoriei și‑au luat deja gaze lacrimogene, pulane și furtunuri cu apă.

Ora 5:00. Lustruiesc mesele, mătur resturile de mâncare, mă eliberez de zâmbetul fals și vina că nu sunt acasă îmi fură somnul. Oare așa simte și mama când citește știrile de acasă din camera ei mică – acum a noastră – de lângă turnul Montparnasse?

E 12 august și lustruiesc un pahar de cocktailuri când fredonez Wish you were here. Playlistul de duminica asta e al dracului de trist, „perfect pentru o duminică fără mulți clienți”, insistă colega croată, când realizez că mai e o zi și se împlinește o lună de când am plecat. O lună. Versurile lui Roger Waters încep să‑mi ciupească sufletul. Trăiesc cum trăiește mama, singurul fel de‑a trăi care mă înspăimântă și mă încântă deopotrivă: foarte prezentă în ce am de făcut, foarte absentă din lume. Wish. You. Were. Here. Gazele lacrimogene pe care și le‑au luat mii de români cu două zile în urmă, pentru că au protestat pentru bine, îmi încețoșează privirea. Șterg alt pahar de apa mașinii de spălat vase, într‑un ritm lent care îmi descompune prezentul. Americanul care plătește fiecare băutură imediat cum o comandă – deși bea câteva beri de fiecare dată și avem încredere că nu pleacă dator – e într‑un  colț de bar, în dreapta mea. Un israelian care a lăsat doi euro bacșiș la prima bere e în celălalt capăt al barului.

Trei francezi ușor deranjați că nu le vorbesc limba își așteaptă burgerii la masa numărul patru. Îmi amintesc că nu am pus hârtia mov, șervețelele, tacâmurile și coșulețul cu sosuri, sare și piper pe masa francezilor. Adică primul lucru pe care trebuie să‑l fac imediat cum iau o comandă pentru mâncare. Las cârpa albă lângă paharele scoase de două melodii din mașina de spălat vase, scot tot ce trebuie din dulapul cu uși vechi de lemn, mă duc spre masa patru. Mai am doi pași până la cei trei francezi când scap coșulețul cu pliculețe de ketchup, maioneză, muștar, sare și piper. Toate se împrăștie la picioarele israelianului din colțul barului. Încerc să fac o glumă și nu‑mi iese decât „Ă, ups”, adaug zâmbetul și așez tacâmurile sub privirile mirate ale clienților care ar prefera să fie serviți de un profesionist. Israelianul și un cuplu de americani strâng tot ce‑am scăpat și le așază pe bar, le mulțumesc și le spun că sunt foarte drăguți, mă duc să iau alt coșuleț – ca să nu zică francezii că le dau să mănânce de pe jos. Alex – colegul jumate scoțian, jumate francez – mă privește îngrijorat.

Aud soneria care anunță că e gata mâncarea. Butonul liftului care trimite  hrana de la bucătărie și farfuriile murdare înapoi se aprinde. Iau burgerii cu teamă că o să îi scap. Ca să îmi dau curaj, îmi spun că nu sunt genul care risipește mâncare. Victorie. Francezii mănâncă fără să le fi scăpat un cartof prăjit pe podea. Abia mă abțin să plâng. Când colegul mă întreabă dacă totul e ok, lacrimile sunt deja vizibile, îi răspund cu un „NO” abia grăit și o tulesc la baie. În oglinda îngustă din toaleta femeilor forțez zâmbetul de clovn și‑mi spun că m‑am machiat prea frumos ca să plâng. Orice minciună e bună, doar‑doar mă întorc rapid, fără ochi înroșiți de gânduri, înapoi la muncă. Preț de câteva zeci de secunde, sunt iar pe aeroportul Otopeni, la 6 dimineața, în autobuzul în care un băiat cu numărul 13 tatuat pe mâna stângă mă privea neputincios cum îmi șterg lacrimile. I‑am luat tatuajul ca pe un semn – dacă lui i se pare bun numărul ăsta, mie de ce mi‑ar fi teamă să plec într‑o zi de 13 iulie?

E 13 august, mai am opt zile din luna de probă ca „barman” și „serveuse” în Irish pub‑ul în care am intrat ca la un examen pentru care n‑am învățat nimic și începe să pară tot mai real ce trăiesc aici. Asta așteptam, să înțeleg cum e să fii emigrant. Însă oamenii care înțeleg bine ce înseamnă depărtarea și care o să‑și amintească mereu cum se plânge din cauza gazului statului corupt, același de care au fugit, mă încarcă de vină – ce să mai fie de înțeles? S‑a plecat pentru că nu e bine acasă. De‑asta am plecat și eu, habar nu am pentru cât timp, oricât mi‑aș spune că sunt aici ca să înțeleg un fenomen social.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*