Preotul din parcare

La marginea Romei, un preot ortodox nerecunoscut de Patriarhie a ridicat o biserică și le alină românilor singurătatea. Dar asta nu e tot.

În altar clipesc luminițe albastre, din acelea de brad. E ora 8 și jumătate dimineața într-o duminică de la sfârșitul lui noiembrie, iar slujba stă să-nceapă, așa că preotul aprinde lumânări și toarnă ulei în candele. În lumina asta, locul seamănă tot mai mult cu o biserică de la țară. Preotul, îmbrăcat într-un veșmânt alb-auriu, pune muzică și vocea sa începe să se-audă cu ecou, ca într-o catedrală, din boxa rotundă așezată lângă scriptură.

Biserica e în fundul unei parcări, lângă un smochin tânăr. E o construcție bizară ce pare să fi prins rădăcini în pietrișul parcării. E formată din două corturi împreunate: prin cel dintâi,  verde, se face o ușă laterală; cel de-al doilea, un cort alb și lung, are în vârf o cruce din metal. Numele parohiei, Sfinții Constantin și Elena, e trecut cu pixul direct pe cort. Lângă intrare e un afiș pe care scrie mare „Communità Ortodossa Rumena” (Comunitatea Ortodoxă Română).

În parcarea asta de la capătul Romei, în zona Anagnina, un preot nerecunoscut de Patriarhia Română a strâns în jurul său o comunitate de câteva sute de oameni. Majoritatea sunt românce care îngrijesc bătrâni în Italia și caută alinare în puținele ore libere pe care le au de-a lungul unei săptămâni. Multe dintre ele spun că au căutat sprijinul bisericilor oficiale, dar s-au simțit ignorate.

Dinăuntru se-aud cântece bisericești în limba română și altele care îmbină imnul religios cu muzica populară și cu cea ușoară. O parte dintre ele au versuri scrise chiar de preot despre migrație și dorul de mamă. Un cântec dedicat „pentru toate badantele (asistente pentru bătrâni, de obicei la domiciliuplecate peste hotare” sună cam așa:

Doamne, Dumnezeul nostru,
Am plecat în lumea largă
Să muncim pentru copii
O pâine printre străini.
Plânge dorul de acasă
Inima noastră e arsă
De copii lăsați acasă
Fără mamă, fără tată.

„Preoții din ziua de azi nu mai lucrează la sufletul oamenilor”, spune Ioan Pricop Elisei, preotul ce ține parohia de la Anagnina. „Omul caută preoți cu har, preoți cărora să le spună ce au pe suflet. Ei se simt descărcați sufletește, iar pe un preot bun îl caută și pe câmp, și în gaură de șarpe. Aici ei simt dragoste”, explică el.

Înăuntru, ochii au nevoie de-o clipă de adaptare. Mai întâi, pentru că pereții din pânză sunt dublați de scândură și placaj, iar asta face spațiul să pară ceva mai mare decât se vede de-afară. Apoi, pentru că biserica e înțesată de obiecte: în colțul din stânga sunt rafturi cu lumânări, iconițe, brățări, candele, acatiste, cărticele de rugăciuni și alte mărunțișuri de vânzare. Lângă ușă, sub o foaie imprimată cu o rugăciune, e o reclamă la o companie de transport din Rădăuți.

Pe un alt perete e amenajat un loc pentru aprins lumânări, iar alături sunt câteva scaune și mai multe plase pline, legate cu scotch. Printre icoane și alte obiecte bisericești sunt înșirate mături și prelungitoare. De-a lungul celuilalt cort, spre altar, sunt două rânduri de scaune, iar pe pereți, deasupra lor, atârnă din loc în loc icoane scoase la imprimantă și lipite pe lemn sau așezate în rame de plastic.

Pe tavanul în două ape, atât de jos încât poți să-l atingi cu mâna, sunt agățate drapelele României și cel al Italiei, plus niște ventilatoare și candelabre micuțe. Din loc în loc, scândura tavanului e găurită sub forma unor cruci. Lumina de-afară intră gălbuie prin crucile astea și prin pânza cortului, ca prin niște vitralii. Altarul, minuscul și el, are o intrare în mijloc, împodobită cu flori de plastic. În stânga altarului, după o perdea, e o altă intrare, folosită de enoriașii care vor să se spovedească.

În parcare și în jurul ei, aproape de stația de metrou, sunt microbuze cu români care se pregătesc să trimită pachete în țară. Pe gemulețul bisericii, acoperit cu plasă cu ochiuri largi, se văd câțiva oameni care mută pachete dintr-un microbuz alb într-unul albastru. Se-aude cum învelesc gențile, cutiile și lăzile frigorifice în scotch, cum trântesc portiere, cum discută și râd, bucuroși să se vadă.

Afară e deocamdată o lumină blândă, dar plouă încet, iar deasupra pinilor se adună nori grei. E destul de frig, dar părintele zice că după ce-o să apară oamenii o să se mai încălzească. Când intră, enoriașii se opresc mai întâi în fundul bisericii, apoi umplu tot mai mult spațiul dinspre altar.

În dreptul intrării parchează un BMW, iar din el iese un cuplu format dintr-un bărbat solid, la vreo 50 de ani, cu geacă de piele și adidași, și o femeie slabă și îmbrobodită. Imediat ce intră în cort, el începe să întindă mese de plastic, instalează un generator ce aștepta afară, un microfon și-l conectează la boxe. Ea așază felii de pâine unse cu o pastă roșiatică, sticle de vin, mandarine și pahare de colivă. După cât de repede găsesc lucrurile și cât de naturale le sunt gesturile, e clar că sunt de-ai casei și că fac asta în mod obișnuit. Se duc apoi amândoi lângă altar și se-apucă să citească rugăciuni și să cânte la microfon, iar vocile lor se aud cu ecou, ca într-o catedrală. Părintele se retrage după perdea, în locul pentru spovedanie. Când apar, femeile se pupă, bucuroase de revedere, aprind câte o lumânare, scriu pomelnice, așază pomenile, apoi intră pe rând dincolo de perdea să zică ce au pe suflet.

 

Ioan Pricop e un bărbat mic de statură, croit parcă după dimensiunile bisericuței prin care se învârte. Buzele groase împrejmuite de o barbă tunsă scurt, sprâncenele drepte și urechile ascuțite îi dau un aer mai degrabă sever, însă trăsăturile astea sunt desenate pe o față rotundă, pe care avansează chelia; iar contrastul ăsta îl îmblânzește.

Uneori, se aruncă prea abrupt în cuvinte, dar când se împotmolește într-unul recurge la câte-un tic verbal pentru a ieși la liman. Spune „una-alta” sau „asta”, iar prin cuvintele acestea salvatoare frazele sale – uneori și ideile – se lipesc între ele. Chiar și cu bâlbe, e un bun vorbitor: apelează adesea la pilde biblice și la alte referințe religioase, găsește exemple la zi pentru a le ilustra, întrebuințează bine întrebările retorice, știe să își frâneze pornirile de mândrie, atunci când apar. În plus, asprimea vocii e tăiată de moliciunea accentului moldovenesc.

S-a născut în 1973 în satul Gara Tălășman din comuna vasluiană Vinderei, într-o familie cu nouă copii. Spune că mama sa nu știa carte, dar învățase psalmii pe de rost și se ruga întruna: „Aveam o casă cu lut pe jos și în bucătărie avea o gaură; acolo se ruga ea pentru sănătate. Erau oameni simpli, cu trăire”. Terenul pe care era ridicată casa fugea adesea și lua totul la vale, așa că de trei ori au refăcut-o. Era mic, însă învățase să facă vălătuci din lut pentru a reclădi pereții. Într-o familie săracă precum a lor, ce trăia doar din salariul de ceferist al tatălui, credința părea să țină laolaltă lumea, cu toate ale sale.

Spune că a vrut să se facă preot după un vis pe care l-a avut în copilărie: „Erau trei sfinți: Vasile, Grigore și Ioan, mari, îmbrăcați în veșminte. Și s-au arătat mie și m-au binecuvântat. Eram copil, mi-era frică, am pus pătura pe cap. Zic: «Bă, cine-s ăștia?». După aceea mi-am dat eu seama că Dumnezeu mă protejează. El vrea ceva de la noi, El știe pe fiecare ce avem noi de dăruit”.

Așa că a încercat să meargă pe calea asta. În vacanțe mergea la sora lui, care era măicuță la mănăstirea Sucevița. Se mai ducea pe la Putna și asculta cântecele călugărilor. „Când am văzut cum cântă, am zis că sunt în Rai. Parcă mă ridicam de la pământ. Mi-au rămas întipăriți psalmii și-i știu pe de rost, fără carte.”

La începutul anilor ’90 s-a înscris, împreună cu un frate de-al său, la Seminarul Teologic din Suceava, pe care spune că l-a absolvit în 1993. (Am încercat să verificăm informația, însă reprezentanții Seminarului nu au răspuns solicitării trimise acum mai bine de o lună.) Sora sa e acum stareță la mănăstirea Rogozu, din județul Vrancea. El n-a simțit însă pe loc chemarea spre preoție. Și-a zis: „Sunt tânăr, ce știu eu?” și n-a dat la facultate. A găsit o fată din Dorohoi, s-a căsătorit, apoi a mers în armată, la Iași. După ce s-a întors, a fost dascăl la Dorohoi și Broscăuți, însă greutățile materiale l-au făcut să plece din țară în 2001.

Când a ajuns în Italia, fetița lor n-avea încă un an împlinit. Știa pe cineva care muncea la Roma și care urma să-i găsească și lui ceva, însă când a ajuns, respectivul nu i-a mai răspuns la telefon. Povestește că în primele zile a dormit prin gara Termini, pe un cărucior de bagaje, învelit cu o pătură.

Împrumutase vreo mie de euro ca să plece și i-a fost rușine să se întoarcă în România fără să poată da măcar banii ăștia înapoi. Deși nu știa boabă de italiană, a găsit de muncă în construcții, la un sârb. A învățat să pună gresie și faianță. Se oprea din când în când și întreba: „E bine?”, iar sârbul îi zicea să dea înainte. Apoi s-a angajat la o firmă de mutări, unde căra mobilă. În timpul ăsta, a reușit să-și aducă familia la Roma, însă la puțină vreme după aceea, în 2007, căsnicia s-a rupt, pentru că soția lui ar fi intrat într-o altă relație. „Străinătatea multă familie a distrus”, spune Pricop. „Străinătatea a înnebunit lumea. Fugi după bani, da’ pierzi fericirea, știi?”

Spune că momentul acela l-a dezechilibrat și a luat-o pe căi greșite. „Jucam la păcănele, băgam bani să mă descarc. Fumam câte două pachete de țigări pe zi. Și m-am trezit într-o dimineață, mi-am dat două palme și am spus: «Unde merg eu? Doamne, trezește-mă!».” N-a fost să jure prin vreo biserică, dar n-a mai pus mâna nici pe țigări, nici pe aparate.

Salvarea asta l-a apropiat și mai mult de biserică. S-a angajat pe-un șantier și a intrat ca dascăl la biserica ortodoxă din zona Borghesiana, în estul Romei, la vreo 10 kilometri de actualul lăcaș, unde a rămas șase ani. De la preotul român de-acolo a învățat că un om al bisericii nu trebuie să fie de neclintit, ci e bine să râdă cu cei care râd și să plângă cu cei care plâng. Pricop spune că a simțit într-un final chemarea spre preoție. Nu-și amintește un moment anume în care să fi decis că o va lua pe această cale, ci că „a fost de la Dumnezeu, a știut El când să mă cheme”. Nu i-a trebuit mai mult.

În perioada aceea a cunoscut-o pe actuala soție, o filipineză măruntă și tăcută, în secțiunea de comentarii a unei aplicații de share-uit muzică. O chema Teresa și era catolică, dar, când s-au căsătorit în 2010, a fost rebotezată în credința ortodoxă, cu numele Filofteia.

Inițial, nu fusese încântată de ideea de a fi soție de preot, cum nici familia ei nu s-a bucurat de conversia ei religioasă. „Am convins-o prin bunătatea mea”, spune preotul. A fost greu să învețe cum decurge o slujbă, însă cu timpul a început să-i placă și i-a devenit sprijin în tot ceea ce face. Acum îl ajută să îngrijească bisericuța, iar uneori îi dăruiește veșminte preoțești și vase pentru slujbe. E foarte calmă și smerită, nu-i ca alte preotese, spune Pricop. A învățat și slujbele și uneori cântă, cu voce subțire, în timp ce face curat „Hristos a înviat din morți”, în ton cu preotul din altar.

 

În primii ani de după căsnicie, timpul lui Ioan Pricop se împărțea așa: șase zile pe săptămână monta mobilă pe unde apuca, iar în a șaptea zi cânta în strană. Până acum vreo cinci ani, când a simțit de-a binelea chemarea, așa că a îmbrăcat haina de preot și a început să țină slujbe în boxa închiriată a unei clădiri, undeva prin nord-vestul Romei, unde locuia. Doar că acolo nu prea erau oameni să-l asculte.

Un cunoscut i-a sugerat să vină la Anagnina, în spațiul denumit Parcul Românilor, că acolo sigur găsește și credincioși.

Stația Anagnina e capătul sud-estic al liniei de metrou A și un nod important de transport. Cum urci pe dreapta, ocolești terasa unui bar și dai de-o parcare denivelată cu câteva sute de locuri, o parte dintre ele acoperite de pălăriile unor pini înalți. Dacă faci stânga pe scările ce urcă dinspre peron, pe lângă pereții decorați cu lucrări din mozaic, se face un pasaj către o autogară. De aici pleacă autocarele cu oameni și pachete către România, autobuzul care face legătura directă cu Ciampino, aeroportul low-cost al Romei, precum și mijloacele de transport către localitățile din jurul Capitalei italiene, unde chiriile sunt mai ieftine.

Poți prinde câte-o frază în română peste tot: în bazarul improvizat de lângă autogară; printre tarabele cu maldăre de haine la câțiva euro, unde o femeie de vreo 60 de ani îi zice alteia: „Am stat ieri degeaba, dar nu pot. Mă enervez, nu am stare”; în piesele de muzică pop ce răsună din boxe: „Îmi e dor, îmi e dor, atât de dor îmi e câteodată” sau pe terasa barului de lângă gura de metrou, la masa albastră ocupată de trei bărbați care beau încă de dimineață: „O băgat un fraier jumate de sută și n-a luat nimic. Să moară fata mea, să mă duc la pușcărie”.

La începutul anilor 2000, spațiul din preajma terminalului de autobuze era un loc tradițional de întâlnire pentru primul val de imigranți români: duminica după-amiaza făceau petreceri cu mici și bere, se mai prindeau în câte-o horă și, pentru că nu prea erau telefoane mobile, tot aici schimbau informații despre locuri de muncă și alte cele. Petrecerile se încheiau adesea cu scandaluri, așa că Anagnina a intrat curând pe lista locurilor rău-famate ale Romei.

Anagnina a devenit și un simbol pentru ura interetnică, după o crimă petrecută aici. În octombrie 2010, Maricica Hăhăianu, o româncă ce muncea ca asistentă medicală la Roma, a fost lovită de un italian și a murit. Până atunci, primele pagini ale ziarelor italiene fuseseră ocupate de crimele săvârșite de români, iar moartea femeii a deschis o discuție despre roadele urii semănate în spațiul public.

În zona care face legătura între metrou și liniile de autobuz e un mic spațiu verde descoperit, cu un tramvai vechi expus în mijloc. Într-un colț e un copăcel care începe să-și îndrepte ramurile spre lumină, iar lângă el e o tăbliță pusă de primărie, în memoria româncei ucise: „In memoria di Maricica Hahaianu, contro ogni violenza mai piu accada. 13 octobre 2011” („Împotriva oricărei forme de violenţă, pentru ca asemenea lucruri să nu se mai întâmple niciodată”). Alături, pe un stâlp e și o icoană cu Iisus, însă chipul Mântuitorului e șters de vreme. „Eu mereu o pomenesc pe Maricica, să-i dea Dumnezeu odihnă veșnică”, spune preotul Ioan Pricop.

Părintele a venit cu o valiză la Anagnina, și-a instalat o măsuță și-o boxă și a început să țină slujbe. Ținuse minte rânduiala din vremea copilăriei petrecute pe la mănăstiri și din anii când a fost dascăl. I s-a părut că lumea de aici are cea mai mare nevoie de el, deși la început nu știa prea bine ce-are de zis.

„Eu n-am fost ca alți preoți, să fac practică. La predică, nu știam de unde-mi ies cuvintele din gură. Lumea stătea pe la garduri și se uita. Dintre bețivanii de-acolo sunt unii care vin și acum la slujbă.” Curând au venit însă peste el carabinierii, care l-au întrebat de autorizații. Preotul crede și-acum că au fost trimiși de reprezentanții Patriarhiei Române, care încercau să înlăture orice „concurență”.

Pricop a apelat atunci la Ștefan Popa, un preot controversat care a creat o instituție paralelă, numită Comunitatea Ortodoxă Română din Italia, un soi de biserică ortodoxă paralelă care se revendică drept „moștenitoarea de drept a Parohiei Ortodoxe Române”, înființată în 1940. Organizația nu recunoaște autoritatea morală și spirituală a Patriarhiei Române, dar ea este recunoscută de statul italian și se plasează sub autoritatea Patriarhului Constantinopolului, potrivit unei prezentări oficiale din 2012. Același document vorbește de existența a 21 de parohii și susține că această comunitate se ocupă de „asistența spirituală, culturală și socială” a creștinilor ortodocși români și de integrarea lor în societatea italiană.

Comunitatea s-a aflat în 2008 în mijlocul unui scandal, după ce presa tabloidă din România a publicat înregistrări video ce descriau practicile sexuale de tip sado-masochist la care lua parte liderul bisericii, arhimandritul Ștefan Popa, alături de tineri ce primeau cadouri pentru serviciile lor.  Atunci, Popa a acuzat Biserica Ortodoxă Română (BOR) că ar fi stat în spatele acelor materiale de presă și a continuat să activeze ca preot. În discuția cu noi de acum a fost mai rezervat și a semnalat doar graba cu care instituția a ieșit la momentul respectiv cu un comunicat în care arăta că Popa nu face parte din rândurile sale. Am solicitat și punctul de vedere al BOR în această privință, însă până la momentul publicării, după trei săptămâni, nu am primit niciun răspuns.

După ce Pricop a început să slujească în Anagnina, arhimandritul i-a dat un document care atestă apartenența acestuia la Comunitatea Ortodoxă Română din Italia, așa că acesta a avut ce să le arate carabinierilor, iar plângerile au dispărut.

„Pentru că l-am văzut misionar, pentru că l-am văzut că are bun-simț, că are spirit de jertfă, l-am luat sub oblăduire”, spune Popa.

Peste câteva luni, Pricop a găsit parcarea asta aflată la câteva sute de metri de locul fostului parc, în spatele unui magazin frecventat de români. Patronul l-a lăsat să ridice un cort într-un colț al parcării, în schimbul unei chirii de 200 de euro, cât ar fi încasat de pe urma a trei mașini staționate pe locul ăla. A ridicat cortul, a făcut slujbă de sfințire și lumea a început să se adune. Când s-a umplut, Pricop a negociat cu patronul extinderea bisericii prin adăugarea unui cort nou în spate, apoi a reușit s-o înalțe un pic, cât să nu se mai inunde în timpul slujbelor. Acum încap vreo 50 de oameni înăuntru.

„E ca atunci când te însori”, explică preotul. „Mai întâi iei o lingură, pe urmă o farfurie și ușor-ușor aduni cele trebuincioase casei.” Calculele sale arată că biserica a costat până acum vreo 6.000 de euro, de la mochetă la candelabre și icoane. Banii vin din contribuțiile celor vreo 300 de enoriași și din buzunarul său.

Visează acum să cumpere împreună un teren și să ridice o biserică din cărămidă ori să aducă una din lemn, construită de-a gata. Până atunci, e mulțumit cu locul ăsta, pentru că „Iisus intră în peșteri, nu în catedrală. Asta-i peștera”.

Când nu slujește, împarte pliante sau face curățenie prin clădiri de birouri, mai lucrează ca zugrav. Mai meșterește câte ceva prin cort, mai compune câte o cântare.

Piesele stângace ale preotului Pricop vorbesc adesea despre viața celor care frecventează biserica din parcare. Răsună pe rând dintr-o boxă micuță așezată printre scripturi:

Nimeni, Doamne, să nu știe
Că badantă nu e bine.
Muncesc ziua, muncesc noaptea
Să strâng banul cu grămada.

Departe de casă,
Bolnavi și plini de speranță,
Ne gândim c-avem de toate
Aici în străinătate.

Să mă-ntorc la ai mei acasă
Întreagă și sănătoasă
Să nu-nnebunim pe-afară
Prin spitale, plini de boală.

Muncim la bătrâni bolnavi.
Muncim mereu pentru bani
Să-i trimitem toți acasă
Să aibă ce pune pe masă.

Mângâiere noi avem,
Că avem un slujitor
Să ne-asculte suferința,
Că ne-a mai rămas credința.

Preotul spune că vede adesea lacrimi în ochii celor care vin la slujbă. Cuvintele lui prind „mai ales la femeile care stau câte o săptămână închise în casă. Vin aici, se încarcă cu energie și mai trag câte o săptămână”.

 

Pentru un român aflat departe de țară, biserica devine o instituție fundamentală. Miruna Căjvăneanu, jurnalistă și președinte al asociației româno-italiene Europaeus, își amintește că în 1999, atunci când a ajuns pentru prima dată în Italia cu o bursă Erasmus, avea două adrese scrise pe carnețel, iar una dintre ele era a unei biserici din sudul Romei. De Crăciun, pentru că voiau să simtă sărbătoarea, a mers la biserică împreună cu alți colegi de facultate.

Dintre străinii rezidenți în Italia, 1,6 milioane sunt ortodocși, arată un studiu al Fundației Iniziative e studi sulla multietnicità. Iar o mare parte dintre aceștia sunt români. Dintre cele cinci milioane de locuitori din zona metropolitană a Romei, 93.060 sunt români, spun datele oficiale. Numărul real ar putea fi însă mult mai mare. Pe fondul ăsta, și numărul bisericilor ce țin de Episcopia Italiei, reprezentantul BOR în Peninsulă, a crescut foarte mult în ultimii ani: de la 50 de parohii în 2006, la 270 în momentul de față. „Altele sunt în formare. Mergem spre 300”, spune preotul Gheorghe Militaru, de la parohia Roma V din Ostia, consilier pentru relații publice al Episcopiei Italiei.

Când ajung în Italia, majoritatea românilor au în minte lucruri foarte concrete: vor să-și facă o casă ori să-și ajute copilul să meargă la facultate, spune Căjvăneanu. Însă imediat după aceea dau de tot felul de bariere. Femeile care se angajează ca badante trăiesc de multe ori închise în case zile în șir, iar uneori sunt abuzate emoțional sau fizic de persoanele pe care le îngrijesc sau de familiile acestora. Atunci când au câteva ore libere, de obicei joia după-amiaza și duminica dimineața, fac orice pentru a ieși din izolare și pentru a se recalibra emoțional.

Multe dintre ele se îndreaptă către biserică.

Doamna Doina are 57 de ani, e în Italia din 2000 și lucrează „la fix” –adică locuiește în casa angajatorului și are liber doar câteva ore joi după-amiază și duminica –la o doamnă de 100 de ani, cu care se chinuiește un pic, pentru că e autoritară. „Aici [în biserică] este foarte liniște. Nu ne trebuie palate, suflet să avem. Și un preot care, când zice câte o cuvântare, îți vine să plângi, nu să te scoli și să pleci.”

Loredana, o asistentă medicală de 49 de ani, spune că biserica e un fel de terapie. A încercat la început să găsească o biserică mai apropiată de casă, dar în Anagnina și-a găsit și ea liniștea: „Părintele face o slujbă specială, simți că trăiești slujba care o face”. Spune că „toate femeile deprese, săracele, vai de capul lor. Când ies de-acolo măcar ies cu un zâmbet și cu încredere în ele”.

Doamna Geta, o femeie ce lucrează de 20 de ani în Italia, spune că a mai mers și la o biserică aflată aproape de centrul Romei. La un moment dat, în timpul unei slujbe, încerca să pregătească o pomană, însă preotul s-a oprit și a dat-o afară, pe motiv că enoriașii ar trebui să vină la șase dimineața pentru a aranja toate cele. Spune că asta e imposibil pentru o persoană care lucrează „la fix”. Un altul i-ar fi spus: „Dacă nu te-ai împărtășit demult, la ce păcate ai, șapte ani nu mai ai voie să te împărtășești!”. „Păi, da, scuzați-mă”, spune doamna Geta, „eu în șapte ani pot să mor de șapte mii de ori”.

Alt preot ortodox, căruia i s-a spovedit că a frecventat biserici catolice, i-a spus că e mare păcat și că va arde în foc. Altădată, un preot a certat-o pentru că n-a ținut post, deși i-a explicat că femeile care sunt angajate la domiciliu  nu au voie să își facă mâncarea pe care o vor, ci sunt obligate să mănânce ce le pune pe masă angajatorul. I-a ajuns cu muștruluielile.

Femeia spune că s-a rugat la Maica Domnului să o ghideze și să îi arate la ce biserică să meargă. Așa a ajuns la Anagnina, la „Părintele Ionică”. „El e un om de jos, e un om dintre noi și înțelege de fiecare.”

Pentru cineva ca doamna Geta, contează mult faptul că preotul din parcare îi primește fără să-i certe. „Ea, săraca, se descarcă. Cui să îi spună, dacă nu părintelui?”, spune Pricop. „Când vede că femeii îi e greu, un preot adevărat îi dă și sfaturi. Vine multă lume cu probleme, cu depresii, cu una-alta, iar eu încerc să-i scot din starea asta cu rugăciune. Le întăresc și le încurajez. Aici, în biserică, se simt ca-n Rai. Afară e iadul.”

Abordarea reprezentanților Episcopiei române față de subiectul ăsta pare mai rezervată. Părintele Gheorghe Militaru spune că nu știe persoane care s-au îmbolnăvit de depresie, „dacă depresia e o boală”, ci doar „persoane care au ieșit din depresie prin credință”. Din punctul său de vedere, oamenii clachează psihic în lipsa unui „fundament spiritual”.

Românii plecați mai au tot felul de nevoi concrete ce au legătură cu biserica. De pildă, căsătorii mixte, mai ales între bărbați italieni și românce. Bisericile ce țin de Patriarhia Română acceptă căsătoria între ortodocși și catolici doar dacă cei din urmă au un certificat de botez, n-au mai fost căsătoriți înainte și acceptă să-și crească copiii în credința ortodoxă, a explicat PS Siluan, Episcopul Italiei.

„Biserica are o normativă care este universal-valabilă și în România, și aici. Regulile spirituale, dogmatice, sacramentale, nu se modifică în funcție de țara în care trăim, dar biserica vine în întâmpinarea oamenilor, căutând să-i călăuzească prin taina căsătoriei către mântuire”, spune părintele Militaru.

În schimb, abordarea părintelui Pricop –el însuși căsătorit cu o femeie de altă naționalitate, născută într-o altă confesiune – e mult mai relaxată. Spune că a oficiat zeci de cununii și la el n-a contat niciodată dacă mirii sunt ortodocși sau catolici ori dacă au mai fost căsătoriți înainte.  Și, spre deosebire de preoții canonici, acceptă să cunune și să facă botezuri și în timpul postului.

„Astea-s tainele Bisericii, care trebuie împlinite. Nu mă doare capul că ei fac petrecere afară, dincolo e Iadul. Dar tu îl lași pe om să trăiască în păcat?” Slujbele nu sunt însă recunoscute de BOR și trebuie refăcute, spun reprezentanții Episcopiei Italiei. Din perspectivă legală însă, preotul din Anagnina nu are nicio problemă.

Foarte important e și rolul social al Bisericii, mai ales că parohiile românești din Vestul Europei au aproape exemplul implicării Bisericii Catolice, prin organizații precum Caritas. Părintele Patriciu Vlaicu, paroh al Bisericii Sfântul Nicolae din Bruxelles, crede că acest rol social trebuie întărit: „Dacă în primii 20 de ani accentul a fost pe consolidarea comunităților și organizarea parohiilor, eu cred că acum e nevoie să se consolideze interacțiunea dintre preot și ONG-uri, organizații ce pot fi active în comunitate. Parohiile ar trebui să fie mai dinamice în organizarea de asociații complementare”.

Preotul din parcare face deja asta, după puterile parohiei: strânge donații și le trimite unor familii sărace din România. Ar vrea să facă un serviciu apropiat de Caritasul catolic și să ofere o masă caldă și un loc de dormit mai ales femeilor și copiilor aflați în nevoie. Ar mai vrea să facă niște cursuri gratuite de limba română pentru copiii care cresc departe de țară.

Încearcă să țină aproape comunitatea asta așa cum poate. În primul rând, și-a adaptat programul pentru a face față solicitărilor: le așteaptă pe badante la spovedanie joia după-amiaza și se retrage să le-asculte inclusiv în timpul slujbei de duminică. Spune că, în duminica dinainte să ajungem la el, a spovedit până la trei după-amiaza. Asigură și servicii la domiciliu: merge acasă la femeile care n-au timp să ajungă la biserică. În joia următoare, de exemplu, l-a chemat o femeie s-o spovedească și l-a întrebat dacă mai pot veni acolo două-trei prietene de-ale ei. Mai mult, mai face o slujbă de Înviere și duminică dimineața, un fel de „Paște al badantelor”.

Apoi, vorbește pe limba lor. „Preoții au masterate, doctorate, se simt mândri că au școală. Dar omul de rând nu pricepe ce vorbesc. «Spune pe înțelesul omului ce-l doare. Dacă-l doare capul, dă-i o pastilă de cap»”, își rezumă Pricop abordarea.

Ajunge la ei și prin intermediul tehnologiei: „Este interactiv”, cum zice un enoriaș. Postează întruna pe Facebook poze și filmulețe de la slujbe, botezuri și pomeni, dar și rugăciuni, pilde, predici, cântece bisericești și mesaje inspiraționale sau anunțuri de genul „Hristos a Înviat! Astăzi de Izvorul Tămăduitor, Sf. Liturghie 10.00”.

Enoriașii vin la biserică chiar dacă știu că nu e „preot cu patalama”. Nu văd o problemă că nu e recunoscut de Patriarhia Română . Celor care pomenesc de situația asta, doamna Geta le zice: „De cine să fie recunoscut? De Dumnezeu?”.

Pricop spune că Patriarhia Română nu i-ar fi dat pe mână o parohie având în vedere că era la a doua căsătorie. Dincolo de asta însă, BOR nu-l recunoaște ca preot pentru că n-a urmat pașii necesari.

Am aflat asta în cursul discuțiilor mai recente cu el, în noiembrie 2018. În primele discuții, în urmă cu aproape un an, mințise că a absolvit Teologia la Iași, la fără frecvență, în 2013, și avea pe pereții bisericii mai multe documente care să-i ateste traseul: copia unei adeverințe de student în anul III la Teologie la Iași; o declarație din partea preotului Ștefan Popa că aparține Comunității Ortodoxe Române; o altă adeverință, din 2010, din partea unui preot român aparținând Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei (reprezentanta BOR) cum că în timpul stagiului ar fi frecventat slujbele.

Între timp, după ce-a aflat că ne-am interesat de veridicitatea studiilor, le-a dat jos. A făcut asta la îndemnul părintelui Ștefan Popa, care i-a zis că n-are nevoie să demonstreze nimănui nimic. „M-a întrebat: «Dacă tu dai copilul la școală, îl întrebi pe profesorul ăla dacă are sau nu școală?».” Harul e mai important decât studiile și hârtiile care să le ateste, crede părintele Pricop: „Degeaba ai facultate dacă nu știi cine ești și n-ai trăire. Harul ți-l dă Dumnezeu, dar el stă acolo și ne așteaptă pe noi să ne întoarcem”.

Am continuat să-l întrebăm despre situația reală a studiilor sale. Pe 8 ianuarie, Pricop ne-a spus că el n-a spus de fapt că ar fi făcut facultatea, ci doar a dat examen și nu l-a luat. A fost doar o neînțelegere, a susținut el.

Discursul părintelui despre studii pare să se fi schimbat odată cu creșterea legitimității sale în fața enoriașilor: pe măsură ce comunitatea s-a sudat în jurul său, n-a mai simțit nevoia să se prezinte în fața credincioșilor și a publicului larg ca absolvent de Teologie.

Preotul Ștefan Popa spune că nu știe exact situația studiilor lui Pricop: „La mine a venit pur și simplu ca preot”. „L-am învățat să se apere din punct de vedere legal, să-și facă un statut, pentru că atunci când a fost reclamat nu avea. (…) E adevărat că ar trebui să-și ia timp să mai învețe unele lucruri de teologie mai profunde, dar astea se învață în timp, că nu s-a născut nimeni învățat”.

Biserica din parcare a adoptat principiul cererii și-al ofertei pentru zona spirituală și cu abordarea asta a strâns în jurul ei o comunitate. Preotul de-aici e dispus să „trateze” și persoane care vin cu păcate grele din punctul de vedere al Bisericii, cu o condiție: să vadă că omul care le-a săvârșit să nu arate mândrie și îngâmfare: „Unele zic că au făcut avort. Dar când o văd pe femeia asta că vine smerită și plânge și-i zic că o împărtășesc, văd o bucurie imensă la ea. Preoții, în ziua de azi, pun pumnul în gură la oameni și nu-i ajută să se mântuiască”.

 

La o măsuță așezată în mijlocul cortului, părintele Pricop decupează icoane. Sunt printate color în format A3, la atelierul unui fotograf cu care colaborează de mai multă vreme. O să le lipească apoi pe câte-o bucată de lemn, o să le sfințească și-o să le vândă enoriașilor, cu 30 de euro bucata. Pe peretele din spate sunt înșirate pentru vânzare alte icoane, alături de psaltiri, lumânări, tămâie și brelocuri.

Critică adesea goana după bani a preoților ce țin de Patriarhie și vorbește despre cât de mulțumit e să slujească în cort. Spune că „bisericile sunt îmbrăcate în aur, au sfinți, dar Hristos nu locuiește acolo, pentru că nu mai e chemat cu credință”. „Eu zic că dacă ar veni Hristos acum în lume și ar intra într-o biserică, preoții l-ar lăsa la poartă afară. «Stai acolo, Doamne, că n-am timp azi de matale! Eu am ale mele: am primarul, am episcopul…»”, spune Pricop.

Preoții necanonici – așa cum e Ioan Pricop – mizează pe neștiința oamenilor și profită de faptul că într-o altă țară te poți pierde mai ușor în mulțime, crede preotul Patriciu Vlaicu, conferențiar în Drept canonic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca și preot paroh la parohia cu hramul „Sfântul Nicolae” din Bruxelles. Cât despre cei care își doresc să fie în anturajul unor astfel de persoane, „ei nu pot fi opriți, fiindcă fiecare e liber să aleagă. Dar noi nu putem decât să fim atenți și să fim clari”.

Părintele Gheorghe Militaru, reprezentantul Episcopiei Italiei, spune că românii din Italia pot afla cu ușurință care dintre preoți țin de BOR și care nu: adresele lor sunt pe site-ul Episcopiei și-al ambasadei, sunt trecute în calendare. „Desigur, libertatea religioasă este garantată în Occident și oricine se poate înscrie la o organizație religioasă să formeze un grup de rugăciune, o biserică închinată nu știu cui. Noi nu putem decât să ne facem datoria [de a-i ghida]”. Situația e destul de convenabilă pentru statul italian, spune și părintele Augustin Gheorghiu și sugerează că autoritățile ar încasa bani de pe urma acestor biserici. Însă, după ce-a obținut statutul de organizație non-profit, Comunitatea Ortodoxă Română a fost scutită de plata oricăror taxe către statul italian.

 

Pe timpul slujbei, ploaia bate tot mai tare în cort, atât de tare încât uneori acoperă vocile dinăuntru. Începe să picure pe la îmbinările cortului, pe spinările și pe capetele celor ce se roagă. Scaunele se mută puțin mai în față, oamenii se strâng și mai tare unii în alții. Sunt vreo 40 de oameni acum, dar continuă să vină. Afară, bălțile din parcare se măresc până ce se unesc și devin un mic lac ce face clăbuci. Cortul devine o insulă în mijlocul ei.

Preotul termină spovedania și, cât zice rugăciunile, mai aruncă un ochi prin ușa deschisă, să vadă dacă ploaia dă semne că se va mai potoli. La un moment dat, dascălul, un bărbat la vreo 40 de ani care lucrează ca recepționer, ia o umbrelă și se duce să vadă de generator: motorul toarce în continuare. Se duce apoi în spate să verifice starea cortului.

Tot în dimineața asta, la 2.000 de kilometri depărtare de Roma, în mijlocul Bucureștiului, mii de români se chinuiesc să prindă un loc în Catedrala Mântuirii Neamului sau măcar în preajma ei, ca să se roage și să admire de-aproape pereții înalți din cărămidă și altarul împodobit.

La Anagnina, preotul Pricop se apucă să-i pomenească  pe „cei ce sunt în închisori”, „cei ce sunt bolnavi de cancer și de tumori”, „cei ce cad în depresie”, „cei ce caută un loc de muncă”, „cei morți prin cimitirele străinătății”. Cât ascultă, unele femei au lacrimi în ochi. Apoi ține o predică despre un bătrân necredincios care ajunge în Rai și sfințește mâncarea adunată pe mesele din capătul cortului: bucăți de pește fript, felii de pâine cu icre, sticle cu vin. Generatorul se oprește imediat după ce slujba se încheie și oamenii rămân doar la lumina lumânărilor. Preotul se dezbracă de haina preoțească și începe să mănânce, glumind că „o să plecăm acasă cu barca”. În jurul lui, feriți de ploaia năprasnică, oamenii mănâncă și vorbesc între ei.

 

*** Acest articol a fost documentat inițial de antropologul Dumitrița Luncă în 2017-2018, apoi completat și actualizat de Vlad Odobescu. Fotografiile sunt făcute de Andrei Pungovschi în aprilie 2018.

Preotul repară o breșă dintr-o grilaj care acoperă o gaură de canalizare din parcarea unde are biserica. Avea două frici. Să nu calce careva să-și rupă piciorul și, mai pragmatic, să nu ia amendă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Mici Victorii Civice: Verdeaţă Isteaţă de Mănăştur

Câțiva pasionați de grădinărit din Cluj au luat în grijă o intersecție și au transformat-o în grădină de legume.…

Mici Victorii Civice: Un centru pentru Raluca

O mamă încearcă să creeze un loc mai bun pentru fiica ei și alți 11 tineri cu sindrom Down.

Mici Victorii Civice: O grădiniță normală

O femeie din județul Galați a pus pe picioare un Centru de zi pentru copiii cu dizabilități din comuna în care…