Ancheta domnului Porumboiu

Despre metabolizarea realității au fost întrebările cu care și-a croit Porumboiu filmul. Cum l-a format pe el…

Fragmente dintr-o călătorie plină de întrebări. 

● Publicat în DoR #16 (Vară 2014). Abonează-te ca să nu ratezi nicio poveste. ●

Corneliu Porumboiu e pe scenă, pentru sesiunea de întrebări și răspunsuri. Ecranul, care în ultimele 97 de minute a proiectat Al doilea joc, cel mai recent film al lui, radiază acum un fundal portocaliu pe care e anunțat, cu litere mari și albe, locul acțiunii: Film Society Lincoln Center, din New York. Prin contrast, Porumboiu e mai degrabă o siluetă întunecată, un tip butucănos care stă cam câș în scaunul de regizor, într-un pulover negru anonim, jeanși și teniși negri din piele. Lângă el stă moderatorul discuției, un tip cu aer de hipster-fizician, care deschide cu o primă întrebare:

„Pare un proiect riscant – în ce moment ți-ai dat seama că ăsta va fi un film?”.

Proiectul pare riscant pentru că nu e un film oarecare. Poate nici nu e un film. Tot ce a văzut publicul a fost înregistrarea originală a unui meci de fotbal din 1988, între rivalele Steaua și Dinamo, meci arbitrat de Adrian Porumboiu, tatăl regizorului. Tot ce a auzit publicul a fost o discuție între tatăl arbitru și fiul regizor, înregistrată în timp ce revăd meciul, 25 de ani mai târziu. Meciul are miză sportivă și politică, cele două echipe aparținând pe-atunci Armatei și Miliției, dar se încheie cu un anticlimactic 0-0. Imaginea e o zăpăceală difuză, bruiată de ninsoarea care amenință să înghită terenul. Discuția între tată și fiu se poticnește și trenează.

Publicul, nu mai mult de 100 de oameni care aproape umplu sala micuță, e un amestec echitabil de moșuleți și tineri intelectuali, mulți dintre ei români. Pare că le-a plăcut filmul – au râs ici-colo și au stat până la final. Acum ascultă atenți răspunsul regizorului.

Porumboiu povestește cum, acum un an, a văzut întâmplător câteva minute din meci într-o emisiune TV și apoi i-a cerut producătorului înregistrarea. A vrut să-l revadă cu tata și a încercat să organizeze o vizionare în sala de proiecție a unui amic, dar tata tot nu avea timp (ajungea în București doar pentru afaceri), așa că s-a dus cu DVD-ul acasă. S-au uitat la meci în preajma Paștelui (la un moment dat în film tatălui îi sună telefonul și în convorbire pomenește niște cozonaci), pe un DVD player împrumutat, care avea un singur buton – PLAY. Bateria microfonului cu care a înregistrat a murit la prima vizionare, așa că s-au uitat la meci de la capăt, a doua zi. Discuțiile înregistrate atunci au devenit partea sonoră a filmului.

Trec minute și tot nu ajunge cu răspunsul la întrebare. E cu fusul orar dat peste cap, fiind doar de ieri în State, iar espressoul, Cola și paharul de vin cu care spera să alimenteze momentul nu par să ajute. Se gândește că mai bine spune cât mai mult din poveste acum, la început, până mai poate. Cuvintele în engleză se rostogolesc modelate de accent, legându-se în propoziții care se-ntind spre idei ca o funie coborâtă cot cu cot peste o stâncă, fără să ajungă nicicum până jos.

Moderatorul încearcă să adune firele:

− Ce i-ai spus tatălui tău înainte să începi să înregistrezi?

− De la început i-am spus că am o idee cu meciul ăsta, că vreau să-l vedem împreună și poate facem un film. Țin minte asta fiindcă atunci când a intrat în camera unde am înregistrat a întrebat unde sunt camerele de filmat.

− Și i-ai arătat filmul?

− Da, l-a văzut.

− Și?

− Mi-a zis că dacă ar fi știut că va fi un film ar fi făcut mai multe glume.

Sala râde. Moderatorul profită de vârful de energie:

− Ai spus că ai cerut acest meci anume, poți să ne spui de ce?

− Când am văzut acele cinci minute mi-am amintit de meciul ăsta. Într-un fel, acasă eram ca un arbitru. Ne uitam la meciuri cu mama și fratele meu și, fiindcă mama n-a înțeles niciodată ce e un offside, mă întreba pe mine. Era multă presiune în meciurile astea, ei mă întrebau pe mine dacă tata a luat decizia corectă. A fost ceva foarte visceral când am văzut meciul. Nu țin minte alte meciuri dar pe ăsta da, pentru că l-am văzut la televizor și n-am înțeles nimic din cauza zăpezii – am vrut să mă lămuresc eu.

Moderatorul, vădit vlăguit după dansul de aproape 10 minute în jurul unei întrebări, deschide discuția către public. Pe rând, spectatorii întreabă despre fotbalul românesc, dacă a decăzut după comunism (da), dacă meciul ăsta e unul de referință (nu), cum a ajuns tata un arbitru de încredere (era un arbitru bun, îl respectau jucătorii). Un tip cu voce nazală întreabă de substratul politic și dacă a intenționat să-l exploreze. Da, spune Porumboiu. A crezut inițial că va fi un soi de anchetă, avea pregătite primele trei-patru întrebări, despre implicațiile politice, dar până la urmă l-a furat meciul și discuția a devenit un comentariu al jocului și al arbitrajului.

Al doilea joc deschide mai multe teme, contextul politic, valoarea estetică a jocului, relația tată-fiu, dar n-o duce la capăt pe niciuna, ăsta fiind argumentul principal și pentru laude, dar și pentru critici. Filmul conține niște intenții cinematografice schițate dar nefinalizate, dar pe de altă parte e un film care te lasă să-l umpli cu ce înțelesuri vrei.

Porumboiu strecoară în răspunsuri câte-o traducere ad-hoc, ca „reportophone” sau „anquette”, se mai duce pe coclauri, e amuzant și deseori absurd. Dar umorul și absurdul erau de așteptat într-o chestionare a domnului Porumboiu. Cel mai tânăr din prima generație de regizori din Noul Val, s-a făcut remarcat deja de la absolvirea facultății (scurtmetrajele Călătorie la oraș, Visul lui Liviu) și, în 2006, a cucerit publicul și critica cu primul lui lungmetraj, A fost sau n-a fost, premiat cu Caméra d’Or la Cannes. Dar copilul-minune s-a dovedit a fi și un copil-teribil. După o comedie despre cum s-a văzut Revoluția dintr-o margine de lume, a urmat Polițist, adjectiv, un film de acțiune în care nu se întâmplă nimic, apoi Când se lasă seara peste București sau Metabolism, un film despre un regizor care, în loc să filmeze, are o aventură cu o actriță, apoi Al doilea joc, un film pentru care nu a filmat nimic. Filmele lui, niciunul ca celălalt, au devenit tot mai rarefiate, tot mai preocupate de limbajul cinematografic ca absorbite de un vârtej autoreferențial, de-ajungi chiar să te-ntrebi ce dracu’ se-ntâmplă cu domnul Porumboiu.

Porumboiu călătorește cu trenul de la New York la Boston, fiindcă în seara asta și mâine va participa la două proiecții ale filmelor lui la Harvard Film Archive. Trenul e ca un avion pe șine, cu fotolii masive din piele falsă gri-petrol, compartimente din plastic pentru bagaje, mochetă și accesorii asortate. Aerul e menținut la o temperatură răcoroasă de sistemul de aer condiționat, indiferent la sistemele respiratorii care ocupă fiecare scaun.
Porumboiu stă într-un separeu de patru scaune, față în față cu doi septuagenari – ea, cu grația unei actrițe franțuzoaice, el, un posibil Christopher Reeve senior –, amândoi butonând la MacBookuri identice. Porumboiu stă oarecum îngrămădit în scaun, corpul lui masiv refuzând parcă să se alinieze. Fața spune o poveste despre decalaj de fus orar, pahare de vin întinse până târziu în noapte și prea puține ore de somn. Poartă puloverul negru de ieri, decupat aproape de gâtul butucănos și bombat peste burtă.

Burta procesează un hamburger pe care tocmai l-a înfulecat în vagonul-restaurant. A fost prima masă de la prânzul de ieri, un sandviș cu pastramă. Structural, cele două mâncăruri au fost similare: pâine, carne, pâine. Carbohidrați, proteine și grăsime organizate în straturi bine definite, aruncate îmbucătură cu îmbucătură în cavitatea cu lichid gastric și descompuse de aceleași enzime. Totuși, nu puteau fi mai diferite. Sandvișul cu pastramă a fost genul de mâncare care îi place lui Porumboiu. Pastramă, carne transformată prin alchimia sării, a fumului și a timpului. Carne cu istorie. Pastramă, care în lumea de unde vine Porumboiu e alintată „păstrămioară”, care poate nu întâmplător rimează cu „inimioară”. Și hamburgerul? Unul dintre cei circa 50 de miliarde de hamburgeri mâncați anual în Statele Unite. Servit într-o cutie albă din carton cu design ergonomic, marcată cu elementele de brand corespunzătoare. Hamburgerul, cu o chiftea compusă din sute și sute de mărgele de carne care ar putea proveni de la sute de vaci. Carne anonimă modelată într-o formă standardizată, la fel de eficientă și previzibilă ca un blockbuster. O farsă metabolică.

Între timp, Porumboiu îmi răspunde la întrebări (i-am propus să-l însoțesc pe drum, câteva ore țintuite într-un scaun fiind un bun prilej pentru documentarea acestui articol). Cadrul e static, se schimbă doar peisajele de coastă americană derulate pe geam, dar poveștile lui ne duc prin tot felul de lumi.

Imaginează-ți. Copii care stau toată ziua în spatele blocului, într-un cartier aproape de gara din Vaslui, un oraș de la marginea lumii. Ca să se ducă la prietenul lui Francisc, Corneliu face un drum de vreo cinci minute prin toate curțile alea de blocuri, cu toți copiii care se joacă jocurile lor.

Imaginează-ți. Un puști care face zilnic antrenamente cu tatăl lui, care e arbitru și-l visează fotbalist profesionist. Băieții de la fotbal au porecle de infractori: Hans (fiindcă e blond), Roșcatu’, Beluțu’ (derivată din Porumboiu – Porumbelu – Belu – Beluțu). Printr-a XI-a se lasă de fotbal fiindcă s-a cam plictisit și îl tot supără o accidentare la un tendon inghinal. Îi place însă în continuare jocul. Imaginează-ți. Un adolescent de 17 ani, cu plete, rocker, simpăticuț, care citește mult, Cioran, Eliade, Ionesco. Simte că orașul e închis, o lume mică în care n-are ce să facă (la câte chefuri acasă la prieteni poți să mergi?). Nici nu se mai înțelege cu ai lui, pentru ei e de ajuns cumva lumea aia. Uneori se duce cu un prieten în gară, se uită la trenuri și-și zic, bă, tre’ să plecăm odată.

Imaginează-ți. Baruri în case din chirpici, pe lângă căminele studențești din Iași, în care se bea vodcă bătută cu lanțul, adică vodcă contrafăcută, și se ascultă Led Zeppelin.

Imaginează-ți. Un tânăr din Vaslui, un orășel cu o stradă principală, ajunge student în haosul din București, într-un cămin din Regie care se numește Belvedere și are în jur doar gunoaie. A dat la management la ASE nu datorită vreunei chemări, ci fiindcă era bun la matematică și ASE-ul era considerat de viitor. Ajunge în așa-zisul batalion de corecție, cu colegi super-repetenți, cu care se vede doar la examene și la restanțe. Dar descoperă filmul. Vărul lui, Petronius (da, Petronius, familia are o aplecare spre numele de inspirație latină), îl duce prin anul I la cinematecă. Filmul e La Dolce Vita. Cultura lui cinematografică constă în filme cu bătăi văzute pe video, dar filmul ăsta îl fascinează. Parcă e din altă lume. Începe să meargă la cinematecă mult mai des decât la facultate și, după scurt timp, decide să se facă regizor.

A fost sau n-a fost, primul lungmetraj, s-a născut din lumile astea. Porumboiu absolvise regia la UNATC în București (a intrat din a doua încercare, în 1999, într-o clasă care în primul an a fost declarată cea mai slabă din istoria facultății) și era în Franța, cu bursa pentru tineri regizori a festivalului de la Cannes. Lucra la un alt scenariu, un amestec de mai multe povești de care tot nu era mulțumit. Ca să ia o pauză, s-a apucat să scrie altceva. A pornit de la o poveste care-l urmărea de câțiva ani, o tot spunea la bere. În ’99 văzuse la TVV , o televiziune din Vaslui, o emisiune în care moderatorul și doi invitați dezbăteau dacă a fost sau n-a fost revoluție la ei în oraș.

Imaginează-ți, ce haloimăs. Cum puneau problema, ce s-a întâmplat înainte și după 12:08 – nu te gândești la așa ceva în viața ta. Dar era și o situație tristă, pe de altăparte, fiindcă arăta că de fapt nu știau pe ce lume trăiesc, n-aveau niciun reper.

A scris un draft într-o lună și, gata, a zis că-l face. Cum spune Porumboiu mai mereu când e întrebat de A fost sau n-a fost, l-a vomitat.
● 
Porumboiu intră gâfâind în sala de cinema de la Harvard Film Archive, pentru sesiunea de întrebări și răspunsuri după proiecția Când se lasă seara peste București sau Metabolism. Era cât pe-aci să-ntârzie, fiindcă în timpul filmului a ieșit să se plimbe, a dat întâmplător peste o gașcă de români și s-au luat cu vorba. Se oprește la pupitrul din dreapta scenei, unde îl așteaptă moderatorul, un tip longilin, în costum tutuniu, cămașă de culoarea florii de porumb și cravată roz bonbon, cu ochelari cu rame negre și părul pieptănat într-un vârtej. Lângă el, Porumboiu, în același pulover negru rotunjit peste burtă, aceiași blugi și teniși, arată ca un valutist.

Întrebările sunt elaborate, mustind de teorii. Ceea ce era de așteptat, și fiindcă e Harvard, și fiindcă filmul le invită. Metabolism e despre un regizor care invocă o falsă criză de ulcer ca să-și anuleze o zi de filmare, pe care o petrece cu o actriță dintr-un rol secundar. Filmul e construit matematic, regizorul și actrița repetă o scenă de două ori, mănâncă la restaurant de două ori, fac sex de două ori. Discuțiile lor sunt despre moartea peliculei și a cinemaului așa cum îl știm, despre relația dintre instrumente și conținut (cum bețișoarele chinezești influențează mâncarea chinezească, sau cum felul în care regizorul a învățat să facă film influențează filmul), despre atingerea unui moment adevărat în film.

Moderatorul îl întreabă pe Porumboiu despre „cinemaul endoscopic”, forma filmului și căutarea unui adevăr care rămâne însă iluzoriu. Porumboiu se eschivează:

− Da, nu știu…

− Poți să te întorci în timp?, insistă moderatorul.

− Să mă întorc în timp… E un proiect pe care l-am început fiindcă voiau să schimbe legea finanțării filmelor în România.

Porumboiu mi-a explicat în tren problema cu inițiativa asta. Sergiu Nicolaescu a propus, în 2010, ca aplicațiile pentru fonduri la Centrul Național al Cinematografiei să conțină nu doar scenariul, ci și decupajul regizoral. De exemplu – aici mi-a luat carnețelul ca să noteze –, în scenariu scrie: „În tren. Corneliu se uită pe fereastră. Lavinia se uită la telefon. Sună”. Decupajul regizoral e ca un buget pentru scenariu, în care fiecărui cadru îi e alocată o cantitate de peliculă: „Cadrul 1, plan general, lacul, 3 secunde, x metri de peliculă. Cadrul 2, prim plan Corneliu, 5 secunde, 2,5 metri”.

I s-a părut o tâmpenie, fiindcă decupajul regizoral se construiește în timp, scenariul fiind o materie care se schimbă de o sută de ori. Or, noua regulă ar fi presupus ca un funcționar de la CNC să verifice dacă s-a respectat decupajul din aplicație.

„Apoi am început să mă gândesc la felul în care am învățat să fac cinema”, continuă Porumboiu. „Am vrut să-mi chestionez instrumentele. Tot timpul am lucrat pe peliculă dar vremurile se schimbă, lucrurile se schimbă destul repede. Așa că a fost într-un fel… am văzut filmul ăsta ca pe ultimul meu film pe peliculă, ca pe-o nostalgie.”

Urmează alte întrebări, despre cum a schimbat cinemaul felul în care percepem lumea, despre „metabolismul cinemaului narativ” și „metabolism ca semn al vieții sau al non-vieții”, despre finalul abrupt. Porumboiu, pitit după pupitru, încearcă să răspundă dar e tot mai destrămat de oboseală. Se mai sprijină în câte-un „yeah, of course”, se mai distrează cu o mustăceală.

O doamnă îl întreabă dacă există în film anumite referințe pe care doar românii le-ar înțelege. (Tot ea și-a întrebat vecinul de scaun după film, mai în glumă mai în serios, dacă a înțeles metafora cu Ceaușescu, că toată lumea minte.) Porumboiu nu-i răspunde de referințe, dar spune că filmul a avut, din păcate, doar vreo 3.000 de spectatori plătitori în România și că e greu pentru un regizor să comunice cu publicul. Sunt oameni cărora le-a plăcut filmul și spun că le-a plăcut și oameni cărora nu le-a plăcut și spun că nu l-au văzut.

O tipă cu bucle de Julia Roberts îl întreabă de scena în care regizorul-personaj îi reproșează actriței că a ratat un moment care ar fi putut fi adevărat:

− Cât de mult vă identificați cu personajul?

− Cred că în cinema ai putea avea asemenea scene în care poate treci de… poate… ai putea avea un fel de… un moment de adevăr, un moment de grație.
● 
Porumboiu e înconjurat de șapte tineri luminoși și zâmbitori, la o masă într-un restaurant. Cei șapte, toți foști olimpici în România și acum studenți sau masteranzi la Harvard, au aflat de vreo săptămână că vine și s-au organizat în mailuri ca să-l scoată la un brunch de duminică. Regizorul a aflat de întâlnire abia ieri când a ajuns în oraș și a acceptat-o de parc-ar fi fost în plan dintotdeauna. Discuția se animă rapid: Porumboiu pomenește de muncă, probabil multă aici la Harvard, și din câteva replici puștii ajung la un mișto despre francezi și cum mai nou le e interzis să folosească telefonul de serviciu după șase seara („Prin lege!”).

Porumboiu râde cu toată fața lui rotundă ca o clătită americană. E odihnit, a dormit până la nouă și jumătate și acum se alimentează cu un mic dejun intimidant: o chiftea de burger tolănită pe o jumătate de chiflă, acoperită cu un grilaj de fâșii de bacon caramelii, cealaltă jumătate de chiflă tapițată cu salată și felii de roșie, un morman de cartofi prăjiți și un degetar de ketchup strecurat într-un colț al farfuriei bleumarin cât o dală de gresie. Abordează farfuria sistematic, cu furculița și cuțitul, construind îmbucături mari pe care aproape le înfulecă, temându-se parcă să nu-i scape de sub control.

Tinerii aduc vorba de absurditățile din România, mult mai vizibile de departe. Unul spune povestea unui hoț de telefoane care făcea cu Atlassibul naveta Slobozia – Londra. Era prins periodic și făcea câte trei luni de închisoare în Anglia, dar își asuma stilul ăsta de viață din care-și putea întreține familia. O fată amintește de colegul combinat pe stradă cu un telefon care s-a dovedit a fi un săpun. „Chiar”, întreabă unul, „există în engleză conceptul de combinație?”

Ajung la filme. Sunt pomeniți frații Cohen și Tarantino, unul spune că filmul lui românesc preferat e Balanța lui Pintilie. Când Porumboiu îi întreabă dacă se uită la seriale, se strigă Breaking Bad și True Detective.

Ei îl întreabă (i se adresează cu dumneavoastră) la ce lucrează acum.

– La vară filmez o ficțiune – dacă găsesc bani.

– Încă mai e o problemă? întreabă unul, sincer uimit.

– Kickstarter! exclamă celălalt colț al mesei.

Totul le pare posibil și lui Porumboiu îi place asta.
● 
Porumboiu e intervievat de o tipă pe care a cunoscut- o pe stradă. Fuma pe o bancă, în timpul proiecției Metabolism de aseară, a auzit o gașcă de români trecând pe lângă el și când unul dintre ei a venit să-i ceară un foc, i-a răspuns în română. Au făcut toți cunoștință și o tipă din gașcă, Titiana, l-a întrebat dacă i-ar da un interviu pentru pagina ei de Facebook. S-a întâlnit cu ea după brunchul cu studenții români și s-au așezat la o cafenea cu câteva mese scoase pe trotuar, identificată de Porumboiu ca un loc unde poate fuma.

Titiana e consultant financiar pentru o multinațională care a transferat-o pentru un an și jumătate din Cluj la Boston și, la începutul anului, și-a făcut pagina de Facebook Răsadnița. Spațiu de cultură Punct, unde a început să posteze interviuri cu oameni cunoscuți aici (un profesor de business, o ilustratoare). Aseară, după ce l-a cunoscut pe Porumboiu și a acceptat să se vadă cu ea, a fost ca pe norișorul ei de fericire.

Titiana e o pată de culoare în griul primăverii bostoneze, cu o rochiță neagră cu fluturași, o geantă mare maro cu floricele pe care-o ține în brațe ca suport, un caiet cu coperta galbenă pe care e desenată o mașină de scris cu o coală care spune Remember, ideas become things și un pix roșu cu buline albe ca o acadea, cu un contur de Minnie Mouse în vârf. Interviul e despre vise împlinite.

Porumboiu, în fâșul bleumarin cu buzunare pătrate ca de salopetă, cu țigara tremurând între degete, se alimentează cu un espresso dublu, ascultă și răspunde serios, gândit.

Care ar fi un vis împlinit?

Filmul. Îi povestește cum a făcut ASE-ul și apoi s-a apucat de film, cum în copilărie a vrut să se facă arheolog, apoi fotbalist, dar au trecut repede.

Ce sfaturi i-ar da unui tânăr derutat de 18 ani care vrea să facă cinema?

Să încerce – ceva iese. Sigur că pot să fie piedici, România e o cultură a piedicilor, dar te întăresc. Acum filmul e accesibil, s-a democratizat, poți să-l faci cu un aparat foto. Sunt regizori mari care n-au școală, ca Tarantino. Sau Haneke, care a început după 40 de ani. Până la urmă lupta e cu tine, fiecare are demonii lui.

Care e partea care îi place cel mai mult la meserie?

Scrisul, repetițiile, castingul. Se pregătește mult înainte de filmare – așa s-a format, cu lucrul economicos.

Mai trec alergători pe stradă, altfel e destul de pustiu. Titiana scrie frumos, ordonat. Porumboiu alunecă în momente de încruntare în care devine un personaj dintr-un film de Porumboiu. Serios, aproape încrâncenat, cu ceva din Buster Keaton, cum își descrie mereu personajele. Dar îi și trece repede. Cum se încheie interviul, propune să schimbăm cadrul.
● 
Porumboiu bea un espresso și o Cola pe o terasă înghesuită pe un acoperiș din Boston. La parterul clădirii e un cinematograf deschis la începutul secolului trecut, un bastion al cinemaului de autor unde se proiectează filme clasice și independente, unele noi dar nu blockbustere (săptămâna viitoare, de exemplu, e dedicată cinemaului polonez). Cu soarele cuprinzându-i fiecare rotunjime a feței, Porumboiu întinde un zâmbet copilăros, se lasă pe spate și exclamă:

„E foarte bine să călătorești!”.

Îi place să meargă la festivaluri, să se plimbe, să cunoască lume. Pare imposibil să iasă pe stradă și să nu cheme pe cineva la o bere. Când a ajuns ieri aici și a văzut ce frumoasă e vremea, s-a gândit c-ar fi mișto dacă și-ar găsi oameni cu care să joace un fotbal.

În New York s-a plimbat cu un amic și au fost la o expoziție de fotografie a lui Robert Capa care i-a plăcut mult. Fotografiile erau făcute pentru reviste, totul trebuia să arate frumos, dar în unele era și critic politic, adăuga un al doilea strat. I s-a părut interesant cum un fotograf de război a trebuit să se adapteze vremurilor, să fie glossy așa cum îi cerea piața, și pe de altă parte cum și-a păstrat vocea.

Vede cum s-a schimbat piața filmului, s-a industrializat, a crescut presiunea pe distribuitori fiindcă spectatorii merg tot mai puțin la cinema. Cinemaul care a pierdut teren e cinemaul de autor – în străinătate, că în România n-a avut teren niciodată. Americanii au început să facă blockbustere enorme, pierzând la rându-le teren în fața jocurilor, a interactivității.
● 
Porumboiu are o nostalgie pentru Marele Ecran, dar nu pare blocat în ea. Își asumă rolul de regizor dintr-o lume marginală, nu se compară cu filmele americane. Spune că n-a exagerat cu promovarea la Metabolism și Al doilea joc, fiindcă sunt clar pentru un public restrâns, dar crede că există public pentru orice fel de film. Trebuie doar să ajungi la el.

S-a gândit să se mute în Franța, în Țara Bascilor de unde e soția lui, aproape de Spania. Îi place viața de acolo, vinul, peștele, acolo ar vrea să moară dacă îl întrebi acum. Unde mai pui că în Franța filmele se fac cu bani, nu cu peticeală de unde apuci. Dar nu crede că ar putea scrie în altă limbă.

Cum să facă filme în altă țară, când abia a ieșit cu poveștile din Vaslui (Metabolism se întâmplă în București, cu cel la care lucrează acum o va lua spre Deltă). Pe cât de hămesit e de lumi noi, pe-atât e de legat de cea din care vine. De exemplu, nu-și schimbă nici de-al dracu’ numerele de Vaslui de la mașină, chiar dacă își ia claxoane la secundă la semafor.
● 
Porumboiu e la pupitrul din sala de cinema de la Harvard Film Archive, pentru sesiunea de întrebări și răspunsuri după Polițist, adjectiv. Filmul e despre un polițist care urmărește un puști care fumează hașiș și își face probleme de conștiință că, ducând la capăt ancheta, îi poate distruge viața. Publicul l-a văzut filându-l pe puști, mâncând, așteptând pe holurile secției, totul derulându-se între momentele de acțiune tipice genului. Al doilea lungmetraj al lui Porumboiu, lansat în 2009, premiat de asemenea la Cannes și la o sumedenie de festivaluri, a fost apreciat pentru redarea aproape în timp real a vieții cu precădere neinteresante a polițistului, motiv de asemenea pentru obiecții de la o parte a publicului.

Acum, în sală sunt vreo 50 de spectatori entuziasmați de film și plini de întrebări.

Are cinemaul rolul de a rezolva cazuri sociale sau politice?

Porumboiu răspunde că rolul cinemaului e să arate o realitate, nu să o rezolve.

E intenționată simbolistica religioasă?

Da, l-a inspirat un caz real cu un tip care își toarnă fratele.

Cum vede el relația despre care vorbea Éric Rohmer (unul dintre cei mai influenți oameni de cinema ai Noului Val francez) între ce spun personajele și mesajul filmului?

Porumboiu se ferește de comparație, Rohmer era un maestru al dialogului, el e departe.

Ce spune distanța pe care o pune mereu între camera de filmat și personaje, între film și spectator?

Porumboiu răspunde că a căutat o fluiditate a imaginii, fiindcă în film, tu urmărești pe cineva care urmărește. Pe de altă parte, camera e mereu perpendiculară pe planul doi (ca și cum s-ar uita drept la o scenă de teatru), ceea ce aduce un soi de rigiditate. L-a interesat și încadratura, ce e în cadru și ce e în afară, fiindcă toate cadrele arată doar o anume parte a realității.
● 
Porumboiu e înconjurat de o trupă de români pe care i-a chemat la bere după proiecția Polițist, adjectiv. Masa e lungă, plină de pahare și de zarvă. Sunt aici unul dintre olimpicii de la brunch, Titiana, un grup de trei prieteni pe la 40 de ani care trăiesc de ani buni în State, alte două spectatoare care veniseră întâmplător în același restaurant și s-au alăturat când l-au văzut pe Porumboiu. Moldova domină. La un recensământ rapid se strigă Galați, Iași, Suceava, Vrancea, Vaslui. Toată lumea pare să strategizeze cum să aibă acces la Porumboiu, care la rându-i se mută cu atenția și cu râsetele când spre unii, când spre alții. Gașca de prieteni care trăiesc de mult aici, unul inginer la Bosch, ceilalți doi, frate și soră, la început cu o afacere cu panouri solare, scaldă filmul în laude: e realist, surprinde exact România, munca și nemunca, cititul ziarelor, casa în care nu se comunică, relația dintre șef și subaltern.

La un moment dat, e acaparat de cele două spectatoare. Una e tipa cu bucle de Julia Roberts care a întrebat după Metabolism de căutarea unui moment de adevăr în film, profesoară de teorie de film la o universitate din apropiere. Cealaltă e cea care a întrebat de Rohmer în seara asta, fostă elevă de-a profesoarei, care își descrie situația curentă ca un „no-women-land”. Sunt două femei frumoase, în danteluri și volane, încinse de vin și de prezența regizorului.

Îi spun că, atunci când l-au văzut intrând în restaurant, chiar vorbeau despre cinemaul lui Porumboiu și cinemaul lui Rohmer.

– Rohmer? De-al cui e ăsta?, râde Porumboiu fâstâcit.

Eleva insistă, spune că e sigură că el poate să elaboreze pe toate subiectele deschise în sesiunea de întrebări și răspunsuri, că e doar o chestiune de barieră de limbă – ceea ce e interesant, fiindcă și filmul era despre limbă ca o barieră. Profesoara preia ideea, spune că a leșinat când Porumboiu a spus că poți atinge în film un moment de grație. Primul capitol din cartea ei e despre Robert Bresson (alt regizor al Noului Val francez), care și-a încheiat un film cu replica: Tout est grȃce.

− Noi avem o discuție constantă pe e-mail, exclamă eleva, despre cinemaul lui Corneliu Porumboiu și cât e de bressonian!

Porumboiu râde, bea o gură de vin, își ia geaca și iese la țigară.

– Ce moment seinfeldian în care a fugit regizorul, râde eleva. Și-a luat tălpășița!

– Tălpășița – un cuvânt pe care nu l-am auzit de mult!
● 

Porumboiu se oprește la avizierul din holul Harvard Film Archive dedicat seriei de proiecții ale filmelor lui, cu titlul scris de mână pe o coală ca de caiet dictando supradimensionată: Corneliu Porumboiu, adjective. E ultima zi a călătoriei în State, mâine va fi deja în București, în parc cu cele două fiice ale lui, de doi și șapte ani – fetele cochetele, cum le prezintă când îți arată poze cu ele pe telefon, ceea ce e foarte probabil să se întâmple dacă îl întâlnești. Înainte să plece, se va mai întâlni cu profesoara cunoscută aseară, care îi va lua un interviu despre Al doilea joc pentru o lucrare despre film și sport. Până atunci, se va uita la un film pe care l-a ales din arhivă, proiectat special pentru el.

Avizierul e tapetat cu pagini cu întrebări și răspunsuri din interviuri și cu fotografii, cadre din filmele lui. Neîntrebat, Porumboiu începe să comenteze imaginile, ca-ntr-o discuție scurtă între el și avizier. Se uită la un cadru din Al doilea joc, cu niște siluete ca niște pioni răsfirate pe terenul năpădit de zăpadă – oare cum mai merg proiecțiile la Jocul? Un cadru din Metabolism, cu regizorul ghemuit într-un scaun, prins între o masă albă și peretele în carouri de gresie albă – vezi, e ca într-o închisoare. Altul din Metabolism, cu personajele în cabina de machiaj de la finalul filmului – când se trage perdeaua roșie peste tot cadrul, cabina devine ca un mare stomac.

Sigur că nimic nu e întâmplător, culorile și cum sunt alăturate, încadraturile, unghiul din care vedem universul construit în film și ce conține el. Dar Porumboiu preferă să nu dea cheile de citire. Filmul e o artă care se trăiește, spune el, contează ce trezește în tine și nu să înțelegi ce a vrut să spună autorul. Ce să mai explice, când tot ce a vrut să spună e în film?

Bâjbâie după răspunsuri la întrebările despre intenții, de parcă trebuie să se întoarcă nu doar într-un moment din trecut, ci într-o călătorie din trecut. Porumboiu își explică lucruri prin filme, nu expune ce știe deja, așa că fiecare film e o aventură alimentată nu cu răspunsuri ci cu întrebări. Fiecare întrebare aduce o nouă întrebare.

La A fost sau n-a fost, emisiunea pe care a văzut-o la TV i-a lăsat în minte o imagine. Trei oameni într-o gară pustie. Și nu vine nimeni. Și așteaptă un tren care nu va veni niciodată. Atmosfera acestei imagini a căutat-o în film, ajungând să modeleze poate fiecare cadru. Când i-a văzut pe cei trei dezbătând dacă a fost sau n-a fost Revoluție la ei în oraș, senzația lui a fost că se uită la niște oameni pierduți. Pe de altă parte, parcă se simțea și el la fel. Că în România n-ai lucruri de care să te ții, totul e volatil, n-ai concepte. Ideea asta a explorat-o mai departe în Polițist.

Apoi finalul, când se lasă seara peste Vaslui, se aprind felinarele și ninge. A fost un lucru ciudat, fiindcă filmul inițial trebuia să se termine cu trei coperți: fiecare personaj ajunge acasă. Dar Porumboiu a simțit că finalul trebuie să fie ninsoarea, ca un fel de mărturie: cum a fost la Revoluție pentru el. Fiindcă așa își vede el copilăria, cu ninsoare. Ninsoare și VHS. E o chestie de care abia acum și-a dat seama, după Al doilea joc, care asta e: ninsoare pe VHS.

În Polițist a vrut să exploreze cum reacționează un personaj prins într-o contradicție între ce spune și ce e de fapt. Fiindcă polițistul are probleme de conștiință, dar e și ca un animal, el urmărește din instinct, îi place.

Contradicția asta a explorat-o mai departe în Metabolism. Filmul a început ca o comedie și a devenit, cum îl descrie Porumboiu, un fel de melodramă fără moarte. Reflectă ceva din starea lui de acum vreo trei ani, când nu-și găsea un subiect care să-i placă, tot scrisese dar nu se lega nimic, parcă nu mai credea… dar, cum spune tot el, hai să nu pisologizăm.

S-a gândit la un film în care vezi lucruri, dar totul e de fapt o reflexie, ca într-o oglindă. Oglinda e mai degrabă lupă, fiindcă totul se întâmplă într-un prezent dilatat, în care nu ai acces la elemente biografice care te ajută de obicei să înțelegi personajele. A discutat mult cu Bogdan Dumitrache, actorul care joacă regizorul-personaj, despre formă, cum face gesturile și nu atât de ce. I-a și organizat două zile de filmare și i-a scris o scenă, din filmul din film, pe care el să o regizeze. Hong Sangsoo, un regizor sud-coreean pe care Porumboiu îl admiră mult, i-a inspirat tehnica de pregătire a personajului împreună cu actorul.

Au construit un regizor-personaj care se aseamănă și cu Porumboiu, și cu alți regizori, dar e și diferit în același timp. Porumboiu se vede mai dintr-o bucată ca aparență, mai țărănoi, mai câine. La regizorul-personaj voia să nu-ți dai seama de centrul de greutate, să cadă, să fie mai mobil, mai fără formă.

El vede și mult umor în personajul ăsta. Poate oamenii nu l-au prins – un prieten regizor i-a spus că mulți l-au considerat pretențios. Sigur, e un umor mai absurd. Când regizorul-personaj își spune teoria, flirtează cu actrița, mai spune și prostii. El nu e un teoretician, așa cum nici Porumboiu nu e (spune des asta). Apoi, sunt scenele în care regizorul-personaj repetă cu actrița. El speră ca ea să ajungă la un fel de happening, la acel „moment adevărat” – dar ăsta e un mod absolut dement de a vedea lucrurile, spune Porumboiu. Fiindcă oricât ai vrea să fii obiectiv, până la urmă ești un corp care se hrănește cu ce vine din afară.

Despre metabolizarea realității au fost întrebările cu care și-a croit Porumboiu filmul. Cum l-a format pe el felul în care a învățat să facă film, în penuria de peliculă din facultate, într-o economie a foamei? Cum sintetizează un regizor realitatea?

Al doilea joc a fost foarte important, pentru el. Poate filmul nu e foarte explicit – mulți i-au spus că ar fi trebuit să puncteze mai mult niște teme. Dar așa e filmul lui. Așa comunică el cu tatăl lui. Contează momentele alea pe care le-a trăit când era puști, uitându-se acasă cu mama și cu fratele lui la televizor. Perioada aia lungă din meci în care parcă se descompune imaginea, când se rupe totul și devine atât de absurd, ca un dans… De ce să renunțe la momentele alea ca să intre într-o zonă de interviu, de anchetă?

Documentarul adevărat, crede Porumboiu, e acolo, undeva între – unde e mai mult viață, cu toate incertitudinile ei. Tendința era într-adevăr să revină pe material, să refacă, dar nu, nu era o ficțiune. A fost o întoarcere în timp, un demers oarecum proustian și un document despre cum face el cinema.

Și-acum pe bune, de la început a fost limpede că Porumboiu e un regizor mai câș. Niciun film al lui nu e ca celălalt, fiecare explorează o lume găsită în altă lume, fiecare e o căutare și mai departe. Dar Porumboiu le vede ca un drum spre ceva, iar Al doilea joc este finalul.

El descrie drumul ăsta ca pe o trecere de la un cinema înrămat, ca un tablou, la ready-made aproape. De la un cinema clasic, la un cinema foarte viu.

Porumboiu nu se provoacă doar în felul în care face cinema, ci provoacă și felul în care îl consumăm. Tot timpul și-o aude: Nu știu la ce să mă mai aștept. Sau: M-am plictisit sau nu m-am plictisit. Sau: Dom’le, ăsta-i film?

I se pare că prea ne luăm în serios, prea ne comportăm ca o cultură minoră și ne e frică să încercăm. Ne încăpățânăm să înțelegem și asta poate ne împiedică să simțim. O tot spune, filmul e despre ce simți, despre emoție – chiar și una matematică, cum e în Metabolism, chiar și una zăpăcitoare, cum e în Al doilea joc, când ninge peste toată imaginea și nu mai înțelegi nimic și te întrebi ce dracu’ e asta.

Comoara va fi altceva. Nu doar că-l va filma pe digital, a fost diferit deja din procesul de scriere. Într-un scenariu, când scrii un cap de secvență, scrii: interior/exterior, depinde unde se petrece scena, locul și momentul zilei. Porumboiu scria tot timpul mai întâi momentul zilei, fiindcă în toate filmele lui era o problemă mai mare de timp și de trecere de timp. La Comoara, a scris mai întâi locul și apoi momentul zilei. Ajunge să schimbi atât și deja întrebările sunt altele.

Despre ce va fi? Trei tipi care se duc să caute o comoară. Nici eu nu știu mai mult, atât mi-a spus Porumboiu. Dar cred că e de-ajuns, până să-l vedem. ● 

* Greg Marinovich este un fotojurnalist sud-african multipremiat − inclusiv cu un Pulitzer −, membru al The Bang-Bang Club, un grup de patru fotografi care au documentat apartheidul și drumul Africii de Sud spre democrație (povestea lor a fost ecranizată în 2010). Anul trecut, în timpul documentării textului, era cu o bursă la Harvard, unde l-a fotografiat pe Porumboiu.

Comoara, filmul la care lucra Porumboiu, a fost premiat anul acesta la Cannes cu Un Certain Talent și rulează din 29 mai în cinematografe.

DoR #16 și celelalte numere din arhivă le găsești în Shopul DoR. DoR este o inițiativă jurnalistică independentă. Abonându-te, ne susții. Dacă preferi varianta electronică a acestui număr, găsești PDF-ul aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
[24/7] Ferma Sibioara

Cum lansezi și promovezi un produs de nișă?

David Sedaris: Mă interesează comportamente umane fucked up

Am vorbit cu unul dintre cei mai cunoscuți scriitori americani de satiră despre familiile noastre dubioase, mamele…

Istoria dansului prin muzică într-un (auto)interviu cu Paul Dunca

Artiștii Eduard Gabia și Paul Dunca lansează săptămâna asta Istoria cântată a dansului românesc, un proiect care…