Chimie pentru fotografie

Acestea sunt potretele realizate de echipa Allkimik la Electric Castle, folosind ambrotipia. Artiștii au fost…

Ce e ambrotipia și cine face fotografii de genul ăsta?

Ștefan Dinu are 38 de ani și, după ce a fost 12 ani avocat de insolvențe, a trecut la fotografie. În mansarda spațioasă a unei clădiri de pe Calea Victoriei, Dinu, împreună cu partenerul său Alex Spineanu, au deschis în 2013, Allkimik, un atelier în care fac„fotografie obiect”, folosindu-se de tehnici, precum ambrotipia, nemaifolosite în România de peste 100 de ani.

Ambrotipia e una dintre primele tehnici de fotografie permanentă, inventată la 1850. Fotografiile, precum cele din paginile următoare, sunt făcute pe un suport de sticlă, peste care se toarnă colodiu, o substanță pe bază de eter și alcool, pentru a-i da aderență, apoi este introdusă într-o baie de argint (cea mai importantă, scumpă și imprevizibilă parte a procesului) timp de câteva minute pentru a-i da fotosensibilitate, iar apoi este introdusă în aparatul cu burduf și expusă cel puțin zece secunde. Și restul tehnicilor pe care le folosesc (cibachrome, o mărire analog de pe diapozitiv, cyanotipură, gumă monocromă și gumă tricoloră) presupunmulte chimicale, iar Dinu are frecvent vârfurile degetelor înnegrite de la joaca cu ele.

Dinu, care e un tip solid, cu o voce egală și un rârâit subtil, e un povestitor înnăscut al propriilor interese. Într-una dintre povești, spune că ultimele trei ateliere din București care făceau ambrotipie s-au închis în 1881, pe 10 mai, în ziua încoronării lui Carol I. Primul fotograf din regat, Carol Popp de Szathmari fusese angajat ca să fotografieze încoronarea. Pentru a fi sigur că nu ratează nimic, Szathmari i-a angajat pe banii lui și pe ceilalți doi fotografi din București. Niciunuia nu i-a ieșit nicio fotografie folosibilă, s-a lăsat cu scandal. Cei trei, „pentru că pe vremea aia exista onoarea meseriei”, și-au închis atelierele.

Dinu crede că și-a forțat norocul și, nevrând nici să interfereze prea mult cu ceremonia, a încercat să facă ceva gen foto-reportaj, deși tehnica nu permitea încă fotografierea subiecților în mișcare. După, cei doi fotografi mai tineri au emigrat în Egipt, iar Szathmari n-a mai făcut nicio poză. „Dar ce mă interesează pe mine”, spune el, „e dacă a venit fiecare cu baia lui de argint.” Din întreg procesul, baia de argint e cea mai importantă, imprevizibilă și scumpă parte. De când s-a apucat el de asta, prețul argintului a crescut de trei ori.

Ce se întâmplă la Allkimik nu e însă un exercițiu de venerație nostalgică a unor tehnici de mult apuse. Cel mult, e o încercare de a reda valoare unor imagini, într-o epocă în care imaginile sunt ubicue și, în felul ăsta, mai ușor de uitat. „Chiar dacă părem împotriva digitalului, nu suntem. Dar încercăm să atragem atenția și asupra filmului”, spune Dinu, care crede că diferența între digital și analog e ca cea dintre un mozaic și o pictură. „Studioul e un pariu că nu suntem singurii care cred asta.”

Dinu s-a apropiat de fotografie la 18 ani. Făcuse majoratul cu puțin înaintea Cuponiadei, mecanismul de privatizare în care, la începutul anilor ’90, „poporul primea înapoi industria”. Și-a pus cuponul la Petrobrazi și a vândut acțiunile destul de repede pentru că deveniseră destul de valoroase. De jumătate din bani și-a luat haine și s-a dus la mare, iar cu cealaltă jumătate, un Olympus AF cu focală fixă de 35 mm.

Mai târziu, fotografia a devenit un fel de terapie. „În instanță, trebuia să interpretez un personaj agresiv și credibil. Și aveam nevoie de ceva care să fie mai pasiv. Iar în fotografie eram observatorul, devenea un soi de practică zen.”

A urmat drumul clasic, mai ales că banii din avocatură îi permiteau, și a ajuns să folosească aparate digitale super scumpe, „sintetizatoare de imagine”. Apoi, după o călătorie în India unde își luase și un aparat pe film de teamă să nu îi fie furat digitalul, a descoperit diapozitivele. „Am rămas mască, mă uitam pe perete și era incredibil de mare diferența. Voiam să am aceeași calitate și pe hârtie. Imediat mi-am vândut toate digitalele.”

Treptat, a ajuns să învețe să-și developeze singur filmele și diapozitivele. „Am zis că dacă tot le primeam înapoi cu amprente pe ele, mai bine să fie amprentele mele”. Apoi, a vrut să descopere și restul tehnicilor de la începutul fotografiei. Procese complicate, cu o chimie aparte, pe care nu e tocmai ușor să le stăpânești. Uneori e nevoie de ore bune ca o imagine să fie produsă. Un prieten l-a și întrebat o dată de ce alege să stea cinci ore ca să lucreze o fotografie. „Dar tu ce ai făcut important în alea cinci ore?”, l-a întrebat Dinu. Îi place că procesul e atât de migălos încât, ca totul să iasă bine, nu se poate gândi decât la ce are de făcut. „Apăs rar pe declanșator”, spune zâmbind. „Sunt mai degrabă spălător decât fotograf”.

De când au deschis atelierul, încearcă să recreeze o piață pentru fotografia obiect și să adune în jurul lor o comunitate a celor interesați de tehnicile fotografiei analog. „Nu ne adresăm nostalgicilor”, spune Dinu, „facem asta pentru că rezultatul e spectaculos”.

Au început prin a face fotografii pentru prieteni și cunoscuți, iar vorba s-a dus. Vara asta au făcut fotografii la filmarea lui Aferim, viitorul film al lui Radu Jude. Iar într-un mic studio mobil improvizat în culisele Electric Castle, au fotografiat aproape 50 dintre artiștii care au urcat pe scena festivalului din Bonțida.

În plus, mansarda de pe Victoriei, care e suficient de lungă încât Dinu să poată exersa uneori și trasul cu arcul, funcționează ca un hub al pasionaților de fotografie pe care plănuiesc să-l crească și mai mult toamna asta. Acolo organizează expoziții, workshopuri, proiecții. „Mereu se iscă discuții aprinse și totdeauna se ajunge la întrebarea: «bine, mă, și de ce faceți fotografie?»”, spune Dinu. „Bineînțeles, niciodată n-avem un răspuns. Și asta e foarte bine”. Pentru ei, pariul încă se joacă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Decât un drum – o treabă ca lumea

Lumea noastră ar fi mai bună dacă ar fi mai ca lumea.

După 15 ani

După ce mi-am trăit mai mult de jumătate din viață urându-mi tatăl, am decis să-l reîntâlnesc. Ca să-mi fac curaj, am scris acest text.

Mirela/Jessica

Andrei Robin Proca povestește despre cea care i-a scăpat.